De ce ți se întâmplă ceea ce ți se întâmplă? (II)

Dovezi științifice conform cărora ești responsabil de/pentru tot ceea ce ți se întâmplă.

Spicuiri din prezentarea Dr. Bruce Lipton -  Noua Biologie. Unde mintea și materia se întâlnesc, pe înțelesul tuturor... 

Dezvoltarea si sănătatea
  ·   Înainte este creștere, înapoi este protecție. Celulele din corpul nostru se mișcă înainte și înapoi pentru creștere sau protecție, bazându-se pe percepția mediului înconjurător. Dar, ele trăiesc în comunitate și comunică. Deci, pe măsură ce gândim le dam informație celulelor despre mediul înconjurător. Dacă gândiți: Nu pot face asta, pentru că s-a stricat X...! Ce vor face celulele? OMG!!!!! Ascundeți-va acum!!! Cealaltă atitudine ar fi... Suuuper, putem face orice, putem supraviețui!!!!  Atitudinea celulelor este digitalizată. Deși avem sute de mii de programe în gene ele se grupează în două categorii, unele pentru  creștere, altele pentru distrugere.... Creșterea trebuie să se realizeze în fiecare zi, pentru că dacă, cele care mor nu sunt înlocuite, ne îmbolnăvim și murim. Pentru a supraviețui, trebuie să creștem tot timpul. Creșterea ne ține sănătoși și în viață...

  ·    Ai nevoie de energie ca să crești? Ai nevoie de energie ca să te aperi?  Când te afli în protecție trebuie să folosești energie, dar cu cât te protejezi mai mult cu atât consumi mai multă energie. De unde luăm aceasta energie? Există o balanță contabila în interiorul nostru și cu cât scrie mai multe cecuri pentru protecție, ce se întâmplă cu balanța? Devine mai mică. Și cu cât folosești mai multă protecție, cu atât scurtezi procesele de creștere.

         ·    Așadar, în fiecare zi, dacă tu crezi că ai nevoie de mai multă protecție, cu atât mai puțină creștere primești.  Poți fi atât de înfricoșat încât poți muri de frică. Frica poate fi atât de mare încât oprește atât de rapid creșterea și de total încât chiar murim în acel moment.

      ·   Supraviețuirea este creșterea împărțita la protecție. Tot ceea ce ne înconjoară, informațiile, etc... induc mai mult motive sa ne protejăm... aerul nu est bun, apa nu e bună, mâncarea nu e bună, acești oameni sunt nebuni... oriunde întorci capul îți vine să te retragi cu un pas. Creșterea înseamnă să mergi înainte... cu cât suntem mai legați de frică cu atât închidem creșterea

      Iubirea și stresul

           ·   Iubirea este hrana cea mai puternică pentru creștere. Când ești îndrăgostit alergi către acel om, oriunde ar fi el, vei trece peste munte sau prin el, vei fi atât de tare atrași de el. De ce? Deoarece iubirea transmite întregului sistem, tuturor hormonilor și conexiunilor sistemului, să furnizeze cele necesare creșterii. Când îți este frică te retragi, te izolezi, te separi de mediul înconjurător, protecție și izolare care te rupe de viață.

           ·   Neprimind iubire înseamna că nu primești hrană, nu ai suport și vei încerca să te protejezi. În absența iubirii apare frica. Și rezultatul este: frica va opri sistemul de creștere

            ·   Axa - hipotalamus-pituitara-suprarenala - ne afectează pe toți și funcționează așa: dacă mă gândesc la un semnal și acesta este un semnal înfricoșător atunci e stresant pentru mine.. Semnalul din creier spune: mobilizează corpul; și merge din creier la glanda pituitara si zice: protecție sau creștere... Sub stres va zice: protecție! (Glanda pituitara eliberează ACTH un hormon care duce la glanda suprarenala, aflata la vârful rinichilor. gl. suprarenala secreta - hormoni adrenocorticorpi... adrenalina.)

          ·   Când comanda este stres... hormonii strâng și contractă vasele de sânge viscere., forțează sângele din viscere să meargă către brațe și picioare. Imediat ce sunt stresat închid mecanismele de creștere. Cu cât sunt mai stresat cu atât voi suprima mai cronic mecanismele de creștere. Sistemul imunitar este forțat să contribuie la protecție

            ·      3 lucruri se întâmplă sub stres:

              1.  Viscerele tale se închid. Mecanismele de creștere și mentenanță sunt reduse.

              2.  Sistemul imunitar este oprit sau înhibat și permite organismelor care locuiesc în organismul tău să se plimbe și să se dezvolte după bunul plac.

              3.  Ca răspuns la stres acționezi dintr-un comportament reflex și inteligența din reacții este pierdută.

                  ·    Credințele ne selectează genele, credințele cu care suntem programați

                  ·    Celulele au filtre. Unul este credința (ceea ce crezi)... credința intervine între mediul înconjurător și răspunsul celulei, deci credința este un filtru care ia mediul înconjurător și-l convertește în ceva ce poate înțelege și apoi va face legătura cu celula și celula va face un complementar din asta.

              

             Comportamentul și credințele

             ·         Am fost îndoctrinați de la concepție că viața e o luptă, că supraviețuirea este bazată pe abilitatea de a lupta pentru a supraviețui.  Cu cine ne luptăm? Ne luptam cu credințe. Nu este nimic real. Și în fiecare zi auziți la știri: fie-ți frică! fie-ți frică!... Ochelarii se îngroașă, și se îngroașă...

