Teama noastră, cea de toate zilele...

     Psihologia definește frica sau teama, ca o emoție cu un mare impact psihologic… se accelerează bătăile inimii și ritmul respirației, mușchii se contractă, mâinile tremură și devin reci, pielea se face ca de găină. Toate aceste manifestări sunt legate de activitatea sistemului nervos simpatic și de doi neurotransmițători - adrenalina si nonadrenalina, care acționează asupra întregului organism în prezența fricii.

     O altă stare emoțională învecinată și chiar legată de frică este anxietatea. Frica este o reacție la o primejdie reală, pe când anxietatea reprezintă anticiparea unei primejdii iminente sau presupuse. Frica are la bază o manifestare de scurtă durată, pe când anxietatea poate deveni cronică. Frica are la bază un motiv real, în timp ce anxietatea nu are un motiv precis. Frica are manifestări fizice predominate, pe când anxietatea are manifestări de natură psihologică - griji, neliniște, incertitudine, nesiguranță... Frica poate să genereze fobie, în timp ce anxietatea poate duce la anxietate generalizată - griji incontrolabile în viața de zi cu zi.
     Conform studiilor psihologice privind frica,  s-a constatat că există două frici innăscute: frica de cădere în gol și frica de zgomote puternice. Restul fricilor pe care le identificam în viața nostră sunt dobândite...

     În mentalitatea comună, curentă, denumim frica și anxietatea... TEAMĂ.
     Trăim zilnic într-o stare de teamă acută, de cele mai multe ori inconștient, dar avem pretenția sa ne simțim liberi, veseli, împliniți... Judecăm pe cei care susțin că ne creem singuri realitatea din jurul nostru, facem chiar glume pe seama lor, dar ne plângem că viața (sau realitatea cotidiană) seamănă atât de bine cu trăirea nostră emoțională, cotidiană. Dacă ne uităm cu puțină atenție asupra radiografiei vieții noastre de zi cu zi, vom constata următoarele:

Dimineața...

• teama de a nu adormi din nou (după ce sună ceasul)
• teama de a nu fi ridicol (în timp ce ne pregătim hainele, ne aranjam părul, machiajul)
• teama de a nu lăsa la vedere starea de discomfort interioara
• teama de a nu fi îmbrăcat inadecvat (prea subțire... teama de a nu răci/îmbolnăvi)
• teama de a nu întârzia la serviciu
• teama de a nu uita acasă ceva din ceea ce ne-ar trebui acolo unde mergem
• teama de a nu prinde blocaje în traseu
• teama de a nu găsi loc de parcare

Peste zi...

• teama de a nu face impresie proastă colegilor
• teama de a nu ne dezamagi șeful
• teama de a nu fi capabil sau ridicol
• teama de a nu greși ceva în ceea ce avem de făcut
• teama de a nu mânca ceva nepotrivit
• teama de a nu ne deteriora aspectul fizic (a nu ne murdări, rupe vestimentatia, etc)
• teama de a nu avea control asupra copilului sau a soțului/soției
• teama de a fi inșelat (furat, manipulat...etc)
• teama de a nu ne ajunge resursele
• teama de a nu ne bloca în trafic la întoarcere

Spre seara...

• teama de a nu uita ceva important (de cumpărat, de achitat...) în drum spre casă
• teama de a nu uita să facem ceva important pentru ziua următoare (haine, hrană, lucrări, promisiuni)
• teama de a nu dezamagi pe cei apropiați (copii, soț/soție, părinți... )
• teama de a nu pierde timpul
• teama de a nu uita să ne culcăm la timp
• teama de a nu ne trezi la timp dimineața... 

                          punem ceasul să sune..., adormim, și cand sună...

Cum cântărim viața?

     Un psiholog îi invăța pe cursantii lui despre  managementul stressului. A luat un pahar cu apă și s-a plimbat prin sală...în liniște. Toată lumea aștepta întrebarea: este pe jumatate plin sau pe jumatate gol?

La un moment dat s-a oprit, a ridicat paharul și și-a întrebat auditorii : cât de greu este acest pahar cu apă? Mirați, cursanții au răspuns: între 250 si 500 ml. Răspunsul psihologului a fost următorul :      

      Greutatea absolută nu contează. Contează cât timp îl vei ține ridicat. Un minut - nicio problemă. O oră - o durere de braț. O zi - îți paralizează brațul. În fiecare din aceste 3 cazuri greutatea paharului nu se schimbă. Se schimbă doar timpul ... și cu cât e mai lung, cu atât mai greu este. Stresul și grijile din viață sunt asemenea paharului cu apă. Dacă te gândești puțin la ele ...nu se întâmplă mare lucru. Dacă te gândești mai mult la ele...începe să te doară sufletul. Daca te gândești tot timpul la ele - îți paralizează mintea... nu mai poți face nimic.

      Eliberează-te de stres( temeri, griji...). Când ajungi acasă, seara...lasă-ți grijile deoparte, nu le purta cu tine în noapte!
     Pune paharul jos !

Binecuvantarea golului

 

