Gandurile... și capcana lor

”Lumea gândurilor este ca un film mut pentru care scriem fiecare alte dialoguri. Iar diferitele interpretări ale unui fapt care tocmai s-a întâmplat pot afecta ce se va petrece pe urmă... Găndurile negative sunt adesea înșelatoare, apărând sub forma unor întrebări la care nu se poate găsi răspuns... Asemenea gânduri ne pot prinde în capcana, prefacând o tristețe trecatoare într-o pânză complicată de păianjen, urzită cu frământările noastre - depresia.” (Williams,Teasdale, Segal, Kabat-Zinn)

Îmbrățișările și mângâierile - tablete de fericire pentru o relație frumoasă și de durată...

     Gestul îmbrațișării sau cel al mângâierii secretă oxitocina în creier (hormonul fericirii si al atașamentului), mai ales la femei, și determină automat, tendința de a manifesta încredere față de autorul gesturilor respective(1). Sporește, de asemenea, și predispoziția de a crede tot ceea ce spune respectivul... Bărbații au nevoie să fie mângaiați de doua/trei ori mai mult decât femeile, pentru a menține un nivel similar de oxitocină (2).
     Atât la femei, cât și la barbați, oxitocina provoacă relaxare, curaj, atașament și mulțumire în relația reciprocă. În plus, pentru a-și menține efectul pe termen lung, sistemul de atașament al creierului are nevoie de o activare repetată, zilnică, prin intermediul secreției de oxitocină stimulate de atingere... (Phd. Louanen Brizendine)



1. Light, Grewen, Lim 2005.
2. Kersten Uvanas-Moberg, 2003 / Studiu efectuat de cercetatoarea suedeza pe tema - The Oxytocin Factor.

Păstrează miezul...

Ceea ce trebuie sa păstrezi din trecut sunt doar învățăturile din experiențele tale... pentru că ele reprezintă miezul... Coaja, ambalajul, contextul... nu-ți mai folosc la nimic. Nu aduna în sufletul tău „coji și ambalaje goale”, nu aduna contexte și imagini... Folosește „miezul”, învațătura, lecția, pentru a te dezvolta... și lasă spațiu gol pentru alte contexte noi și pentru miezul lor...

Agață-te de vis...!

     M-am trezit în dimineața aceasta cu un gând pentru cel mai minunat bărbat din inima mea, ever... și pentru oricine are nevoie de el azi...

Viseaza frumos! Agață-te de vis și zboara cu el! Când vei fi acolo (sus)... vei ști ca EȘTI deja în realitatea lui și ca el ESTE deja... realitatea ta...

„A iubi” n-ar trebui sa fie verb...

      Astazi am realizat pentru prima data ca ”a iubi” n-ar trebui sa fie verb... poate singurul verb care nu reprezintă o acțiune în adevaratul sens al cuvântului. Orice acțiune conține un act volitiv delimitat temporal, presupune o programare, măcar mentală. Iubirea nu poate fi programata, nu este un act determinat, voit... Iubirea se instalează și se face simțită... Nu o poți provoca, nu o poți controla... pentru că ea vine din afara ta... Nu poți spune: „de mâine, de la 8 te voi iubi, sau nu te voi mai iubi”, și nu poți spune: „mă voi îndragosti de X sau de Y”... Nu-mi poți multumi pentru că te iubesc, deoarece nu fac ceva special în sensul asta...
     Evident, există trei forme recunoscute ale iubirii (eros, phileo, agapae), și ele se pot manifesta independent una de cealaltă, chiar programat... dar, adevarata iubire, mixtul celor trei forme, nu poate fi o acțiune, ea este o trăire... este DIVINITATE.

*chiar dacă în definiția verbului se spune ca poate „exprima o stare”... orice „stare” care poate fi cuprinsă aici, poate ”începe de maine de la ora 7 și se poate termina la ora 9”, mai puțin iubirea... :)

„De ce merg fetele împreună la toaletă?”

          „Băieții au întrebat ceva ce doreau să-și lămurească de foarte mult timp: „De ce merg fetele împreună la toaletă?” Ei au presupus că răspunsul va avea niscaiva conotații sexuale, dar fetele au dat următoarea replică: „Este singurul loc privat unde putem și noi STA DE VORBA!” Inutil să mai spun, băieților nici nu le-ar trece prin cap să-i spună unuia dintre ei: „Auzi, vrei să mergem împreuna la toaletă?” Scena surprinde una dintre diferențele esențiale dintre bărbați și femei... Conexiunile aferente interacțiunii sociale și verbale sunt mult mai impregnate în creierul feminin tipic decât în cel caracteristic masculin.”

    De ce simt nevoia fetele să se retragă într-un loc liniștit și să vorbească?