                      ·      Un dispozitiv - magneto-encefalograf... citește activitatea din creier fără să atingă capul. Există o sonda deasupra capului omului, care se numește SQUID (dispozitiv de inducție super cuantica - DISCU). El citește câmpurile magnetice și ne arată că pe măsură ce facem o procesare neurologică gândurile nu stau în capul tău. Undele cerebrale emană și se transmit din capul tău. Ca și atomii și moleculele, tu mereu emiți și absorbi energie. Și gândurile tale sunt energii pe care le trimiți afară. Nu este ceva mistic sau ceva asemănător, este ceva fizic, bazat pe reguli simple ale fizicii.

            ·   Gândurile tale radio-emit. (Experiment: Doi oameni care nu s-au cunoscut niciodată dar care au șansa să se cunoască, să vorbească și să interacționeze pentru a crea o legătură, cât de cât, sunt puși la 15 metri distanță, fiecare în câte o cușca cablată care să fie protejată de câmpurile electromagnetice. Dacă unuia dintre aceștia i se pune o lumina intermitenta în ochi, ceea ce va cauza ceea ce se numește un „potențial evocat”, se observă că celălalt are același potențial evocat.) Creierele sunt interconectate. Pe măsură ce se crează o legătură între oameni cu atât mai mult sunt interconectați. Și oamenii care sunt  sau au fost cupluri suficient de mult timp, știu ca unul poate avea un gând și celălalt să-i răspundă fără să fi vorbit. Suntem conectați de energia dintre noi?

          ·      Puterea rugăciunii... Rugăciunea poate fi trimisă către alți oameni și sa le influențeze biologia. Putem influența sănătatea prin sistemul nostru de credințe și să afectăm pe ceilalți din jurul nostru de asemenea. Puterea urii lucrează în același fel. Gândurile noastre sunt în câmp și se prind în mod specific acelora care sunt asociate cu ele.(Ex.: câți dintre voi ați spus în mod frecvent: Știi am tot vorbit de Bob... nu l-am mai văzut de 25 de ani... Suna telefonul... Hey! Bob!!!! Tocmai vorbeam despre tine...)

            ·     Celulele n-au memorie, dar citesc identitatea. De asta le resping pe cele care vin din corpul altuia. Identitatea vine din antenele pe care le au. Primești identitate din mediul exterior... Mamele și copiii sunt conectați permanent din cauza schimbului de celule cu antene... Corpul nostru e ca un Tv cu antena reglată către o anumita identitate...

             ·    Credințele sunt create în creier. Credințele ajustează corpul să se potrivească credințelor.Undele cerebrale sunt transmise în mediul înconjurător, împachetează acei oameni cu care ești cel mai apropiat. Cu cât ești mai aproape de cineva (cu cât se potrivește cu credințele din interiorul tău) cu atât mai mare va fi impactul. Deci importanță acestui fapt este: vindecarea prin rugăciune este de înțeles. Rănirea prin rea intenție e de înțeles. Realitatea e un sistem de credințe... nu un sistem de gene. Îți poți schimba credințele instantaneu (Ex.: Care e  mai mare? Nordul sau Sudul? Nordul? R: Sudul) Vezi, cât ți-a trebuit sa îți schimbi părerea? Nu foarte mult. Credințele îți determină viața.  Dacă îți schimbi credințele,  îți schimbi viața! Dacă nu e așa cum dorești, schimbă credințele și o să vezi că o să începi să aduci schimbări în viața ta. Iți poți schimba viața la fel de repede cum îți schimbi credințele. Și credințele pot fi schimbate instantaneu. Și realitatea e că nu ești o victimă decât a propriilor credințe, iar asta poți schimba.

           NOUA BIOLOGIE - Unde Mintea Şi Materia Se Întâlnesc partea  a II a  (Bruce Lipton, Ph.D)

        

De ce ți se întamplă ceea ce ți se întamplă? (I)

Dovezi științifice conform cărora ești responsabil de/pentru tot ceea ce ți se întâmplă.

Spicuiri din prezentarea Dr. Bruce Lipton -  Noua Biologie. Unde mintea și materia se întâlnesc, pe înțelesul tuturor... 

Celula

      ·  Cercetări recente au demonstrat că genele sunt influențate de anumite proteine... nu ele influențează... Genele nu se pot activa pe sine!

      ·   Celula are organe și funcții în interiorul ei precum organismul nostru. Cine controlează celula? Care e creierul celulei? S-a considerat multă vreme că nucleul e creierul celulei. Mai nou s-a constatat ca nu e așa. Dacă se scoate nucleul, celula mai trăiește o perioada ca și până atunci (se hrănește și se comportă normal...) Nucleul este aparatul reproducător. Și totuși, creierul cine e? S-a constatat mai nou, ca membrana este creierul celulei! Așa că procesele din interiorul celulei și controlul le are membrana care lasă să pătrundă informația din afara ei. (De aici bolile... induse de ceea ce transmite creierul)  Deci... în funcție de informația transmisă la nivel de celula,  se setează anumite procese mai departe...

·    S-a demonstrat că fiecare celulă comunică cu celelalte printr-o formă de comunicare

extrasenzoriala, sau un fel de energie electrica emisa. Astfel se formează comunități celulare, care se comportă conform comenzii primite din exterior. Pielea, văzul, auzul, organele de simț sunt cele care preiau din exteriorul nostru informații și le transmit organismului. Creierul creează niște imagini, niște definiții, pe baza percepțiilor noastre (pe care le transformăm ulterior în credințe) și le transmite la nivel celular, iar ele lucrează ca să îndeplinească acea comandă. 