     M-am trezit in jurul varstei de 35 de ani, intr-un mare gol. Tot ceea ce construisem pana atunci se prabusise. Ma simteam plutind undeva in neant, fara nicio directie, fara sa inteleg ce si de ce mi se intampla, fara sa simt sau sa mai vreau ceva anume. Consideram ca mi-am consumat prima jumatate din viata traind tot felul de incercari si experiente greu de depasit si ca probabil n-ar mai fi nimic din ce ar putea sa mi se intample care sa ma mai impresioneze sau de care sa-mi mai fie frica.
     Imi amintesc ca un drag student de-al meu, care trecea printr-o anumita experienta de viata, a venit sa ma roage intr-o zi, sa fiu ingaduitoare pentru o perioada in care urma sa absenteze de la facultate. Am incercat sa-l conving sa n-o faca, temandu-ma ca ii va afecta dezvoltarea academica, dar el a continuat sa-mi argumenteze decizia, relatandu-mi cateva aspecte ale situatiei lui familiale. In final mi-a spus: stiu ca nu aveti cum sa ma intelegeti, dar... In momentul acela, toata jumatatea de viata consumata mi s-a derulat prin fata ochilor si i-am spus: pot intelege mai mult decat crezi... daca vrei sa vorbim despre divortul parintilor inteleg, daca vrei sa vorbim despre "abandon" inteleg, daca vrei sa vorbim despre saracie, inteleg, daca vrei sa vorbim despre violenta in familie sau alcoolism, inteleg, daca vrei sa vorbim despre divort si despre problematica familiei monoparentale, inteleg, daca vrei sa vorbim despre boala si despre cancer, inteleg... daca vrei sa vorbim despre singuratate... inteleg... Despre ce vrei sa vorbim si crezi ca nu as fi persoana potrivita?
        Asadar, in deriva in care ma gaseam, faceam calcule si analize tuturor actiunilor din trecutul meu. Incercam sa inteleg care au fost miscarile gresite sau ce mi-a ramas bun, pentru a ma putea agata si incepe o reconstructie.
       Toti cei care inca mai erau langa mine atunci, tineau sa-mi aminteasca ca sunt o luptatoare si ca asa cum am depasit toate experientele anterioare, voi trece si de perioada aceasta si voi renaste ca pasarea Phoenix, cum, de altfel, o facusem de multe ori pana atunci. Imi amintesc ca le spuneam c-am obosit, ca nu mai vreau sa lupt cu viata asta, ca mi-ar placea si mie sa ma bucur, dar uite c-am ajuns ca Iov (din Biblie), pe un petec de cenusa, fara nimic, scarpinandu-mi bubele cu un ciob...
      Altii incercau sa ma incurajeze indemnandu-ma sa vad partea plina a paharului... Recunosc ca argumentul acesta m-a sacait intotdeuna, pentru ca eu am sustinut permanent ca nu ma pot minti. N-am inteles niciodata valoare partii pline, sau nu m-a multumit indeajuns cat sa ma pot incuraja cu ea.


Partea plina a paharului care "suplineste" aspectele pozitive ale vietii, nu reprezenta pentru mine un avantaj. Faptul ca exista ceva, care umple un gol, nu inseamna neaparat o implinire. Calitatea acelei parti pline, conta pentru mine mai mult decat cantitatea... Mult mult decat atat, ca sa ajungi la partea plina intotdeuna trebuie sa treci prin partea goala, si ca sa te poti bucura sau folosi de continutul acesteia, trebuie sa se produca schimbul... partea plina sa umple partea goala si invers...

      Intr-un mare pahar pe jumate plin, sau pe jumatate gol se gasea existenta mea pe Terra in perioada cand ma indeletniceam cu toate aceste analize... Trecutul plin, viitorul un mare gol, prezentul linia firava de demarcatie. 

      Intr-o zi, mi-am asezat o noua panza pe sevalet, pentru cateva ore de rasfat cu culorile mele, cand, am inteles pentru prima data, valoarea marelui gol. Partea goala a paharului, viitorul neconturat, vidul, golul,  poarta in el o infinitate de posibiltati. Binecuvantarea golului aduce cu sine libertatea creatiei si infinitatea de optiuni cu care poate fi construit.

Am inteles atunci ca sunt iubita si chiar rasfatata de Divinitate, ca la jumatatea vietii, am sansa de a reconstrui din nimic celalata jumatate avand avantajul experientelor partii pline, a primei jumatati de viata... M-am intrebat atunci surazand, retoric, ca incurajare si ca o exprimare victorioasa a descoperirii facute: cine naiba' n-ar vrea sa aiba sansa, la jumatatea vietii sa o ia de la capat si sa aiba si intelepciunea acumulata din experienta tumultoasa a primei jumatati? Yess!!!

    In tot acest timp, pasarea din mine isi intindea pe nesimtite aripile si tot acest proces aducea cu sine, o deviere de perspectiva ce se indeparta in fiecare zi de sablonul vechi cu cateva grade. Mi-am luat zborul in cautarea celor mai frumoase "podoabe" pentru jumatatea goala, si pentru "noul tablou" al vietii mele. Am inceput sa pictez cu sentimente frumoase, cu dragoste, cu bucuria fiecarei dimineti si cu asteptarea surprizelor placute aduse de fiecare zi, cu binecuvantarea soarelui si florilor, cu zambetul celor din jur si cu perspectiva infinitului in directia mea de zbor...


Partea goala apartine viitorului... si poti aseza in ea o infinitate de continuturi... Ce vrei sa contina?

ETERNUL FEMININ...

FEMEIA -cadoul meu pentru tine...
(Eseu de Daniel Roxin - http://danielroxin.blogspot.ro/)


Ca sa ii poti descoperi conturul, lasa-ti mana sa alunece in jurul fiecarei vibratii ce erupe din corpul ei plin de dorinta. Modeleaz-o in mii de forme, imbraca-te cu ea, traverseaza-i fiecare por, pana ce nimic nu-ti va mai pare strain. Fa o harta a tuturor culmilor pe care le-a atins, ca sa stii drumul catre cele mai infiorate imbratisari. Si nu uita sa o aduci pe poteci noi, cu fiecare expeditie pe care o veti face impreuna.

Ca sa ii poti timti emotiile, fa-te tarm in jurul ei. Primeste-i valurile cu rezistenta pe care ti-o da stanca crescuta in tine. Arata-i ca poti sa faci fata si va deveni atat de calma, incat iti vei putea vedea in ea trecutul, prezentul si viitorul.

Ca sa ii experimentezi focul interior, trebuie sa fii pregatit pentru alchimia pe care femeia trezita o aduce ca dar de nunta. Daca nu ti-e frica de puterea ce arde in ochii ei, de jarul in care vrea sa-ti consume micimile sufletesti, daca vrei sa fii eroul cauia sa-i dea torta propriei vieti, atunci transforma-te in aur pur,sub mana ei fierbinte, si traluciti impreuna in intunericul ignorantei din jur.

Ca sa-i auzi lumea interioara, acopera-ti timpanul cu valuri de tacere si patrunde in spatiul fara cuvinte din inima ei. Vezi-i parul despletit, unduindu-se ca un curcubeu in inma ta si din octava in octava contruiti poduri peste care se va impleti sunetul primordial.

Ca sa intelegi cine e EA cu adevarat, ridica-ti privirea pana la inceputul tuturor lucrurilor, caci in ea vei gasi matricea din care s-a nascut candva, totul. EA este datatoarea de viata, poarta dintre lumi, pastratoarea tainelor existentei.

Daca pricepi cine este EA cu adevarat, aseaza-te cu adoratie la picioarele sale si iubeste-o pana la sfarsitul vremurilor si dincolo de acestea...