  
       „Există o motivație biologică pentru acest tip de comportament. Adolescentele... atunci când își împărtășesc secrete își activează centrii de plăcere din creier, prin intermediul activităților de vorbire. Împărtășirea secretelor cu implicații sentimentale și sexuale activează și mai mult centrii respectivi. Și nu vorbim despre o doză neglijabilă de plăcere. Dimpotrivă, aceasta este intensă. Este o secreție majoră de dopamină și oxitocină, care constituie recompensa cea mai mare și cea mai consistentă în afara celei obținute prin orgasm... Eliberarea de dopamină este comparabilă cu cea activată la un dependent de cocaină sau heroină atunci când își administrează drogul....

    De ce se duc fetele la toaletă să vorbească? De ce petrec atât de mult timp discutând la telefon, închise în cameră? Ele își împărtășesc secrete și bârfesc pe seama altora pentru a crea legătura de intimitate cu tovarășele lor. Dezvoltă relații închise, cu reguli secrete... Faptul de a vorbi, de a dezvălui secrete și de a bârfi, devine — instrumentul lor de a pluti peste suișutile și coborâșurile vieții și de a-și ușura situațiile de stres cu care se confruntă(1).”

    Așadar, putem considera că explicația privind plăcerea femeii de a vorbi foarte mult și de a vorbi cu prietenele într-o manieră „excesivă”, derivă din nevoia acesteia de oxitocină și dopamină, obținute în acest fel sau prin orgasm sexual. Sau, cum ar spune una dintre prietenele mele... oxitocina și dopanima la femei se obține prin ORGASM. Punct. Fie el sexual sau intelectual (cerebral).

Să înțelegem de aici că femeile cu o viață sexual-afectivă satisfăcătoare nu simt nevoia de a vorbi foarte mult si de a coaliza cu prietenele lor? Și dacă stau și mă gândesc bine, da, răspunsul este afirmativ.

    O altă întrebare pertinentă care se ridică ar fi: de ce femeile mature simt aceeași nevoie ca adolescentele? Răspunsul ar putea avea două valențe — fie, din motivul enunțat mai sus, fie, dintr-o maturizare incompletă. Dacă despre bărbați se spune că rămân copii toată viața și că foarte mulți dintre ei nu se maturizează niciodata (dar ei acceptă cu seninătate acest fapt), iată că și femeile copilăresc de-a lungul vieții manifestând această formă de infantilitate.

    Despre capacitatea de comunicare verbală a femeilor, net superioară față de bărbați, la modul general, s-a studiat si s-a scris foarte mult. „Cifrele variază de la un studiu la altul, dar în medie, fete/femeile(n.a) folosesc de două, până la trei ori mai multe cuvinte decât băieții/bărbații(2) și vorbesc mai repede în medie — mai ales când se află într-un context social(3). Cu toate acestea, excesul și comportamentele favorizante în acest sens, derivă din nevoia de ”plăcere interioară”.

Așadar, barbați, dacă vreți ca femeile să vorbească mai puțin între ele, iubiți-le mai mult! 

Spicuiri din — Phd Louann Brizendine, ”Creierul femeii”, 2008
1. Rose, 2006; Maccoby, 1998; Dunbar, 1996.
2. Hyde, J.S, 1998
3. Tannen, 1990

... și tu ești departe

Plouă… și tu ești departe.

Plouă… și-n veacuri de gând, timpul tăcut ne desparte…

Plouă... și dorul meu călător printre mii de atomi se strecoară

S-ajungă la tine în suflet, pe seară…



Plouă… și tu ești departe.

Plouă… și vântul tristeții mă bântuie-n noapte...

Plouă și mări de simțiri vin spre tine grăbite

S-aducă cu ele un dram din mine, iubite…

Ploua… și tu ești departe...

De ce ți se întâmplă ceea ce ți se întâmplă? (II)

Dovezi științifice conform cărora ești responsabil de/pentru tot ceea ce ți se întâmplă.

Spicuiri din prezentarea Dr. Bruce Lipton -  Noua Biologie. Unde mintea și materia se întâlnesc, pe înțelesul tuturor... 

Dezvoltarea si sănătatea
  ·   Înainte este creștere, înapoi este protecție. Celulele din corpul nostru se mișcă înainte și înapoi pentru creștere sau protecție, bazându-se pe percepția mediului înconjurător. Dar, ele trăiesc în comunitate și comunică. Deci, pe măsură ce gândim le dam informație celulelor despre mediul înconjurător. Dacă gândiți: Nu pot face asta, pentru că s-a stricat X...! Ce vor face celulele? OMG!!!!! Ascundeți-va acum!!! Cealaltă atitudine ar fi... Suuuper, putem face orice, putem supraviețui!!!!  Atitudinea celulelor este digitalizată. Deși avem sute de mii de programe în gene ele se grupează în două categorii, unele pentru  creștere, altele pentru distrugere.... Creșterea trebuie să se realizeze în fiecare zi, pentru că dacă, cele care mor nu sunt înlocuite, ne îmbolnăvim și murim. Pentru a supraviețui, trebuie să creștem tot timpul. Creșterea ne ține sănătoși și în viață...