Atomul și încărcătura lui energetică

     ·    Atomii au unde de energie de o anumita frecvență, deci fiecare atom vibrează pe o
frecvență și nu numai că emite pe o anumita frecventa, dar pot fi și absorbiți de frecvență, deoarece energia poate fi absorbită de altă energie. Fiecare atom are o anumită frecvență, o semnătură vibrațională care îl separă de alți atomi. Noi putem citi frecvențe și putem înțelege materia prin frecvențe.

     ·   Medicina nu recunoaște rolul energiei, dar folosește toate noile dispozitive ale fizicii
cuantice ca sa citească energia. Scanările PET, CAT, MRI...

           ·    Cum știu ca o parte din țesut este bolnav? Energia emisă de acele celule este diferită de celelalte energii. Medicina convențională va spune: ceea ce trebuie să fac este sa merg în interior,  fizic, să tai acel țesut și să-l îndepărtez. Folosesc procesele energetice numai pentru diagnostice. Dar, atomii nu numai că emit energie, ei și absorb energie. Deci, mai degrabă, decât să merg la modul fizic în interior, este posibil să pun energia înapoi să se ajusteze energiei celorlalte celule. Vindecarea energiilor se face cu ajutorul altor energii... oamenii emit energie și aceste energii influențează celulele.
        ·   Când celulele mononucleare încep să se dividă depășind măsura, procesul se numește
leucemie. Deci, cu alte cuvinte, pot induce leucemie într-un câmp electromagnetic determinând celulele să se dividă mai mult decât este programat.
      ·   Telefoanele, microunde, firele electrice... influențează câmpurile elecromagnetice și
organismul. De ce nu se credea înainte asta? Pentru că informația era greșită. Astăzi dacă se studiază se va constata altceva. Toate acestea influențează hormonii noștri (răspunzători de echilibrul organismului) și apoi „aruncă” trupul în afara aliniamentului, doar fiind în camp. Dar... dacă nu suntem sub stres, câmpurile nu ne afectează! Dacă suntem sub stres câmpurile devin foarte specifice și pot afecta biologia. Stresul este mecanismul principal care ne deschide corpul către vulnerabilizarea și schimbarea funcțiilor lui, prin câmpuri electromagnetice. În special estrogenul, unul dintre hormonii din corp care răspund cel mai ușor câmpurilor electro-magnetice. Estrogenul este responsabil de proliferarea celulelor și de apariția cancerului.

        ·   Semnalele controlează biologia.
       ·   Energia activează receptorii. Am o celulă și știu ca ea se comportă după cum spun
receptorii care citesc semnalele. Obișnuiam să clonez celule. Și când le puneam în vasul de cultură le observam comportamentul. Și primul lucru foarte interesant: dacă pun o celula în vasul de cultură când încep, și celula este aici și pun mâncare într-o altă parte a vasului, mai tarziu observ că celula se mișcă spre mâncare. Dacă pun celula aici și în altă zonă a vasului o toxină, mai târziu celula va fi la distanță de toxină.
     ·   Exista 3 comportamente pe care le poate avea o celula:
- celula se poate muta spre semnal,
- celula se poate îndepărta de semnal
- celula poate ignora semnalul pentru că nu este relevant
     ·   Comportamentul celulei are 2 forme de atitudini: când un semnal este prezentat ca și cum celula ar avea nevoie de el pentru mentenanță și pentru creștere, și atunci celula se va îndrepta spre semnal. Când un semnal se prezintă ca o amenințare către viața celulei, atunci se îndepărtează. 

NOUA BIOLOGIE - Unde Mintea Şi Materia Se Întâlnesc partea I (Bruce Lipton, Ph.D)

 

O pungă cu sare pentru decepții...

Dacă în contextul problematicii relațiilor noastre ne-am exprima corect, sufletele noastre ar suferi mai puțin. Dacă în loc de ”a plăcea” am folosi verbul  ”a potrivi”, rănile ar fi mai puține sau poate, superficiale.

Am ascultat de multe ori istoriile unor oameni decepționați de relațiile lor de către partenerii care i-au părăsit sau care nu manifestau față de ei interesul așteptat. Refuzul, părăsirea, eliberarea... sunt aproape întotdeauna asociate cu ”nu mă place”, „nu sunt destul de bun/ă”.  Atunci când cineva nu te vrea în viața lui de zi cu zi sau în sufletul lui permanent, imaginea de sine este lovita grav. Refuzul înseamnă devalorizare. Valoarea ta nu este recunoscută sau prețuită, dacă nu te vrea.

GREȘIIIIIIIIIT!!!!

Nimic nu poate fi mai greșit etichetat în viață decât acest comportament, această situație delicată. Asocierea tristeții, durerii, lipsei celuilalt, cu o eticheta de gen...” nu sunt destul de bun/ă”, ”nu am nicio valoare”, nu merit să fiu iubit/ă” și alte tipuri de lamentări la pachet, nu reprezintă decât o punga cu sare din care presărăm pe rană câte puțin, în fiecare zi, o lungă perioadă de timp. Rana începe să se vindece, pentru că până și sarea contribuie la vindecare, dar durerea e foarte mult amplificată. De ce trebuie să suferi suplimentar? Simți nevoia să transformi experiența într-un ”șanț” remarcabil pe creier? Cicatricea trebuie sa-ți amintească mereu „iadul” prin care ai trecut?

Viața e mult prea scurta ca să pierzi din ea foarte mult cu durere suplimentară, cu amintiri dureroase și cu cicatrici pe care le mângâi peste timp, ca și cum prin atingere ai vrea să te conectezi iar și iar la acea experiență, sau te temi ca nu cumva să pierzi dovada suferinței trecute.