Nu mai pot continua asa!!! Ce fac? (I)

     In ultima vreme m-au contactat mai multe persoane, cu rugamintea de a le acorda putin timp pentru a impartasi cu mine problemele lor.
     Nu stiu de ce m-au ales pe mine, stiu insa ca toate aceste persoane au simtit ca tensiunea interioara acumulata de multa vreme a atins cote maxime si ca nu mai pot continua asa. In acealasi timp, am amici care se confrunta cu un discomfort asemanator, dar care nu cer ajutor nimanui, in timp ce constientizeaza ca se sting cate putin, in fiecare zi.
   
     Daca te-ai oprit asupra acestor randuri inseamna ca te intereseaza parerea sau ajutorul meu. De aceea voi incerca sa expun in continuare opiniile personale si partial, tehnicile mele de interventie.

      Modalitatile sau metodele fiecaruia de a-si restabili echilibrul pierdut sunt diferite. Poate ca nici nu exista o solutie universala sau o reteta standard, exista insa niste legi naturale imuabile care functioneaza, fara ajustari si upgrade, intre minus si plus infinit. Acestea interactioneaza cu noi si noi cu ele. Fie ca vrem, fie ca nu, ele reprezinta pentru entitatea umana, un fel de inele din coloana vertebrala a existentei. Sunt flexibile si ne folosesc, dar intr-un spatiu limitat. Nu putem trece dincolo de ele si nu le putem ignora. Nu putem ignora, gravitatia, energia, constructia si natura atomului, atractia, vibratia, rezonanta, magnetismul... si multe alte forme de "principii universale", si nici nu putem interveni asupra lor. Ele exista si ne pot fi facile sau potrivnice deopotriva, in functie de modul in care alegem sa le folosim. Asemeni unui cutit, "principiile naturale" pot fi unelte si arme in acelasi timp.
    Uneori ne luptam tocmai cu aceste legi sau, "principii naturale", considerand ca putem schimba ceva sau ca putem interveni asupra lor, pentru a le adapta situatiei in care ne gasim. Din nefericire existenta in acest univers nu functioneaza asa. Situatiile trebuiesc adaptate "principiilor naturale" si nu invers. Si daca este adevarata aceasta ratiune, ce pot face eu pentru a folosi in favoarea mea ca unelte si nu ca arme, legile naturale?
    Atunci cand simti ca nu mai stii incotro s-o iei, ca esti parca prins intre patru ziduri imense fara iesire, intreaba-te ce vrei de fapt. Chiar vrei? Chiar iti doresti sa schimbi ceva? Daca esti convins ca vrei sa iesi, atunci incepe cu primul pas.
     Asigura-te ca meriti o viata mai frumoasa. Esti convins de asta? Gaseste toate argumentele posibile pentru a te convinge fara nicio rezerva ca esti o persoana minunata si ca este normal sa ai o viata asa cum iti doresti. Nu poti trece la urmatorul pas pana cand nu ai terminat cu primul. Poate sa-ti ia cateva minute sau cateva zile. Nu te grabi! Daca nu ai rezolvat prima etapa, va fi o pierdere de timp, energie si incredere, implicarea in etapele urmatoare.
      Pentru a-ti fi mai usor iti sugerez sa iei o coala de hartie si sa notezi toate momentele din viata ta in care te-ai simtit fericit, implinit, in care ai trait bucuria unui succes cat de mic. Fi sincer cu tine, si nu te sabota singur! De-a lungul existentei tale pana in acest moment, au fost multe momente in care ai fost multumit de tine. Noteaza-le pe toate! Zambeste! E doar o parte a argumentelor privind valoarea ta personala.
      Pe o alta coala de hartie noteaza toate lucrurile bune pe care le oferi celorlalti de obicei (sub forma de principii: bunatate, iubire, bani, timp, compasiune...etc.). Meriti ca toate acestea sa se intoarca la tine? Nu, nu continua sa spui, merit dar nu se intampla... sau orice altceva de genul acesta. Repeta-ti in fiecare dimineata ca meriti ca toate aceste calitati sa se intoarca la tine si atat.
      Fii recunoscator Puterii Divine (denumit cum vrei tu...Univers, Dumnezeu, Putere Creatoare... etc) ca a creat o faptura atat de minunata in persoana ta.
 
      Noteaza-ti in fiecare zi ce simti de cand faci exercitiul acesta. Noteaza-ti toate schimbarile din viata ta, oricat de mici, si nu te opri. Abia apoi poti trece la pasul urmator... (II...)
      Stiu ca ti se pare ridicol sa scrii si consideri ca e de ajuns sa te gandesti la toate acestea. Nu, nu e de ajuns. Tu trebuie sa scrii! Pana la urma ce ai de pierdut daca o faci? Aminteste-ti ca ai ajuns in povestea asta, manat de convingerea ca vrei sa faci ceva ca viata ta sa se schimbe. Scrie! Viata ta se va schimba. Daca n-as fi avut convingerea asta si daca n-as fi probat, n-as fi insistat asupra acestei metode de interventie.

Esti o persoana minunata. Ai demonstrat de multe ori asta. Meriti sa se intoarca la tine tot ceea ce oferi. Legile naturale vor face asta pentru tine. Priveste cum viata ta se schimba! Bucura-te si mergi mai departe...!!!

Daca ai nelamuriri, intrebari sau chiar simti nevoia sa avem o discutie, contacteaza-ma cu incredere, asa cum ai mai facut-o sau cum o fac altii. Abia astept sa zambim impreuna...

Paradoxul vremurilor noastre - Octavian Paler

Paradoxul vremurilor noastre este ca... 

Avem cladiri mai mari, dar suflete mai mici;
autostrazi mai largi, dar minti mai înguste.

Cheltuim mai mult, dar avem mai putin;
cumparam mai mult, dar ne bucuram mai putin.

Avem case mai mari, dar familii mai mici,

Avem mai multe accesorii, dar mai putin timp;
avem mai multe functii, dar mai putina minte,

mai multe cunostinte, dar mai putina judecata;
mai multi experti si totusi mai multe probleme,

mai multa medicina, dar mai putina sanatate.

Bem prea mult, fumam prea mult,
Cheltuim prea nesabuit,

Râdem prea putin,
Conducem prea repede,

Ne enervam prea tare,
Ne culcam prea târziu,

ne sculam prea obositi,

Citim prea putin, ne uitam prea mult la televizor si

ne rugam prea rar.

Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile.