  ·    Ai nevoie de energie ca să crești? Ai nevoie de energie ca să te aperi?  Când te afli în protecție trebuie să folosești energie, dar cu cât te protejezi mai mult cu atât consumi mai multă energie. De unde luăm aceasta energie? Există o balanță contabila în interiorul nostru și cu cât scrie mai multe cecuri pentru protecție, ce se întâmplă cu balanța? Devine mai mică. Și cu cât folosești mai multă protecție, cu atât scurtezi procesele de creștere.

         ·    Așadar, în fiecare zi, dacă tu crezi că ai nevoie de mai multă protecție, cu atât mai puțină creștere primești.  Poți fi atât de înfricoșat încât poți muri de frică. Frica poate fi atât de mare încât oprește atât de rapid creșterea și de total încât chiar murim în acel moment.

      ·   Supraviețuirea este creșterea împărțita la protecție. Tot ceea ce ne înconjoară, informațiile, etc... induc mai mult motive sa ne protejăm... aerul nu est bun, apa nu e bună, mâncarea nu e bună, acești oameni sunt nebuni... oriunde întorci capul îți vine să te retragi cu un pas. Creșterea înseamnă să mergi înainte... cu cât suntem mai legați de frică cu atât închidem creșterea

      Iubirea și stresul

           ·   Iubirea este hrana cea mai puternică pentru creștere. Când ești îndrăgostit alergi către acel om, oriunde ar fi el, vei trece peste munte sau prin el, vei fi atât de tare atrași de el. De ce? Deoarece iubirea transmite întregului sistem, tuturor hormonilor și conexiunilor sistemului, să furnizeze cele necesare creșterii. Când îți este frică te retragi, te izolezi, te separi de mediul înconjurător, protecție și izolare care te rupe de viață.

           ·   Neprimind iubire înseamna că nu primești hrană, nu ai suport și vei încerca să te protejezi. În absența iubirii apare frica. Și rezultatul este: frica va opri sistemul de creștere

            ·   Axa - hipotalamus-pituitara-suprarenala - ne afectează pe toți și funcționează așa: dacă mă gândesc la un semnal și acesta este un semnal înfricoșător atunci e stresant pentru mine.. Semnalul din creier spune: mobilizează corpul; și merge din creier la glanda pituitara si zice: protecție sau creștere... Sub stres va zice: protecție! (Glanda pituitara eliberează ACTH un hormon care duce la glanda suprarenala, aflata la vârful rinichilor. gl. suprarenala secreta - hormoni adrenocorticorpi... adrenalina.)

          ·   Când comanda este stres... hormonii strâng și contractă vasele de sânge viscere., forțează sângele din viscere să meargă către brațe și picioare. Imediat ce sunt stresat închid mecanismele de creștere. Cu cât sunt mai stresat cu atât voi suprima mai cronic mecanismele de creștere. Sistemul imunitar este forțat să contribuie la protecție

            ·      3 lucruri se întâmplă sub stres:

              1.  Viscerele tale se închid. Mecanismele de creștere și mentenanță sunt reduse.

              2.  Sistemul imunitar este oprit sau înhibat și permite organismelor care locuiesc în organismul tău să se plimbe și să se dezvolte după bunul plac.

              3.  Ca răspuns la stres acționezi dintr-un comportament reflex și inteligența din reacții este pierdută.

                  ·    Credințele ne selectează genele, credințele cu care suntem programați

                  ·    Celulele au filtre. Unul este credința (ceea ce crezi)... credința intervine între mediul înconjurător și răspunsul celulei, deci credința este un filtru care ia mediul înconjurător și-l convertește în ceva ce poate înțelege și apoi va face legătura cu celula și celula va face un complementar din asta.

              

             Comportamentul și credințele

             ·         Am fost îndoctrinați de la concepție că viața e o luptă, că supraviețuirea este bazată pe abilitatea de a lupta pentru a supraviețui.  Cu cine ne luptăm? Ne luptam cu credințe. Nu este nimic real. Și în fiecare zi auziți la știri: fie-ți frică! fie-ți frică!... Ochelarii se îngroașă, și se îngroașă...

                      ·      Un dispozitiv - magneto-encefalograf... citește activitatea din creier fără să atingă capul. Există o sonda deasupra capului omului, care se numește SQUID (dispozitiv de inducție super cuantica - DISCU). El citește câmpurile magnetice și ne arată că pe măsură ce facem o procesare neurologică gândurile nu stau în capul tău. Undele cerebrale emană și se transmit din capul tău. Ca și atomii și moleculele, tu mereu emiți și absorbi energie. Și gândurile tale sunt energii pe care le trimiți afară. Nu este ceva mistic sau ceva asemănător, este ceva fizic, bazat pe reguli simple ale fizicii.