Ideea că suferința e o virtute, ajunge uneori să se joace cu subconștientul tău în așa măsură încât să o vrei, să alergi după ea, și să o „savurezi” atunci când apare. Uneori chiar îți place să te ”lauzi” cu durerea ta. Hmmm... Oare asta să fie „frumusețea” vieții? Și uneori pare că da, asta e... pentru că tu alegi să fie...

Atunci când alegi pe cineva pentru a-ți trăi viața împreună cu el/ea, orice perioadă de timp ar fi... alegi pe cineva cu care să te potrivești. Nu e de ajuns să-ți placă. Și dacă nu te potrivești cu acea persoană, asta nu înseamnă că valoarea unuia dintre voi e mai mică... sau că unul nu e destul de bun, nu merită... etc. Limbajul, cuvintele și asocierile lingvistico-comportamentale ne joacă feste. Dacă nu te potrivești cu cineva, sau el/ea consideră că nu se potrivește cu tine și pleacă, NU înseamnă că ”nu te place”, ”nu dă doi bani pe tine”, ”nu ești destul de bun”, ”nu-l meriți (pentru că ar fi el superior)”!!! NUUUU!!!

E ca atunci când treci pe lângă un magazin, vezi o haina frumoasă în vitrină... îți place, ți-o dorești... Intri, o cauți, o probezi... și constați că nu îți vine bine. Și nu pentru că e mică sau mare, ci pentru că nu se potrivește cu alte linii ale corpului tău, sau cu personalitatea ta, cu așteptările tale sau pur și simplu nu te aduce la acea trăire pe care credeai tu ințial că o va trezi și menține în tine când o porți... O lași și pleci mai departe. NU înseamnă că nu ți-a plăcut, că nu e de calitate, că nu e frumoasă, că nu merită să fie cumpărată!!! Înseamnă că deși are toate calitățile pe care le-ar dori cineva la o haină, pe corpul tău nu se așează bine! 
Sau cum spun eu, deseori... de ce îți cumperi pantofii roșii pentru care ești în stare să plătești oricât? Nu pentru ei, ca obiecte în sine ci pentru trăirea pe care o trezesc în tine atunci când îi porți. Ei pot fi minunați dar dacă nu te fac să te simți minunată atunci când te încalți cu ei, nu îi vrei.

Dacă tu consideri că o relație e ca ”pantoful Cenușăresei”, că ai putea să mai tai ”din deget” ca să încapă, și că puteai să te schimbi sau să faci sacrificii doar ca să păstrezi pe cineva lângă tine, înseamnă că nu-ți dorești să fii fericit în relația ta. NU poți fi fericit „tăind” o bucată din tine, doar din încăpățânarea de a fi cu acea persoană. Tu vrei persoana, nu fericirea și libertatea ta în relație...

NU mai considera că nu te place! Înțelege doar că nu i te potrivești! Asta n-are nicio legătură cu cine sau ce ești tu. Alege să trăiești fără suferință suplimentară, fără să te autosabotezi! Alege să te bucuri de tine! Alege să te potrivești...

DECLARAȚIE DE DRAGOSTE

Tu ești tăcerea credințelor mele

Pe care le risipesc și le adun din nou în mine,

Cu fiecare cuvânt ce te cheamă

Cu fiecare surâs ce te-așteaptă.

Tu ești un ochi deschis

Spre întunericul sufletului meu,

Sub pleoapa căruia se zbat

Zvonurile însângerate ale visurilor.

Tu ești poate însuși dragostea mea

Care crede numai în tine,

Limpezindu-și apele

În frânturile surâsului tău.

Îți port uneori pașii în priviri

Și surâsul în joc de petale,

Îți dărui zâmbete și-ți fur amintiri

Ascunse în șoapte domoale.

Sunt zâmbet și lacrimi pe-același obraz

Sunt râs și durere și vise,

Sunt pusă pe șotii și-s plină de haz

Și-s tristă de genele-nchise

Sunt basmul frumos dorit de un copil

Sărutul furat la-ntâmplare

Sunt scrisul stângaci în nopți de april

Sunt prima și ultima floare

Sunt mâinile tale duioaseșsi reci

Sunt noaptea ce n-o poți rosti

Sunt visul purtat în gând de-amândoi

Sunt miezul de noapte și norii de zi.

Eu sunt un zbor frânt

O melodie de aripi neterminată,

Un pas desculț pe o plajă fierbinte

Un zâmbet pierdut în râsul tău.

Eu sunt o scrisoare de dragoste

Deschisă dar niciodată citită,

O mână alunecând pe un pian

Într-o simfonie a cuvintelor nerostite.

Eu sunt o fereastră deschisă

Spre zborul viselor tale,

Dar geamurile mi-au înghețat fără rost

În ierni de așteptare.

Tu ești dimineața albă care-și lipește

Trezirile reci și moi de geam,

Tresărindu-mi tăcut în perdele

Știind că tu ești tot ce am.

Tu ești soarele cu fruntea fierbinte

Stinsă într-un apus de nedeslușit,

Rostogolindu-și visător chemările

Spre alte chemări.

Tu ești cu ochii umezi

De surasul stelelor,

Ce tremură adânc de dureros în mine

Când șoaptele mele ți le dăruiesc.

Tu ești noaptea cu iubiri necunoscute

De nimeni înaintea mea,

Care te stăpânesc și pe care

Încerc îngenunchiat să o aleg în cuvinte.