Vorbim prea mult, iubim prea rar si urâm prea des.

Am învatat cum sa ne câstigam existenta, dar nu cum sa
ne facem o viata,

Am adaugat ani vietii si nu viata anilor.

Am ajuns pâna la luna si înapoi, dar avem probleme
când trebuie sa traversam strada sa facem cunostinta cu un vecin.

Am cucerit spatiul cosmic, dar nu si pe cel interior.
Am facut lucruri mai mari, dar nu si mai bune.

Am curatat aerul, dar am poluat solul.

Am cucerit atomul, dar nu si prejudecatile noastre.

Scriem mai mult, dar învatam mai putin.

Planuim mai multe, dar realizam mai putine.

Am învatat sa ne grabim, dar nu si sa asteptam.

Am construit mai multe calculatoare: sa detina mai
multe informatii, sa produca mai multe copii ca
niciodata, dar comunicam din ce în ce mai putin.

Acestea sunt vremurile fast-food-urilor si digestiei
încete; oamenilor mari si caracterelor meschine;
profiturilor rapide si relatiilor superficiale.

Acestea sunt vremurile în care avem doua venituri, dar
mai multe divorturi,

Case mai frumoase, dar camine destramate.

Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide,
scutece de unica folosinta,
moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte,

corpuri supraponderale si pastile care îti induc orice
stare, de la bucurie, la liniste si la moarte.

Sunt niste vremuri în care sunt prea multe vitrine,
dar nimic în interior.

Vremuri în care tehnologia îti poate aduce aceasta
scrisoare si în care poti decide

fie sa împartasesti acest punct de vedere,
fie sa stergi aceste randuri.

Aminteste-ti sa-ti petreci timp cu persoanele iubite,
Pentru ca nu vor fi lânga tine o eternitate.

Aminteste-ti sa spui o vorba buna copilului care te
veneraza, pentru ca acel copil va creste curând si va
pleca de lânga tine.

Aminteste-ti sa-l îmbratisezi cu dragoste pe cel de
lânga tine pentru ca aceasta este singura comoara pe
care o poti oferi cu inima si nu te costa nimic.

Aminteste-ti sa spui “TE IUBESC” partenerului si
persoanelor pe care le îndragesti, dar mai ales sa o
spui din inima.

O sarutare si o îmbratisare vor alina durerea atunci
când sunt sincere.

Aminteste-ti sa-i tii pe cei dragi de mâna si sa
pretuiesti acel moment pentru ca într-o zi acea
persoana nu va mai fi lânga tine.

Fa-ti timp sa iubesti, fa-ti timp sa vorbesti, fa-ti
timp sa împartasesti gândurile pretioase pe care le ai.

                                                     Octavian Paler

Centrul de Dezvoltare Personala PERSPECTIVE

Nu lasa viata sociala sa influenteze confortul tau psihic! 

Daca nu reusesti, nu uita..., nu esti singur!!!

Plânsul lui Nietzsche

Solutia Schopenhauer

Fragmente de gând. Cine sunt?

- Am să vă rog pe fiecare, să vă prezentaţi, spune decanul, la prima întâlnire a Şcolii Doctorale din acel an. Şi încep prezentarile celor cincizeci, şaizeci de suflete aflate în sală. De la dreapta spre stânga...
" Mă numesc..., am terminat facultatea de..., am urmat masterul..., lucrez.... "
" Mă numesc..., am terminat facultatea de..., am urmat masterul..., lucrez.... "
" Mă numesc..., am terminat facultatea de..., am urmat masterul..., lucrez.... "
" Mă numesc..., am terminat facultatea de..., am urmat masterul..., lucrez.... "
...
După audierea acestei formule de câteva zeci de ori, se ridică o doamna şi spune:
"În primul rând, sunt soţia lui X, în al doilea rând, mă numesc..., am terminat facultatea.... şi prezentarea intră pe făgaşul normal, până când, curiozitatea decanului nu mai poate fi ţinută sub control, izbucneşte şi întreabă: Dar, cine este X... ???
Se face linişte. Nimeni nu mai respiră, pentru ca întrebarea ne roade pe toţi...
Tânăra zâmbeşte, face o pauză, puţin încurcată... şi spune: Soţul meu. Un om extraordinar..."
Punct. Zic eu, pentru că ea a continuat detaşat de unde rămăsese...

Atunci m-am întrebat pentru prima dată (dincolo de zâmbete şi chicoteli), cu maximă seriozitate - cine sunt? Nu la adolescenţă, nu atunci cănd încercam să-mi croiesc un drum în viaţă... Şi mă întreb şi azi, din ce în ce mai serios...

Dacă m-aş uita în oglindă aş găsi potrivit să răspund repede... fata blondă cu ochi albaştri, cu pistrui, cu dinţii strâmbi, cu corpul... Această caracterizare este o conturare a ceea ce oricine poate afirma, confirma, cu mici diferenţe de opinie, privind unele aspecte. Dar nu mă termin aici. Eu nu sunt goală, nu sunt "mulţimea vidă"...
Am auzit pe cineva afirmând, de curând, că termenul  "vid" este foarte controversat, deoarece unii susţin că nu conţine nimic, alţii că lipseşte doar aerul, iar alţii că e plin cu atomi... energie, vibraţii... etc.
Cine sunt eu în complexitatea mea, cine sunt eu - văzută şi nevăzută? Cine sau ce defineşte partea nevăzută a eu-lui meu? Amintirile? Greşelile? Gândurile? Alegerile făcute? Sentimentele? Experienţele anterioare? Determinarea? Voinţa?...

Cu siguranţă cel mai simplu ar fi să spun - TOTUL. Dar asta nu constituie un răspuns mulţumitor, pentru că  nu mă defineşte pe mine, defineşte fiinţa umană. Mă întreb: cât din ceea ce sunt este produs de mine (îmi aparţine) şi cât "mi s-a dat" (din afara mea)?

Există o teorie conform căreia, în interiorul nostru există două "zone" concurente, în toate alegerile pe care suntem nevoiţi să le facem, zilnic: amintirile - incluzând toate experienţele  fiecăruia de până acum şi ale celorlalţi, pe care le-am preluat în interacţiunea cu ei (chiar şi doar la nivel raţional) şi intuiţia - acel ceva care ne conduce să alegem fără "argument".