            ·   Gândurile tale radio-emit. (Experiment: Doi oameni care nu s-au cunoscut niciodată dar care au șansa să se cunoască, să vorbească și să interacționeze pentru a crea o legătură, cât de cât, sunt puși la 15 metri distanță, fiecare în câte o cușca cablată care să fie protejată de câmpurile electromagnetice. Dacă unuia dintre aceștia i se pune o lumina intermitenta în ochi, ceea ce va cauza ceea ce se numește un „potențial evocat”, se observă că celălalt are același potențial evocat.) Creierele sunt interconectate. Pe măsură ce se crează o legătură între oameni cu atât mai mult sunt interconectați. Și oamenii care sunt  sau au fost cupluri suficient de mult timp, știu ca unul poate avea un gând și celălalt să-i răspundă fără să fi vorbit. Suntem conectați de energia dintre noi?

          ·      Puterea rugăciunii... Rugăciunea poate fi trimisă către alți oameni și sa le influențeze biologia. Putem influența sănătatea prin sistemul nostru de credințe și să afectăm pe ceilalți din jurul nostru de asemenea. Puterea urii lucrează în același fel. Gândurile noastre sunt în câmp și se prind în mod specific acelora care sunt asociate cu ele.(Ex.: câți dintre voi ați spus în mod frecvent: Știi am tot vorbit de Bob... nu l-am mai văzut de 25 de ani... Suna telefonul... Hey! Bob!!!! Tocmai vorbeam despre tine...)

            ·     Celulele n-au memorie, dar citesc identitatea. De asta le resping pe cele care vin din corpul altuia. Identitatea vine din antenele pe care le au. Primești identitate din mediul exterior... Mamele și copiii sunt conectați permanent din cauza schimbului de celule cu antene... Corpul nostru e ca un Tv cu antena reglată către o anumita identitate...

             ·    Credințele sunt create în creier. Credințele ajustează corpul să se potrivească credințelor.Undele cerebrale sunt transmise în mediul înconjurător, împachetează acei oameni cu care ești cel mai apropiat. Cu cât ești mai aproape de cineva (cu cât se potrivește cu credințele din interiorul tău) cu atât mai mare va fi impactul. Deci importanță acestui fapt este: vindecarea prin rugăciune este de înțeles. Rănirea prin rea intenție e de înțeles. Realitatea e un sistem de credințe... nu un sistem de gene. Îți poți schimba credințele instantaneu (Ex.: Care e  mai mare? Nordul sau Sudul? Nordul? R: Sudul) Vezi, cât ți-a trebuit sa îți schimbi părerea? Nu foarte mult. Credințele îți determină viața.  Dacă îți schimbi credințele,  îți schimbi viața! Dacă nu e așa cum dorești, schimbă credințele și o să vezi că o să începi să aduci schimbări în viața ta. Iți poți schimba viața la fel de repede cum îți schimbi credințele. Și credințele pot fi schimbate instantaneu. Și realitatea e că nu ești o victimă decât a propriilor credințe, iar asta poți schimba.

           NOUA BIOLOGIE - Unde Mintea Şi Materia Se Întâlnesc partea  a II a  (Bruce Lipton, Ph.D)

        

De ce ți se întamplă ceea ce ți se întamplă? (I)

Dovezi științifice conform cărora ești responsabil de/pentru tot ceea ce ți se întâmplă.

Spicuiri din prezentarea Dr. Bruce Lipton -  Noua Biologie. Unde mintea și materia se întâlnesc, pe înțelesul tuturor... 

Celula

      ·  Cercetări recente au demonstrat că genele sunt influențate de anumite proteine... nu ele influențează... Genele nu se pot activa pe sine!

      ·   Celula are organe și funcții în interiorul ei precum organismul nostru. Cine controlează celula? Care e creierul celulei? S-a considerat multă vreme că nucleul e creierul celulei. Mai nou s-a constatat ca nu e așa. Dacă se scoate nucleul, celula mai trăiește o perioada ca și până atunci (se hrănește și se comportă normal...) Nucleul este aparatul reproducător. Și totuși, creierul cine e? S-a constatat mai nou, ca membrana este creierul celulei! Așa că procesele din interiorul celulei și controlul le are membrana care lasă să pătrundă informația din afara ei. (De aici bolile... induse de ceea ce transmite creierul)  Deci... în funcție de informația transmisă la nivel de celula,  se setează anumite procese mai departe...

·    S-a demonstrat că fiecare celulă comunică cu celelalte printr-o formă de comunicare

extrasenzoriala, sau un fel de energie electrica emisa. Astfel se formează comunități celulare, care se comportă conform comenzii primite din exterior. Pielea, văzul, auzul, organele de simț sunt cele care preiau din exteriorul nostru informații și le transmit organismului. Creierul creează niște imagini, niște definiții, pe baza percepțiilor noastre (pe care le transformăm ulterior în credințe) și le transmite la nivel celular, iar ele lucrează ca să îndeplinească acea comandă. 

Atomul și încărcătura lui energetică

     ·    Atomii au unde de energie de o anumita frecvență, deci fiecare atom vibrează pe o
frecvență și nu numai că emite pe o anumita frecventa, dar pot fi și absorbiți de frecvență, deoarece energia poate fi absorbită de altă energie. Fiecare atom are o anumită frecvență, o semnătură vibrațională care îl separă de alți atomi. Noi putem citi frecvențe și putem înțelege materia prin frecvențe.