Tu ești primăvara cu inimi înflorite

Răsfirând crengile de cais,

În fiecare fereastră

A ochilor mei înfrigurați care te așteaptă.

Tu ești răsuflarea de foc

A macilor lui August,

Ce-mi îngenuncheaza furtunile

Cu tot atâtea răsărituri pentru iubirea ta.

Tu ești ploaia copacilor

În tremurul serii de toamnă,

Și cântecul meu

Te leagănă în brate mângâietoare.

Tu ești iarna cea pustie

Ce mă frânge în fiecare despărțire,

Cu ochi străini și plecări nedefinite

Spre țărmuri stinse de dor.

Tu ești lumina din fiecare floare a grădinii mele

Care se înfioară sub numele tău,

Și-și înalță miresmele

În sonoritatea albă a unei chemări.

Tu ești tăria ce se ridica în copacii mei

Și le înflorește crengile,

În ciorchini grei de culoare

Cu un zâmbet copilăresc.

Tu ești cerul meu senin

Spre care-mi întorc cu dragoste privirile,

În fiecare noapte când caut răspuns întrebărilor mele

Dincolo de fărâma de lună oprita în geam.

Tu ești pasul nehotărât

Al străzilor mele înfrigurate,

Din diminețile când te așteptam

Cu aripi înălțate în zbor și ochii înlăcrimați de durere.

Te iubesc cum iubesc diminețile

Pure și adevărate care-mi urca-n vine,

Ca un cântec închis în trupul meu

Ce se aude mereu de dorul tău.

Te iubesc cum iubesc florile

Ce-și înalță culoarea sub ochii

Unui albastru imens

Și greu de strălucire.

Te iubesc cum iubesc cerul

Sprijinit pe frunțile noastre,

Ca un cantec uriaș de mâine

Ce ne unește visurile.

Mă întreb de-i cu putință

Ca tu să mă iubești...

 

                                                              GEORGE ȘOVU

Oamenii nu se schimba!

Oamenii nu se schimba! Am toată convingerea...

Ieri într-un schimb de comentarii on-line, afirmam (cu alte cuvinte) că ”omul este CEL CARE ESTE”, că omul nu se schimbă și că valoarea lui, precum valoarea unei bancnote de 1000 lei, nu se modifica în funcție de aspectul hârtiei. O bancnotă mototolită, valorează cât scrie pe ea, ca și una nouă...
Evident că cel mai la-ndemână contra-argument ar fi, că ne schimbam permanent și ca nu rămânem aceiași pe parcursul vieții... un argument de altfel real dar superficial, aș spune...

Sinele este cel cu care vii în această lume. Este ceea ce ești cu adevarat. El nu se schimbă niciodată, doar că după ce ne naștem, cei care ne primesc în grijă, construiesc „ziduri” în jurul nostru și ne conving că suntem cine cred ei sau cine vor ei să fim. Astfel... mamele spun: tu nu ești asa, tu ești..., nu trebuie să fii..., trebuie să fii... etc. Așa aflăm și suntem convinși de profilul nostru. Ca și cum părinții știu cine ești, mai bine decât tine care ai înscris în fiecare celulă identitatea.

Ceea ce suntem nu se schimbă niciodată! Ceea ce știm despre noi se schimbă permanent. Nu ne cunoaștem, ne descoperim. Și pe măsură ce descoperim despre noi anumite aspecte, ne manifestăm în manieră specifică, facem alegeri care se potrivesc nivelului nostru de cunoaștere, interacționăm cu persoane care răspund acelui stadiu..., greșim, repetăm, revenim...

Problema cea mai gravă e tendința permanentă de valorizare absolută a prezentului (ca și cum ceea ce ”văd” la mine azi e tot) și de a include în EU SUNT toată experiența trecutului care a desăvârșit ceea ce sunt azi. Numai că ceea ce suntem azi, e doar o parte din CINE SUNTEM, doar ce-am descoperit până acum. Și „cine suntem” nu se schimbă! Se schimbă doar percepția pe care o avem față de noi, permanent... Din acest motiv avem surprize de genul: „n-aș fi zis vreodată că aș fi în stare să fac asta... și uite-ma că am făcut-o!”

În interacțiunile umane, schimbarea de comportament, de valori, de principii, se raportează la stadiul de cunoaștere proprie și la celălalt. Ne comportăm și oferim ceea ce vrem, cea ce avem la acel moment, în raport cu ceea ce ni se cere... Am observat, de exemplu, că dacă mă manifest conform stadiului meu de cunoaștere și dezvoltare în acest moment, adică.... deschis, onest, prietenos, ofertant.. față de o persoană introvertită, nu e ok... Trebuie să-mi ajustez comportamentul în funcție de ceea ce poate celălalt primi. Pot să fac asta, și pot ca tot ceea ce manifest în raport cu el să fie în concordanță cu nevoia lui... dar asta nu mă schimbă pe mine, cea care SUNT, schimbă doar comportamentul meu...

 Faci (alegi, interacționezi, acționezi, etc) ceea ce faci în raport cu ceea ce știi despre tine în acest moment... Nu EȘTI ceea ce FACI și nu FACI ceea ce EȘTI!

Singurătatea, binecuvântare sau blestem?

  Am întâlnit în ultimul an foarte mulți oameni singuri. De la prieteni care divorțează, la studenți care nu-și găsesc perechea, de la comentarii pe Facebook, până la zeci de articole în diverse publicații print sau on-line, care vorbesc despre singurătate.