Împletitura de "lut şi fier" care mă caracterizează, nu numai că mi-a fost dată ca şi construcţie, la naştere, dar mă urmăreşte permanent. Întotdeauna văd în tot ceea ce vine spre mine atât pământul cât şi aerul (cerul). Şi când spun asta mă refer la pământ = tot ce e vizibil, palpabil, cu greutate, justificat, susţinut, verificat, unanim acceptat şi dovedit ştiinţific şi la aer = tot ce e invizibil, subiectiv, fără greutate, neverificat, fără baze solide, fără justficare, valabil doar la nivelul simţurilor, bazat pe credinţă.
Din fericire, dualitatea pe care o percep în ceea ce mă înconjoară, mă ajută să deosebesc mai uşor "amintirile" de "intuiţie". Bagajul greu (acumulat cu multe sacrificii şi eforturi, în timp) şi golul, vidul, de unde apare ca din neant, ca un fulg plutind în aer într-o noapte "întunecată", fără luminători... ideea, intuiţia... . Dualitatea aceasta, însă, nu mă lasă să disting cu exactitate... CINE SUNT...

Mai departe, te las pe tine să spui... CINE SUNT... CINE EŞTI... ???
... fragmente de gând...

Ce ne-a apropiat? Comunicarea. Ce ne-a desparţit? Comunicarea.

Una dintre cele mai recente descoperiri pe care am facut-o (sper că nu v-am dezamăgit prea tare pentru faptul că nu vorbesc despre "cercetătorii britanici"), este legată de mesajele pe care le emitem în afara noastră şi de cele pe care le receptăm din afara noastră. Cu alte cuvinte, am descoperit roata şi oul... şi comunicarea, ele existând de când lumea sau poate neexistând vreodata, cu adevărat.

Nu mi-am propus să filosofez şi nici să reduc existenţa la nivel de neexistenţă, cum exprima cândva, o cunoscută poetă, focul dezamagirilor personale: "... Nimicul te aduce, Nimicul te reia, Nimic din tine-n urmă, Nu va mai rămânea" (Veronica Micle, 1889). Mi-am propus să scriu, doar să scriu, despre mesajul comunicărilor noastre şi despre despachetarea lui, aşa cum o facem de fiecare dată.

De curând am pierdut un prieten. Probabil, un fapt ajuns derizoriu în vâltoarea vieţii cotidiene, dar un fapt care pentru mine are însemnătate, ori de câte ori se întâmplă, pentru că pierderea nu se poate măsura cu nimic şi mai ales pentru faptul că ea nu poate fi înlocuită.

Ce ne-a apropiat? Comunicarea. Ce ne-a desparţit? Comunicarea. Şi dincolo de această legătură pompoasă, un element, considerat nesemnificativ uneori, mesajul.
Prietenul meu, mi-a comunicat în final că n-a înţeles rostul aprecierilor mele şi a cuvintelor frumoase pe care i le transmiteam uneori, pentru că nu le merită... el fiind un om normal nu unul extraordinar.

Am constat pentru prima dată, după ce câteva zile ruptura mi s-a tot învârtit în cale, că nu există mesaj care să nu deţină (agăţat de el, ca o funda imensă sau un ambalaj 'lucitor) energie, sentimente, trăire, oricum vreţi să-i spuneţi, care în momentul "despachetării" invadează destinatarul şi se aşează între el şi mesaj, ca o lentilă, facilitând vederea dincolo de litere, de cifre, de formă, de culoare... Simţim ceea ce ni s-a transmis, cu o mai mare exactitate (dacă s-ar putea spune aşa) decât o fac elementele "fizice", "palpabile". Trăirea, acel element de o fineţe extraordinară care însoţeşte mesajul, are cea mai mare greutate şi valoare, atunci când internalizăm ceea ce am primit.

Cei care ma cunosc bine, ştiu motivul pentru care nu ezit să subliniez fiecare element frumos pe care il descopăr la cei din jur şi mai ales să transmit de fiecare dată asta, ataşând mesajului toată trăirea pozitivă pe care o deţin în acel moment.
Şi de ce o fac? Pentru că este o realitate, pentru că merită să-i amintesc de ea, pentru că asta îmi face bine şi mie şi lui, pentru că este singura recompensă pe care i-o pot oferi,  pentru că nu costă nimic, pentru că ne face viaţa frumosă, pentru că transformă "ordinarul" în "extraordinar", pentru că sunt prea multe alte lucruri urate care ne inconjoară, pentru că poate e singura realitate care există cu adevarat...

Aprecierea, prietenia, iubirea (phileo si agapae), stârnesc cele mai de temut suspiciuni, într-o perioadă în care numai certitudinea durerii şi trădării mai poate convinge, iar explorarea dincolo de teritoriul înţelegerii, sau dincolo de ceea ce experienţa de viaţă, poate ajusta (ca un pat al lui Procust), nu-şi mai găseşte rostul dar, mai ales, răsplata.

Prietenia nu face diferenţa între "normal" şi "extraordinar", între defecte şi calităţi, prietenia ia totul "la pachet", iar ceea ce păstrăm în noi din celălalt şi defineşte "prietenia", nu este omul, nu este frumuseţea, nu este este măreţia... este "mesajul", ceea ce ne transmite fiecare particică din el, ceea ce ne apropie şi ceea ce ne poate îndepărta.

TE IUBESC, FEMEIE!

La începutul acestui an m-am uitat într-o oglindă „adevărată”.

Am vazut o femeie pe la mijlocul vieții, zâmbind, cu ochi triști dar senini și frumoși. Am recunoscut-o cu greu, dar mi-am amitit totul despre ea, și m-am bucurat să o regăsesc după mult, foarte mult timp. Am vazut dincolo de ochi, că sufletul i-a ramas același... Am întins mâna, am atins-o, era reala, vie...

Este femeia care știe ce înseamna viața cu toate culorile ei..., cu boală, sărăcie, violență, abandon, alcoolism,  muncă, învățătură, zâmbet, frumos, iubire, dăruire, succes... Este femeia care nu știe sa înoate dar știe cum să facă sa nu se scufunde niciodata și să revină la suprafață cu zambetul pe buze. Este femeia care i-ar da dușmanului pâine și lapte și o parte din ea, este femeia care nu se oprește decât uneori, trage aer în piept și merge mai departe cu același elan... Este femeia care m-a interesat cel mai puțin în viața aceasta, femeia care „trebuia să fie” oriunde, oricând, oricum, oricât... Femeia care a ajuns să găsească frumusețea absolută în simplitate și fericirea în ochii și zambetul celui căruia i-a întins o mână, femeie nențeleasă nici de ea uneori... femeia...