     ·   Medicina nu recunoaște rolul energiei, dar folosește toate noile dispozitive ale fizicii
cuantice ca sa citească energia. Scanările PET, CAT, MRI...

           ·    Cum știu ca o parte din țesut este bolnav? Energia emisă de acele celule este diferită de celelalte energii. Medicina convențională va spune: ceea ce trebuie să fac este sa merg în interior,  fizic, să tai acel țesut și să-l îndepărtez. Folosesc procesele energetice numai pentru diagnostice. Dar, atomii nu numai că emit energie, ei și absorb energie. Deci, mai degrabă, decât să merg la modul fizic în interior, este posibil să pun energia înapoi să se ajusteze energiei celorlalte celule. Vindecarea energiilor se face cu ajutorul altor energii... oamenii emit energie și aceste energii influențează celulele.
        ·   Când celulele mononucleare încep să se dividă depășind măsura, procesul se numește
leucemie. Deci, cu alte cuvinte, pot induce leucemie într-un câmp electromagnetic determinând celulele să se dividă mai mult decât este programat.
      ·   Telefoanele, microunde, firele electrice... influențează câmpurile elecromagnetice și
organismul. De ce nu se credea înainte asta? Pentru că informația era greșită. Astăzi dacă se studiază se va constata altceva. Toate acestea influențează hormonii noștri (răspunzători de echilibrul organismului) și apoi „aruncă” trupul în afara aliniamentului, doar fiind în camp. Dar... dacă nu suntem sub stres, câmpurile nu ne afectează! Dacă suntem sub stres câmpurile devin foarte specifice și pot afecta biologia. Stresul este mecanismul principal care ne deschide corpul către vulnerabilizarea și schimbarea funcțiilor lui, prin câmpuri electromagnetice. În special estrogenul, unul dintre hormonii din corp care răspund cel mai ușor câmpurilor electro-magnetice. Estrogenul este responsabil de proliferarea celulelor și de apariția cancerului.

        ·   Semnalele controlează biologia.
       ·   Energia activează receptorii. Am o celulă și știu ca ea se comportă după cum spun
receptorii care citesc semnalele. Obișnuiam să clonez celule. Și când le puneam în vasul de cultură le observam comportamentul. Și primul lucru foarte interesant: dacă pun o celula în vasul de cultură când încep, și celula este aici și pun mâncare într-o altă parte a vasului, mai tarziu observ că celula se mișcă spre mâncare. Dacă pun celula aici și în altă zonă a vasului o toxină, mai târziu celula va fi la distanță de toxină.
     ·   Exista 3 comportamente pe care le poate avea o celula:
- celula se poate muta spre semnal,
- celula se poate îndepărta de semnal
- celula poate ignora semnalul pentru că nu este relevant
     ·   Comportamentul celulei are 2 forme de atitudini: când un semnal este prezentat ca și cum celula ar avea nevoie de el pentru mentenanță și pentru creștere, și atunci celula se va îndrepta spre semnal. Când un semnal se prezintă ca o amenințare către viața celulei, atunci se îndepărtează. 

NOUA BIOLOGIE - Unde Mintea Şi Materia Se Întâlnesc partea I (Bruce Lipton, Ph.D)

 

O pungă cu sare pentru decepții...

Dacă în contextul problematicii relațiilor noastre ne-am exprima corect, sufletele noastre ar suferi mai puțin. Dacă în loc de ”a plăcea” am folosi verbul  ”a potrivi”, rănile ar fi mai puține sau poate, superficiale.

Am ascultat de multe ori istoriile unor oameni decepționați de relațiile lor de către partenerii care i-au părăsit sau care nu manifestau față de ei interesul așteptat. Refuzul, părăsirea, eliberarea... sunt aproape întotdeauna asociate cu ”nu mă place”, „nu sunt destul de bun/ă”.  Atunci când cineva nu te vrea în viața lui de zi cu zi sau în sufletul lui permanent, imaginea de sine este lovita grav. Refuzul înseamnă devalorizare. Valoarea ta nu este recunoscută sau prețuită, dacă nu te vrea.

GREȘIIIIIIIIIT!!!!

Nimic nu poate fi mai greșit etichetat în viață decât acest comportament, această situație delicată. Asocierea tristeții, durerii, lipsei celuilalt, cu o eticheta de gen...” nu sunt destul de bun/ă”, ”nu am nicio valoare”, nu merit să fiu iubit/ă” și alte tipuri de lamentări la pachet, nu reprezintă decât o punga cu sare din care presărăm pe rană câte puțin, în fiecare zi, o lungă perioadă de timp. Rana începe să se vindece, pentru că până și sarea contribuie la vindecare, dar durerea e foarte mult amplificată. De ce trebuie să suferi suplimentar? Simți nevoia să transformi experiența într-un ”șanț” remarcabil pe creier? Cicatricea trebuie sa-ți amintească mereu „iadul” prin care ai trecut?