    Să fie singurătatea flagelul viitorului?
Indiferent că analizez statisticile privind rata divorțialității, extinderea plăgii ”second life”(a vieții în manieră virtuală), a incidenței cancerului (boala „nefericirii”), a nemulțumirilor permanente acuzate de oameni în legătură cu relațiile de cuplu... la orizont se întrevede tendința spre izolare și spre singurătate.
 
   Sunt oameni singuri care consideră statutul lor blestem sau alții care se bucură de fiecare clipă de singurătate cu toată ființa lor.

   Indiferent că suntem adepții creștinismului sau evoluționismului, singurătatea n-a fost prevăzută ca status în pachetul de baza. Perspectiva creștină asupra relațiilor umane stabilește din start că „nu e bine ca omul să fie singur” (și nu se referă la relații sociale pentru că pe lângă Adam, Dumnezeu n-a creat o stradă lungă cu vecini, ci o femeie). Viziunea evoluționistă asupra umanității, prezintă inițial o aglomerare de posibilități de creare a genomului uman, la întâmplare... și nu o ”celula” unică... Până și maimuțele, dacă avansăm în teoriile specifice, au parteneri de coabitare unici... sau chiar familii...

   Indiferent de modul de manifestare sau de ceea ce transmit persoanele singure, toate suferă din cauza acestei realități cu care se confruntă zilnic. Sunt foarte puține, extrem de puține excepțiile și chiar și acolo situația este discutabilă.

    Cred că există trei faze ale singurătății. Eu le numesc - faza primară sau de acomodare, faza de resemnare și faza de disperare.
     Faza primară, este perioada de acomodare sau reacomodare cu singurătatea. În acest stadiu, singurătatea este catalogată ca libertate absolută... sau marea dragoste cu tine însuți.

    Faza de resemnare este cea în care apar primele semne ale durerii. Primele zile în care nu-ți mai place ce trăiești... (sau ieșirea din perioada romantică, sau pasională). Recunoști că nu ți-e bine, dar n-ai cum să rezolvi situația de fond imediat, începi tatonări, constați că e mai greu decât credeai, te îmbeți cu apă rece amintindu-ți de libertate, îți repeți zilnic că ești bine și că nu te mai întâlnești cu perioada asta și începi să speri că într-o zi situația se va schimba. Cu cât trece timpul și rezolvarea nu mai vine, începi să accesezi adicții... ieșiri, nopți pierdute, aventuri, relații pasagere...etc... în căutarea unei zone de ralaxare, de împăcare interioară, să te împaci cu nemulțumirea, și cu durerea...

    Faza de disperare este faza în care nu te mai poți minți singur, în care realizezi că toate surogatele nu au făcut decât să te mențină pe o linie de plutire în timp. Dar timpul a trecut, ești mai bătrân, ai mai puține zile în față și tu tot suferi, tot îți lipsește conexiunea cu o persoană potrivită. E faza în care îți dorești cu ardoare ca zilele care ți-au mai rămas să le trăești în pace și să te bucuri de ele, iar pacea și-mpăcarea cerșesc ardent să te întorci la matcă... Să nu fii singur.

    Interesant este că Singurătatea, ca și opusul ei, Viața de cuplu, trec, în manieră identică, prin aceste trei faze... În cuplu... Îndrăgostirea/pasiunea, când totă lumea e a ta, Resemnarea, când te trezești că nu e chiar cum ți-ai dorit și Disperarea când sufletul tău urlă: gataaa!!!

    Există și excepții, după cum spuneam, în care faza de disperare este înlocuită cu obișnuința, cu compromisul, cu toleranța... Excepții din ce în ce mai rare... În cuplu excepția aceasta se mai poate numi uneori, DRAGOSTE...

    Singurătatea nu poate fi decât blestem... pentru că omul nu e făcut să fie singur...

De ce sunt bărbații ipocriți?

      Am ascultat de multe ori femei care se plâng de ipocrizia masculină. Și pentru că nu-mi place sa mă arunc în luptă alături de genul acesta de ”atacatori”, caut de fiecare dată, circumstanțe sau explicații. Unul dintre argumentele aduse în discuție adeseori, este dilema ce se ascunde sub masca unei ipocrizii la vedere... în care bărbații acuză nevoia lor de a fi apreciați și de a li se recunoaște meritele și pe de altă parte, lipsa de interes atunci când primesc asta.

     Am întâlnit femei care susțin că transmit foarte des soțului, partenerului de viață, aprecierea pentru ceea ce sunt sau pentru ceea ce fac aceștia. Primesc înapoi un soi de indiferență, un pachet de manifestări pasive care ascund plictiseală, nepăsare, apatie... Evident că scenariul e prezent și de cealaltă baricadă. Bărbați care fac aprecieri și pe care femeile îi detestă. 

      Dincolo de limita analizei, cine face...? și cine nu face..?, se impune întrebarea: cum, mama ei de treaba', sa te mai porți și cum să mai faci ca să intri în grațiile celuilalt?

     Se scriu și s-au scris de-a lungul timpului, sute de mii de pagini, articole, cărți, pe tema relațiilor de cuplu. Există tot felul de terapii și metode, explicații care mai de care științifice, reale, pământene, și totuși problema relațiilor și mai ales a relațiilor de cuplu, rămâne pe primul loc în topul disfuncțiilor cotidiene sau de viață normală.