Îmi amintesc de câte ori am trecut nepăsătoare, prea grabită să îi dau importanță, prea ocupată să îi ofer sentimente...  Mi-am dat seama pentru prima dată că dacă aș iubi-o macar atât cât își iubeste ea dușmanii ar fi minunat, dar cred acum, că merită tot respectul și dragostea mea, acum cât încă e vie, cât o am atât de aproape... Este femeia care m-a ajutat să fiu ceea ce sunt azi...

Pentru ea, anul acesta ofer tot ceea ce am...  Și poate că după 35 de ani de ignorare, voi reuși să recuperez timpul pierdut... Voi asculta, voi ocroti, voi răfăța, voi respecta și voi iubi FEMEIA... din mine...

TE IUBESC, FEMEIE!

Moartea, cel mai bun regizor...

Astăzi, moartea m-a făcut să-mi amintesc două momente importante din trecut.
Recunosc că am apreciat din umbră, încă din copilărie, talentul  Poetului, puterea și  forța cu care transmitea toată sensibilitatea și frumusețea interioară, dar nu mă pot considera un fan adevărat. M-am intersectat, indirect (sau puțin mai direct decât în trecut, dacă pot spune așa), cu activitatea și opera acestui Izvor nesecat, în primele zile, ale vieții de student în București, când lucram cu scriitorul Dinu Săraru.

   Într-o dimineață rece și urâtă de noiembrie (of, au trecut exact șaisprezece ani de atunci), Maestrul Săraru,  a venit la birou ca o vijelie și a trimis secretara (sper sa nu se supere dacă va citi, întâmplător, vreodată, textul meu), să cumpere ziarul Vremea. După vreo jumătate de oră, se intoarcea dezamagită... „La ora asta (10,30- 11,00) nu mai există ziarul Vremea, la nici un chioșc (din centrul Bucurestiului, zona Unirii)!”
Imi amintesc foarte clar și acum, reacția marelui Săraru (care putea concura de departe cu un vulcan activ), strigând din spatele biroului: „Nu există! La Editură, la Tipografie ai fi găsit! Niciodată să nu mai spui că nu poți rezolva o situație până când nu vei epuiza absolut toate soluțiile... și chiar și atunci, vei mai gasi una...”
     Aceste cuvinte m-au marcat, si mi-au răsunat în minte ori de câte ori, m-am lovit de chestiuni delicate. Au devenit pentru mine... regulă de viață.

 Astăzi, mă intersectez din nou, indirect, cu Poetul și îmi amintesc, un alt episod, mai recent....

      Cu câțiva ani în urmă, traversam o problema gravă de sănătate. Nu vroiam să măsor drumul din față, nu vroiam să gândesc foarte mult... Lăsam clipele să se scurgă în voie, firesc... Într-una din zilele acelea, mă aflam pe peronul unei stații de metrou, când, observ îndreptându-se spre mine un cuplu tânăr, în haine de doliu, cu o coroană de flori în mână, pentru a cere câteva informții. N-am să uit niciodată ce-am trăit atunci. M-am gandit pentru prima oară cum va arata coroana care, probabil curând, avea să mi se aducă mie, dar mai mult, mă fascina(dacă pot spune așa) panglica pe care scria cu litere caligrafice, câteva cuvinte frumoase... Evident, m-am întrebat, cine și ce îmi va scrie...

  N-am înțeles niciodată, și atunci am conștientizat asta, foarte bine, de ce, cel mai frumos spectacol  al vieții este regizat de moarte...? De ce, abia în momentul în care nu mai ești, devii omul întreg, frumos, omul special care a trecut neobservat, parcă, pe cărările vieții alături de ei... De ce doar moartea poate contura atât de bine măreția umană?
... te apreciază, te respectă, sunt in stare să cheltuie, să-ți dăruiască, să-și amintească..., să te ierte, să te iubească...
   Sunt consternată pentru a nu știu câta' oară, de spectacolul mareț regizat de moarte. Câte cuvinte frumoase, câte elogii, ce analize profunde și sensibile, câtă muzicalitate, și flori... și... și... construiesc ultimul spectacol al vieții unui om. Dragoste păstrată pentru... Recviem... 


P.S. Mi-am jurat atunci, cândva, că voi iubi vizibil și că voi arăta celor din jur, cât timp respir cu ei același aer, recunoștința, aprecirea și dragostea mea... După ce nu vor mai fi, prefer să tac... și să-i păstrez în sufletul meu... Cuvintele nu mai folosesc nimănui...

Rasfăț

Mă simt ca o fetiță răsfățată... De ce oare?

Mi-am amintit de piesa aceasta care..., îmi pare ca vorbește, transpune în cuvinte și sunete, și ritm... răsfațul...



Știu, vei spune că piesa e chiar deprimantă, că doare..., că exprimă orice, dar nu rasfaț. Și totuși, insist! Privește în aceeași direcție cu mine... Cum vezi?

Iubire..., jurământ de porțelan

      M-am apucat să scriu și am constatat că n-am cuvinte, am doar idei.  Așa că nu te aștepta să scriu frumos și elevat... Nu te împiedica în topică și lipsă de retorică... Nu scriu. Aștern doar gânduri.

       1.  Iubirea, o siluetă firavă, încă prezentă în cotidian.

       Oamenii încă mai vorbesc despre „iubire”, într-o perioadă tulbure, când decorul vieții pare din ce, în ce, mai sumbru.  Și asta nu e rău. Întâlnesc la tot pasul, articole, imagini, reviste, ziare, site-uri... și argumente care mai de care..., conturând o zonă spațio-temporală de respiro, de relaxare și de bine, antonimic plasată între contururile vieții cotidiene.

Călătoream ieri într-un autobuz, din fericire neaglomerat, undeva prin zona centrală a Capitalei. Într-una dintre stații văd cum se urcă anevoie o doamnă în etate(cei drept simpatică și chiar cochetă) sprijinindu-se într-un baston. Din fericire, un loc liber. Se așează. Pe scaunul din față, un domn  cam de aceeași vârstă o urmărește cu privirea. După doar câteva minute, spune zâmbind:

-Frumos baston! (cei drept era deosebit)...

Si convesația a început să curgă... frumos! Priveam spre ei... plutea ceva în aer...