Viața e mult prea scurta ca să pierzi din ea foarte mult cu durere suplimentară, cu amintiri dureroase și cu cicatrici pe care le mângâi peste timp, ca și cum prin atingere ai vrea să te conectezi iar și iar la acea experiență, sau te temi ca nu cumva să pierzi dovada suferinței trecute.

Ideea că suferința e o virtute, ajunge uneori să se joace cu subconștientul tău în așa măsură încât să o vrei, să alergi după ea, și să o „savurezi” atunci când apare. Uneori chiar îți place să te ”lauzi” cu durerea ta. Hmmm... Oare asta să fie „frumusețea” vieții? Și uneori pare că da, asta e... pentru că tu alegi să fie...

Atunci când alegi pe cineva pentru a-ți trăi viața împreună cu el/ea, orice perioadă de timp ar fi... alegi pe cineva cu care să te potrivești. Nu e de ajuns să-ți placă. Și dacă nu te potrivești cu acea persoană, asta nu înseamnă că valoarea unuia dintre voi e mai mică... sau că unul nu e destul de bun, nu merită... etc. Limbajul, cuvintele și asocierile lingvistico-comportamentale ne joacă feste. Dacă nu te potrivești cu cineva, sau el/ea consideră că nu se potrivește cu tine și pleacă, NU înseamnă că ”nu te place”, ”nu dă doi bani pe tine”, ”nu ești destul de bun”, ”nu-l meriți (pentru că ar fi el superior)”!!! NUUUU!!!

E ca atunci când treci pe lângă un magazin, vezi o haina frumoasă în vitrină... îți place, ți-o dorești... Intri, o cauți, o probezi... și constați că nu îți vine bine. Și nu pentru că e mică sau mare, ci pentru că nu se potrivește cu alte linii ale corpului tău, sau cu personalitatea ta, cu așteptările tale sau pur și simplu nu te aduce la acea trăire pe care credeai tu ințial că o va trezi și menține în tine când o porți... O lași și pleci mai departe. NU înseamnă că nu ți-a plăcut, că nu e de calitate, că nu e frumoasă, că nu merită să fie cumpărată!!! Înseamnă că deși are toate calitățile pe care le-ar dori cineva la o haină, pe corpul tău nu se așează bine! 
Sau cum spun eu, deseori... de ce îți cumperi pantofii roșii pentru care ești în stare să plătești oricât? Nu pentru ei, ca obiecte în sine ci pentru trăirea pe care o trezesc în tine atunci când îi porți. Ei pot fi minunați dar dacă nu te fac să te simți minunată atunci când te încalți cu ei, nu îi vrei.

Dacă tu consideri că o relație e ca ”pantoful Cenușăresei”, că ai putea să mai tai ”din deget” ca să încapă, și că puteai să te schimbi sau să faci sacrificii doar ca să păstrezi pe cineva lângă tine, înseamnă că nu-ți dorești să fii fericit în relația ta. NU poți fi fericit „tăind” o bucată din tine, doar din încăpățânarea de a fi cu acea persoană. Tu vrei persoana, nu fericirea și libertatea ta în relație...

NU mai considera că nu te place! Înțelege doar că nu i te potrivești! Asta n-are nicio legătură cu cine sau ce ești tu. Alege să trăiești fără suferință suplimentară, fără să te autosabotezi! Alege să te bucuri de tine! Alege să te potrivești...

DECLARAȚIE DE DRAGOSTE

Tu ești tăcerea credințelor mele

Pe care le risipesc și le adun din nou în mine,

Cu fiecare cuvânt ce te cheamă

Cu fiecare surâs ce te-așteaptă.

Tu ești un ochi deschis

Spre întunericul sufletului meu,

Sub pleoapa căruia se zbat

Zvonurile însângerate ale visurilor.

Tu ești poate însuși dragostea mea

Care crede numai în tine,

Limpezindu-și apele

În frânturile surâsului tău.

Îți port uneori pașii în priviri

Și surâsul în joc de petale,

Îți dărui zâmbete și-ți fur amintiri

Ascunse în șoapte domoale.

Sunt zâmbet și lacrimi pe-același obraz

Sunt râs și durere și vise,

Sunt pusă pe șotii și-s plină de haz

Și-s tristă de genele-nchise

Sunt basmul frumos dorit de un copil

Sărutul furat la-ntâmplare

Sunt scrisul stângaci în nopți de april

Sunt prima și ultima floare

Sunt mâinile tale duioaseșsi reci

Sunt noaptea ce n-o poți rosti

Sunt visul purtat în gând de-amândoi

Sunt miezul de noapte și norii de zi.

Eu sunt un zbor frânt

O melodie de aripi neterminată,

Un pas desculț pe o plajă fierbinte

Un zâmbet pierdut în râsul tău.

Eu sunt o scrisoare de dragoste

Deschisă dar niciodată citită,

O mână alunecând pe un pian

Într-o simfonie a cuvintelor nerostite.

Eu sunt o fereastră deschisă

Spre zborul viselor tale,

Dar geamurile mi-au înghețat fără rost

În ierni de așteptare.