     De ce, atunci când îl apreciezi mereu, nu ești luată-n în seamă, de parcă pur și simplu nu contează? De ce bărbații față de care partenerele lor fac asta, înșeală? De ce femeilor cărora le oferi totul pe tavă, caută pe altul? De ce dacă nu-l suni se plânge ca nu-ți pasă și dac-o faci, nu îți răspunde la telefon? De ce dacă nu-i spui că vrei să fie lângă tine consideră că nu îl vrei, și când o faci se vaită cât e de ocupat?... Sunt întrebări pe care le aud aproape zilnic și care macină viața fiecăruia dintre noi...

    E foarte simplu... Pentru că s-a săturat de tine! Pentru că nu te vrea pe tine și pentru că nu reprezinți centrul universului lui/ei. Punct.

Oricât te-ai strădui să-i faci pe plac, oricât ai încerca să-i satisfaci dorințele... nu va fi mulțumit/ă. Pentru că ceea ce acuză că nu au sau vor, vor să vină din partea altcuiva... Dacă e o relație la început, probabil niciodată nu te-a vrut cu adevarat, s-a amăgit pe el/ea și pe tine, și dacă e o relație veche, nu te mai vrea pentru că s-a plictisit, pentru ca tu ai devenit normalitatea vieții de zi cu zi, așa cum e soarele, apa, aerul...

    Nu te mai amăgi cu gândul: fac și pe naiba' ca sa-l am... Pentru că dincolo de sacrificii și eforturi de a construi o relație, fundația ei trebuie să bazeze pe dorința reciprocă de fi cu celălalt. Aprecieri poți face permanent, poți găsi valoare chiar și în defectele celuilalt, dacă vrei... dacă îl/o vrei... Nu te mai amăgi cu gândul că efortul tău de a-l peria zilnic va fi răsplătit! Nu va fi niciodată! Și chiar dacă va fi... va ține foarte puțin, iar dezamăgirea ta va fi cruntă. 

     Există atâtea ”victime” care spun printre lacrimi: am făcut și asta și cealaltă, am lăsat de la mine, i-am oferit tot ce-și dorea... și el/ea... Hmm... De ce? Deoarece...

    Testează pulsul relației tale permanent! Vezi dacă ambele inimi mai bat și dacă mai bat una pentru cealaltă... și dacă nu, dozează-ți efortul pentru tine, pentru a te susține pe tine în ceea ce va urma...

     

   Bărbații sunt ipocriți, femeile sunt ipocrite... dar tu ești cel care accepți să intri în jocul ipocriziei... sau nu...

De ce se tem bărbații să iubească din nou?

   
     „Femei serioase care să-și dorească o relație stabilă și să primească tot ceea ce îi oferă un bărbat nu mai există, iar femei care să te și iubească... au rămas un vis...” sunt comentariile unor bărbați singuri, cu care am interacționat ades, în ultimul an. 

    Pare intrigant faptul că deși foarte mulți își doresc o relație, femei și bărbați, singuri, nu se găsesc... Unii sunt într-o căutare febrilă continuă, alții sunt în contemplare. Ca și cum scopul e căutarea sau desăvârșirea poziției de observator, sau ca și cum și-au găsit deja satisfacția și se hrănesc cu ea. Toți se tem de suferință și de abandon, de infidelitate și de rănile pe care potențialul partener ar putea sa i le facă. Oare durerea de a sta pe margine și a-ți înfrânge dorințele de teama drobului de sare, nu e mai mare? Nu roade mai rău?       
    Constat permanent că maturitatea și experiențele trecutului aduc cu sine, la pachet, teama... Înainte se spunea despre bunicii noștri: a trecut prin multe, a făcut războiul, nu se mai teme de nimic... Să fie curajul numai rezultatul confruntării cu moartea? Experiențele trecute, dureroase, nu ne fac mai puternici? Ne fac mai fragili, mai temători, mai șovăielnici?
     
    Astăzi, într-o discuție cu un prieten vechi (acum singur), aflu că deși a întâlnit cu vreo trei luni în urmă, o tipă drăguță, care îl atrăgea și chiar se apropia de ceea ce și-a dorit el cândva, a ales să nu „se arunce”. 

Dacă mă făcea iar să sufăr, ca și celelalte? Părea ea draguță și bună, dar cine știe, naiba', ce nebună o fi, ascunde ea ceva în sufletul ei (dacă e singură), și după ce pune mâna pe tine te mănâncă de viu... Am zis s-o mai las, s-o cunosc pas cu pas, încet, fără grabă, să-i observ toate „mișcările”... Numai că, între timp, a cunoscut-o altul, la viteză mai mare... și-a luat-o. Nu-i nimic, lasă... n-a fost să fie!

    Aproape că am rămas fără cuvinte din cauza îmbulzelii de vorbe pe care-mi venea sa i le arunc în față. Mi-am amintit atunci, că am mai auzit povestea asta de mai multe ori la alții (chiar și la femei)... dar, nu pot să nu mă revolt de fiecare dată când o aud. M-am uitat la el lung, și în tăcerea care s-a lăsat pentru câteva secunde între noi, n-am reușit să spun decât atât: Ba da, a fost să fie! De aia' ți-a ieșit în cale, prostule... Păcat! 
      
    Mi-am amintit apoi, gluma aceea cu cel care îi cere lui Dumnezeu - Doamne, ajută-mă să câștig la loto! ajuta-mă! ajută-măăă... !!!! Și Dumnezeu răspunde: Da' trage, naiba', biletul ala' odatăăă!!!
    Cum să te-ntrebi de ce nu ai noroc în viață, cum să nu înțelegi de ce nu o găsești, cum să îți plângi de milă continuu... când tu te temi de ea, când n-ai curajul să-i propui nimic, o perioadă de cunoaștere, relație, tatonare, cum vrei sa-i spui..., când nu ești în stare să-i faci cunoscută intenția, când nu poți acorda o minima încredere...? cuuuum?
      