            Am realizat atunci pentru a mia oară, că dragostea nu are vârstă, și că se naște, pe neașteptate, în gară, în tramvai..., oriunde, în suflet până la urmă (sau spune-i creier sau inimă, cum vrei), fără s-o pregătești,  fără să știi ... N-o poți forța...

„Vă rog fierbinte, fiice ale Ierusalimului, nu stârniţi, nu treziţi dragostea, până nu vine ea...” (Solomon, Cantarea Cântărilor)

    2. Jur să iubesc!

    Poate vei zice că sunt cinică sau insensibilă sau prea ranită, sau că nu stiu ce-i dragostea, dacă-ți voi spune cum mă amuz de fiecare dată, când văd avântul cu care se răspunde afirmativ la întrebarea: Juri... să-l (să o) iubești până când moartea vă v-a despărți?...  Și de aici, filosofii peste filosofii și polemici interminabile pe tema iubirii ( iubire dincolo de moarte, iubire venică..., bla, bla...)

        Mă uimesc cât de mult funcționeză încă, constrângerile culturale. Cum, deși am învățat să citim etichete și să fi interesați de conținut, de ingrediente, admitem pe negândite chestiuni seriose de viață, mult mai serioase decât gemul, sau ciocolata, sau budica cu E-uri cu tot, pe negândite. Nu că iubirea ar avea vreo legătură cu gândirea, dar actul complex și convențional acceptat la nivel societal ar trebui să aibă.

      Jur să iubesc...!!! 
     Ca și cum iubirea ar fi ceva de care dispui, ca și cum ai putea promite că vei simți într-un anume fel peste cinci, zece, douazeci de ani... Ca și cum ți-ai semnat viitorul, ca și cum planul e trasat și trebuie respectat...,  cu sentimente cu tot... 
      Poți jura să ramâi acolo..., poți jura că-ți asumi și acccepți totul până la capăt. Poți promite orice și poți respecta sau nu asta, dar nu poți promite să simți... Iubești sau nu iubești... nu există cale de mijloc... Sau, ceea ce plasăm la mijloc, în timp, și definim iubire este, de fapt, cu totul și cu totul altceva... (atașament, credință, dependență, recunoștință, milă...). Nu poți promite să iubești!


        3. Iubirea - un derivat Divin.
        Undeva în multele mele intersectări cu paradigma religioasă privind iubirea, am înțeles că Dumnezeu este iubire și că iubirea e un derivat al Lui. Este frumos, este un dar sublim..., nimic nu poate egala trăirea și simțirea... de iubire. E minunat! Iubirea nu poate și nu are voie să îmbrace conotații negative...


Și-atunci, te-ntreb: ce faci când vine peste tine, pe neașteptate? De ce primesc, de sus, din nou (sau pentru prima dată) un dar pe care nu am voie să-l deschid și să mă bucur? Ce fac cu el când am jurat deja...? Iubesc sau... nu iubesc? Am voie, am dreptul, să deschid acest cadou?....

.....
        Jur... să iubesc!???

Suflet de copil

Suflet, suflet de copil,                                                                       Nu mai ai abecedar,

Prin ce colț te-ai dus tiptil?                                                              Nici vopsele noi în dar,
Ești în lada cu păpuși,                                                                     Ursuleț cu nas de pluș,
Ori ascuns pe după uși?                                                                    Și căței cu ochi de tuș,

Nu-ți alină lacrima,
Nu-ți mângâie inima,
Suflețel de ce nu știi,
Un copil, din nou, să fii?

 

Suflet, suflet de copil,
Unde-i ziua de april
Cu decor de liliac

Peste crengi cusut cu ac?
Inima de titirez,
Azi o crezi, maine n-o crezi,
Ea se zbate zmeu în vânt

Fluturată de-un cuvânt
Ea alearga-n călușei,
                                                     Cu alai de funigei,
Când iubirea ți-a zâmbit
Jocul s-a și ispravit

 

Suflet, suflet de copil,
Hai-napoi tiptil, tiptil
În albumul cel cu poze

Unde visele-s doar roze,
Unde nu ști ce e teama
Și păpușa spune mama,
Unde plânsul are leac
Și suspinele lin tac.

Soare ieri purtai pe față,
Zâmbetul ți-e azi de gheață,
Liniștea tu ți-ai pierdut,
Nu mai ești ca la-nceput.

Suflet, suflet de copil,                                      Suflet, suflet de copil,
Prin ce colț te-ai dus tiptil?                             Prin ce colt te-ai dus tiptil?
Ești în lada cu păpuși,                                      Suflețel de ce nu știi, 
Ori ascuns pe după uși?                                   Un copil, din nou sa fii?

Ce faci?

     Recunosc că în ultima vreme întrebarea, clasica, eterna întrebare... CE FACI?,  a început să mă sâcâie dureros, pentru că de fiecare dată, îmi crează un blocaj, un soi de fâstâceală sau poate chiar o rupere din curgerea liberă, firească, a ființei mele în cotidian. E ca și cum în drumul meu, apare cineva cu o paletă roșie, pe care mi-o întinde-n față și pe care scrie cu litere de-o șchioapă STOP!... Și-atunci sunt nevoită să opresc tot procesul gândirii mele efemere (de altfel) și să caut..., repede, repede, repede(și parcă aud deja zgomotul acela pe care il fac mașinile de numărat bani, la bancă)... răspunsul potrivit...

     Poate că râzi, dar cred ca-ți amintesti și tu momente când ai fost nevoit să reașezi, să numeri pentru a mia oară, să reevaluezi lunga listă de pe agenda mentală, și n-ai știut ce să alegi să spui celui din fața ta, într-o secundă...
 De ce?
... pentru că urăști ca și mine, banalul răspuns... BINE!, pentru că acelei  persoane nu-i vei spune tot ci doar ce trebuie să știe..., pentru că deși ți-ai spune of-ul alegi să gândești pozitiv,  pentru că răspunzând corect la întrebarea de baraj îți poți atinge scopul..., pentru că...

      Momentele acelea(fracțiuni de secundă)... când caut, răsfoiesc cu cea mai mare rapiditate, pagină cu pagină (uneori ne mai având timp nici să-mi umezesc degetul în gură, pentru a le desprinde), momentele acelea pe care le numesc evrika-secunda... au început să doară... (Ca și cum, banala întrebare s-a transformat în bici și din când în când mă trezește forțat la realitate)
      
Și-mi amintesc că de multe ori, am zâmbit, am tras aer în piept și am răspuns: nici nu știu ce să-ți spun că fac, fac atât de multe că nu știu ce să aleg să-ți spun...