Tu ești dimineața albă care-și lipește

Trezirile reci și moi de geam,

Tresărindu-mi tăcut în perdele

Știind că tu ești tot ce am.

Tu ești soarele cu fruntea fierbinte

Stinsă într-un apus de nedeslușit,

Rostogolindu-și visător chemările

Spre alte chemări.

Tu ești cu ochii umezi

De surasul stelelor,

Ce tremură adânc de dureros în mine

Când șoaptele mele ți le dăruiesc.

Tu ești noaptea cu iubiri necunoscute

De nimeni înaintea mea,

Care te stăpânesc și pe care

Încerc îngenunchiat să o aleg în cuvinte.

Tu ești primăvara cu inimi înflorite

Răsfirând crengile de cais,

În fiecare fereastră

A ochilor mei înfrigurați care te așteaptă.

Tu ești răsuflarea de foc

A macilor lui August,

Ce-mi îngenuncheaza furtunile

Cu tot atâtea răsărituri pentru iubirea ta.

Tu ești ploaia copacilor

În tremurul serii de toamnă,

Și cântecul meu

Te leagănă în brate mângâietoare.

Tu ești iarna cea pustie

Ce mă frânge în fiecare despărțire,

Cu ochi străini și plecări nedefinite

Spre țărmuri stinse de dor.

Tu ești lumina din fiecare floare a grădinii mele

Care se înfioară sub numele tău,

Și-și înalță miresmele

În sonoritatea albă a unei chemări.

Tu ești tăria ce se ridica în copacii mei

Și le înflorește crengile,

În ciorchini grei de culoare

Cu un zâmbet copilăresc.

Tu ești cerul meu senin

Spre care-mi întorc cu dragoste privirile,

În fiecare noapte când caut răspuns întrebărilor mele

Dincolo de fărâma de lună oprita în geam.

Tu ești pasul nehotărât

Al străzilor mele înfrigurate,

Din diminețile când te așteptam

Cu aripi înălțate în zbor și ochii înlăcrimați de durere.

Te iubesc cum iubesc diminețile

Pure și adevărate care-mi urca-n vine,

Ca un cântec închis în trupul meu

Ce se aude mereu de dorul tău.

Te iubesc cum iubesc florile

Ce-și înalță culoarea sub ochii

Unui albastru imens

Și greu de strălucire.

Te iubesc cum iubesc cerul

Sprijinit pe frunțile noastre,

Ca un cantec uriaș de mâine

Ce ne unește visurile.

Mă întreb de-i cu putință

Ca tu să mă iubești...

 

                                                              GEORGE ȘOVU

Oamenii nu se schimba!

Oamenii nu se schimba! Am toată convingerea...

Ieri într-un schimb de comentarii on-line, afirmam (cu alte cuvinte) că ”omul este CEL CARE ESTE”, că omul nu se schimbă și că valoarea lui, precum valoarea unei bancnote de 1000 lei, nu se modifica în funcție de aspectul hârtiei. O bancnotă mototolită, valorează cât scrie pe ea, ca și una nouă...
Evident că cel mai la-ndemână contra-argument ar fi, că ne schimbam permanent și ca nu rămânem aceiași pe parcursul vieții... un argument de altfel real dar superficial, aș spune...

Sinele este cel cu care vii în această lume. Este ceea ce ești cu adevarat. El nu se schimbă niciodată, doar că după ce ne naștem, cei care ne primesc în grijă, construiesc „ziduri” în jurul nostru și ne conving că suntem cine cred ei sau cine vor ei să fim. Astfel... mamele spun: tu nu ești asa, tu ești..., nu trebuie să fii..., trebuie să fii... etc. Așa aflăm și suntem convinși de profilul nostru. Ca și cum părinții știu cine ești, mai bine decât tine care ai înscris în fiecare celulă identitatea.

Ceea ce suntem nu se schimbă niciodată! Ceea ce știm despre noi se schimbă permanent. Nu ne cunoaștem, ne descoperim. Și pe măsură ce descoperim despre noi anumite aspecte, ne manifestăm în manieră specifică, facem alegeri care se potrivesc nivelului nostru de cunoaștere, interacționăm cu persoane care răspund acelui stadiu..., greșim, repetăm, revenim...

Problema cea mai gravă e tendința permanentă de valorizare absolută a prezentului (ca și cum ceea ce ”văd” la mine azi e tot) și de a include în EU SUNT toată experiența trecutului care a desăvârșit ceea ce sunt azi. Numai că ceea ce suntem azi, e doar o parte din CINE SUNTEM, doar ce-am descoperit până acum. Și „cine suntem” nu se schimbă! Se schimbă doar percepția pe care o avem față de noi, permanent... Din acest motiv avem surprize de genul: „n-aș fi zis vreodată că aș fi în stare să fac asta... și uite-ma că am făcut-o!”