     Vorbesc din prisma omului trecut prin multe experiențe dure, sau din poziția femeii puternice, după cum mă definesc cei care mă cunosc (putere despre care un prieten scria azi: în spatele unei femei puternice stau asa – ‘greseli pe care nu le-a mai putut repara, iubiri neîmplinite, imposibile, dureroase (huh?), oameni care au dezamagit-o, prieteni care i-au întors spatele atunci când avea cea mai mare nevoie de ei; cuvinte care i-au mutilat sufletul, rămas bunuri care s-au dovedit adio-uri; barbati care au pus-o pe locul doi si care au iubit-o de la 8 la 5 sau nu au iubit-o deloc – deci porci; reprosuri care au facut-o sa se simta slaba; lacrimi se singuratate si nesiguranta, victorii si esecuri nenumarate’ )* , vorbește omul despre care spun mereu că are 38 de ani trăiți în 90, dar care a învățat curajul la pas cu durerea, și bucuria mână în mână cu căderea... Nu poți trăi cu teamă! Durerea te învață să vezi alinarea, oamenii răi sa-i prețuiești pe cei buni, întunericul să prețuiești lumina și abandonul să te bucuri de iubire... N-ai voie să ratezi frumosul și binele, n-ai voie să respingi șansa, n-ai dreptul să sădești neîncredere acolo unde nu e și e păcat să nu te bucuri de o persoană minunată atunci ți-a ieșit în cale... Femei și bărbați minunați există...  Experimentarea iubirii este poate, cea mai frumoasă experiență a acestei vieți.

Da-ți voie sa iubești din nou, iar și iar...!!!

* http://www.vulpescu.eu/2014/01/22/in-spatele-unei-femei-puternice-stau-cativa-porci/

Omul 3D și intenția lui...

     Nu exista oameni răi sau oameni lași, pentru că nimeni nu se consideră așa. Răutatea sau lașitatea sunt etichete pe care ceilalți le pun unor oameni, în situația unor comportamente de un anumit gen, cu care aceștia i-au rănit. Când ești rănit și

când suferi din cauza comportamentului unei persoane cunoscute sau chiar apropiate, nu mai contează arma... durerea e produsă de înșelarea așteptărilor... și suferința e cumplit de supărătoare.
     Toate lozincile postate pe oriunde, în care se acuză direct sau indirect, cu talent sau cu mai putin tact, persoane cu comportamente generatoare de suferință pentru cei apropiați și nu numai, rămân vorbe de duh sau vorbe-n vânt. Nimeni nu se regăsește în ele, pentru că nimeni nu atribuie semnificații de acest gen comportamentelor lui... iar dacă scriem pentru alții, nu va corecta pe nimeni...
    Poate că cel mai bine ar fi să învățăm să comunicăm direct și clar, să transmitem celuilalt ce trairi nasc comportamentele lui și să verificăm dacă intenția acestuia a fost să genereze asemenea trăiri.
Când într-o conversație banală, zilnică, transmiți numai o realitate obiectivă, nu faci decât să semnalezi că ai observat... Ți-ai lăsat, ciorapii în sufragerie!/ Iar ai lăsat apa curgând, la baie, capacul neridicat..../ Iar ai întârziat... și lista de exemple poate continua. Nu faci decât să spui: am luat la cunoștință asta, am observat, am văzut... nimic mai mult. Repeți celuilalt un fapt deja știut. Știe si el că a făcut toate aceste lucruri. Mai mult, și mai rău e faptul că te înșeli crezând că celălalt înțelege și ce simți...
N-ar fi mai simplu să-i spui celuilalt: când faci... (asta)... mă faci să mă simt... umilit/ă, nerespectat/ă, ne prețuit/ă...etc? Așa te asiguri că știe ce simți. Și mai mult decât atât, e momentul să verifici... asta intenționezi să-mi transmiți?
     Indiferent de răspuns și indiferent de direcția în care ar lua-o discuția, comunicarea s-ar baza pe elemente concrete și complexe și nu pe superficialitate.Omul există și funcționează în maniera 3D (și aș putea să fac chiar paralela cu tridimensionalitatea divina, etc). După cum știm, exista 3 planuri pe care chiar organismul uman este construit, ca un tetraed. Latura sau planul drept, planul stâng și planul posterior, mai putin accesibil. Dincolo de aceste trei laturi ale individului, există varianta 3 în 1... varianta frontală, varianta „scurta”... fața. Ceea ce vedem din față nu este nici pe departe tot ceea ce reprezintă cele trei laturi, ci o sumă de câteva elemente, semnificative probabil. Latura ”cum este”, latura ”cum acționează” și latura complexă, posterioară, ”cine este în raport cu experiențele și mediul lui de viață”.
     Zilnic, atribuim semnificații comportamentelor, gesturilor, comunicărilor de orice fel, acțiunilor, evenimentelor, etc, pe baza confruntării sau intersectării noastre cu această latură frontală a lor. Astfel, bazându-ne pe elemente incomplete sau superficiale, conturăm semnificații sau mai pe înțeles, atribuim o anumită însemnătate, superficială sau parțială, emitem judecăți de valori și astfel, ne facem viata un iad.
       Aș vrea să cred că într-o zi vom învăța să atribuim semnificații și să punem etichete abia după ce cunoaștem bine conținutul, sau după ce evaluam toate cele trei laturi... însemnătate sau semnificație pe baza unui raport 3D.