     Dar mai dureros decât tot ce-am spus până acum mi se pare cu totul altceva... (o chestiune sensibilă și poate subiectivă, îmi vei spune...)  și-anume dezumanizarea. Și..., da, spun bine... dezumanizarea.
Și-am să-ți explic.
      Nu știu și tare mi-aș dori să aflu de unde s-a împământenit(dacă pot spune așa) acestă întrebare, ca un motto... al conversațiilor cotidiene, ca și cum interesul primordial în ceea ce-l privește pe cel de lângă mine este - ce faci? ce-ai mai făcut? și ca o completare, uneori - ce ai? Ca și când verbul a face și a avea mă definesc. Ca și cînd ceea ce se vrea a se ști despre mine, nu e... ce sunt, ce mai sunt azi..., cum ești?...
      Cunosc argumetația... ceea ce faci e o expresie a ceea ce ești... Dar am s-o contrazic, și știi destul de bine, ca și mine, de câte ori poți face...  cum vrei, cum ți-ar plăcea, cum ești...
    

Ce faci? Te-ntreb acum pe tine, pentru a-mi spune cum ești și cum te definești...
(Și-ți amintesc, prieten drag, că te iubesc pentru ceea ce ești și nu pentru ce faci....)

 Cum ești?

Dicționar EL-EA și EA-EL

      După ce, conform felului meu de-a fi, am mai comis astăzi o stângacie de comunicare, cu o persoană de sex opus, mi-am dat seama că, deși s-au scris rânduri și pagini și... volume despre comunicarea dintre femei și bărbați, n-a editat nimeni până acum un dicționar feminin-masculin și masculin-feminin.

      Utilitatea unui asemenea dicționar, nu cred că trebuie susținută cu sârguință, în condițiile în care cea mai uzitată și neînțeleasă limbă, la nivel universal, este cea folosită ca o condiție sine qua non, între cei doi (unici în existența terestră), El și Ea.
     Știu, îmi vei argumenta imposibilitatea existenței, prin invocări de rațiuni care susțin individualitatea, unicitatea în detrimentul unei generalizări constant supărătoare, de genul: voi barbații..., voi femeile. Deși sunt de acord, continui să susțin că orice limbă (limbaj) are regulile ei, reguli ce generalizează într-o măsură, convențional acceptată, semantica „termenilor”, în realizarea unei comunicări cât mai eficiente, astfel încât generalizarea de care spuneam se realizează oricum, mai mult sau mai puțin.
  
  ... povestea ar putea fi lungă, poate chiar interminabilă, însă...





       ... rămân, în continuare, confuză..., fără să știu dacă stângăciile mele se datorează inexistenței unui asemenea dicționar(de care, recunosc, aș avea uneori nevoie, ca de aer) sau  unei inhibiții datorate tocmai faptului de conștientizare a absenței lui?



   

Sentiment virtual

„... o iubire mare e mai degraba, un proces de autosugestie”, scria cândva, Camil Petrescu, în dezbaterea atât de tranșantă a ceea ce ades numim, dragoste.

     Îmi amintesc și acum ziua când, undeva prin clasa a XI a de liceu am primit ca temă să analizăm chiar această argumentație, mai mult sau mai puțin controversată. Mi-ar placea acum să pot să recitesc comentariul de atunci, dar din nefericire nu-l mai am, însă cu siguranța astăzi aș avea cu totul alte păreri. Îmi amintesc doar că am fost inițial intrigată, considerând că atât de pragmatic nu pot gandi decât cei decepționați, cei care n-au trăit și n-au înteles că iubirea se întâmplă, pur și simplu..., că vine și se instalează fără să te întrebe, fără să ceară voie și fără să faci ceva anume...

    Dacă atunci contra-argumentul meu era susținut de interpretarea semantică a cuvântului „iubire”,  care în accepțiunea scriitorului părea a fi mai mult o obsesie ceea ce egala „un proces de autosugestie”, astăzi argumetele și contra-argumenetele au altă încărcătură. La prima vedere poate că sunt tentată încă să cred, că pentru „o iubire mare”, este nevoie de un schimb echitabil de simțaminte, emoții, de timp, de tandrețe, de cuvinte, de energie, de imagini... că pentru sentimente adevărate trebuie să exiști prin celalat și el prin tine, că ai nevoie de privirea, de respirația... și de contopirea cu acea ființă..., că...  Și dacă ești de aceeași părere cu mine, te-ntreb: cum se face că ajungi să iubești un ID, sau o poză, o rațiune, niște cuvinte meșteșugite aruncate pe o pagină... și aceea virtuală...? Cum se face că ceea ce simți ajunge într-o zi (mai devreme sau mai tarziu) să numești  „o mare iubire”?

  Sunt uimită, ades, în ultima vreme, de cum e posibil ca virtualul să inunde atât de mult și cu atâta repeziuciune viața reală. Cum comunitățile umane, sociale, ajung, pe zi ce trece să se transforme în comunități virtuale...? Vom ajunge oare, să nu mai ieșim decât rareori din casă, gestionând totul din fața unui ecran? Job de acasă, prieteni virtuali, cumpărături și tranzacții bancare „on air”, călătorii în spațiu și timp fără granițe de orice fel...
Aș putea zice că am ajuns să trăim o lume de basm, în care poți fi oricine și oricum dorești, fără vrăjitorie și invocări- hocus pocus, poți ajunge oriunde fără „covoraș fermecat” (și dacă nu noi, copiii și nepoții noștrii, cu siguranță), într-o lume a tuturor posibilităților, în care și chiar virtualul să fie real, dacă pot spune așa... Poți transmite gândurile transpuse-n cuvinte, imagini... desene...
Un lucru nu pot înțelege:  

Cum poți transmite afectivitate? Cum poți simți virtual?
 
Cum poți trăi „o mare iubire” față de... un cuvânt (un nume fictiv), o imagine ce nu aparține poate nimănui (sau în nici un caz interlocutorului tău)..., informații false, imaginare? Cum poți ajunge să trăiești „o iubire mare” făță de „nimeni”?
Și asta întâlnesc la tot pasul și se întamplă... ca o molimă ce se răspândește cu repeziciune...

...o iubire virtuală... o iubire mare...  mai degrabă un proces de autosugestie...