În interacțiunile umane, schimbarea de comportament, de valori, de principii, se raportează la stadiul de cunoaștere proprie și la celălalt. Ne comportăm și oferim ceea ce vrem, cea ce avem la acel moment, în raport cu ceea ce ni se cere... Am observat, de exemplu, că dacă mă manifest conform stadiului meu de cunoaștere și dezvoltare în acest moment, adică.... deschis, onest, prietenos, ofertant.. față de o persoană introvertită, nu e ok... Trebuie să-mi ajustez comportamentul în funcție de ceea ce poate celălalt primi. Pot să fac asta, și pot ca tot ceea ce manifest în raport cu el să fie în concordanță cu nevoia lui... dar asta nu mă schimbă pe mine, cea care SUNT, schimbă doar comportamentul meu...

 Faci (alegi, interacționezi, acționezi, etc) ceea ce faci în raport cu ceea ce știi despre tine în acest moment... Nu EȘTI ceea ce FACI și nu FACI ceea ce EȘTI!

Singurătatea, binecuvântare sau blestem?

  Am întâlnit în ultimul an foarte mulți oameni singuri. De la prieteni care divorțează, la studenți care nu-și găsesc perechea, de la comentarii pe Facebook, până la zeci de articole în diverse publicații print sau on-line, care vorbesc despre singurătate.

    Să fie singurătatea flagelul viitorului?
Indiferent că analizez statisticile privind rata divorțialității, extinderea plăgii ”second life”(a vieții în manieră virtuală), a incidenței cancerului (boala „nefericirii”), a nemulțumirilor permanente acuzate de oameni în legătură cu relațiile de cuplu... la orizont se întrevede tendința spre izolare și spre singurătate.
 
   Sunt oameni singuri care consideră statutul lor blestem sau alții care se bucură de fiecare clipă de singurătate cu toată ființa lor.

   Indiferent că suntem adepții creștinismului sau evoluționismului, singurătatea n-a fost prevăzută ca status în pachetul de baza. Perspectiva creștină asupra relațiilor umane stabilește din start că „nu e bine ca omul să fie singur” (și nu se referă la relații sociale pentru că pe lângă Adam, Dumnezeu n-a creat o stradă lungă cu vecini, ci o femeie). Viziunea evoluționistă asupra umanității, prezintă inițial o aglomerare de posibilități de creare a genomului uman, la întâmplare... și nu o ”celula” unică... Până și maimuțele, dacă avansăm în teoriile specifice, au parteneri de coabitare unici... sau chiar familii...

   Indiferent de modul de manifestare sau de ceea ce transmit persoanele singure, toate suferă din cauza acestei realități cu care se confruntă zilnic. Sunt foarte puține, extrem de puține excepțiile și chiar și acolo situația este discutabilă.

    Cred că există trei faze ale singurătății. Eu le numesc - faza primară sau de acomodare, faza de resemnare și faza de disperare.
     Faza primară, este perioada de acomodare sau reacomodare cu singurătatea. În acest stadiu, singurătatea este catalogată ca libertate absolută... sau marea dragoste cu tine însuți.

    Faza de resemnare este cea în care apar primele semne ale durerii. Primele zile în care nu-ți mai place ce trăiești... (sau ieșirea din perioada romantică, sau pasională). Recunoști că nu ți-e bine, dar n-ai cum să rezolvi situația de fond imediat, începi tatonări, constați că e mai greu decât credeai, te îmbeți cu apă rece amintindu-ți de libertate, îți repeți zilnic că ești bine și că nu te mai întâlnești cu perioada asta și începi să speri că într-o zi situația se va schimba. Cu cât trece timpul și rezolvarea nu mai vine, începi să accesezi adicții... ieșiri, nopți pierdute, aventuri, relații pasagere...etc... în căutarea unei zone de ralaxare, de împăcare interioară, să te împaci cu nemulțumirea, și cu durerea...

    Faza de disperare este faza în care nu te mai poți minți singur, în care realizezi că toate surogatele nu au făcut decât să te mențină pe o linie de plutire în timp. Dar timpul a trecut, ești mai bătrân, ai mai puține zile în față și tu tot suferi, tot îți lipsește conexiunea cu o persoană potrivită. E faza în care îți dorești cu ardoare ca zilele care ți-au mai rămas să le trăești în pace și să te bucuri de ele, iar pacea și-mpăcarea cerșesc ardent să te întorci la matcă... Să nu fii singur.

    Interesant este că Singurătatea, ca și opusul ei, Viața de cuplu, trec, în manieră identică, prin aceste trei faze... În cuplu... Îndrăgostirea/pasiunea, când totă lumea e a ta, Resemnarea, când te trezești că nu e chiar cum ți-ai dorit și Disperarea când sufletul tău urlă: gataaa!!!

    Există și excepții, după cum spuneam, în care faza de disperare este înlocuită cu obișnuința, cu compromisul, cu toleranța... Excepții din ce în ce mai rare... În cuplu excepția aceasta se mai poate numi uneori, DRAGOSTE...

    Singurătatea nu poate fi decât blestem... pentru că omul nu e făcut să fie singur...