Dimineață. Deschid ochii și mintea, ca niște ferestre spre o realitate în care sunt prinsa, vrând-nevrând, și privesc spectacolul vieții în sala mare a României. Căldura și lumina difuză din casă contrastând cu zăpada de afara, reprezinta cea mai la-ndemână reflectare a contrastului trăit în intra și inter-relaționarea cu viața însăși. De la "spectacolul lumii" (I Grigorescu), la spectacolul unei lumi (cu autori nedemni de a fi nominalizați).
Privesc lumea prin vizorul îngust al rețelelor sociale și prin căi (care se vor a fi) mai largi, reprezentative, de masă.
România, ca o oala în care sunt aruncate alimente diferite, se pregătește să dea în clocot. Unele sunt tari încă, altele se topesc, altele și-au schimbat de mult compoziția bio-chimică, altele fac legătura... într-o omogenizare forțată.
Stau și privesc de pe ultimul scaun al acestei mari sali de spectacol, rolurile falșilor actori, agitația sufleurilor, regizorii care nu mai știu cum să strunească "actele", spectatorii... dar, mai ales improvizația.
În toată agitația asta, rolurile se schimbă... "Profesioniștii" câștigă coeficientul prestației cu tot ce poate conține el, iar spectatorii, de altfel, probabil, adevărații actori, pierd timpul, pierd viața... pierd totul... doar pierd.
Privesc... și-mi vine să strig, împreună cu D. Zamfirescu - deschideți!, "deschideți fereastra să iasă mirosul de mitocani!"... Privesc gloria "Scatiului", actor principal în "opera vie", de această dată, a unei țări...
Privesc cum freamătă, în lipsā, neuronii unei nații, prinsa deja într-un perpetuum mobile, într-un iureș înnebunitor, necontrolat, în care totul se reduce la a vorbi, a judeca, a interpreta, "a ști", a avea păreri...
Toți știu textul, toți știu cum ar trebui interpretat, toți știu strategiile de acțiune din scenă... toți improvizează. Freamătul devine din ce în ce mai alert... dezamăgirea, oboseala și visele spulberate ale marilor vizionari, antrenate de prostia, tupeul și instinctul animalic (basic instinct) alimentează frenezia fiecărei zile.
Quo vadis, Domine? Quo vadis... si până când?
Sens contraSens
MIHAELA SOFRONE
vineri, 11 ianuarie 2019
vineri, 26 octombrie 2018
Femeia... și pretențiile ei...
"Dupa o anumita varsta o sa incepi sa iti dai seama ca nu felul în care arata un barbat este atat de important, ci felul in care stie sa te iubeasca"....
Am de ceva vreme o dilema. Nu-mi dau seama daca marea majoritate a celor din jur nu au un simt estetic din naștere, l-au avut dar l-au anulat părinții sau și l-au blocat singuri pentru că le perturba rutină și comoditatea (sau din diverse eșecuri). Dar, vad permanent pledoarii pentru diminuarea valorii estetice. "Nu contează cum arată"... contează "cum e... ce conține...", aud permanent, fie că este vorba de produse, de locații sau oameni.
Chiar așa? Sunt ultima rămasă pe Terra pentru care contează ambalajul la fel de mult precum conținutul și care poate renunța usor, uneori, la orice are o "înfățișare" dezagreabilă pentru orice conținut o avea?
Știu, pe pietrele care vin spre mine scrie: "superficialooo!!!"...

Nu știu ce e azi, dar vad multe postări pe Fb pe tema "iubiri" și a "relației de cuplu". Citeam mai devreme un fragment dintr-o postare care spunea așa:
"dupa o anumita varsta o sa incepi sa iti dai seama ca nu felul în care arata un barbat este atat de important, ci felul in care stie sa te iubeasca" (nu dau sursa intenționat)
Pe buneee???

Nu știu dacă să mă bucur că n-am ajuns la vârsta asta ("după o vârstă") inca... sau să mă enervez vazand iarăși "specialisti" care vând "cursuri", "training-uri", "seminarii" construite pe frustrări, eșecuri și resemnări (de obicei personale) și o multime de minți dezorientate, ruinate.
Și "blonda" cum sunt din nou... mă întreb ce înseamnă "modul în care știe un bărbat să te iubească"... ??? Ori m-a orbit soarele, ori ceata e prea groasa... dar nu stiiiiiu ce înseamnă!!!
Ce știu sigur, sigur, e că tot ultima primata de pe Terra voi rămâne până mor... și la orice vârstă voi considera important aspectul fizic la un bărbat în aceeași măsură cu calitățile lui...
Chiar daca unele cred că nu mai exista... sau că de la o vârstă, după atâtea eșecuri, probabil, trebuie sa-ti sucești mintea să crezi că "felul în care arată un bărbat nu e atât de important".

De fapt, mă întreb dacă nu cumva asta este filosofia masculina pura, pentru că după o vârstă (cam după 40 de ani in mentalul masculin românesc, general vorbind) aud sloganul asta: "dar, ce am? sunt curat, și fac ... diferite servicii". Deci, eligibil. Nu știu dacă o altă replica m-a scos vreodată mai tare din sărite...
Și totuși știu și alte femei, care spun: nu pot sa-i suport burțile, pantalonii atârnând că pe gard, aspectul bătrânicios, hainele alese la prima atingere, cu ochii închiși, după ce deschide dulapul... sandalele, etc, etc.
Ce-ar trebui sa înțeleagă aceste femei, aflate deja la etapa "după o vârstă"... că problema e la ele? Sunt vinovate ca nu înțeleg faptul că bărbații le aleg pe cele frumoase și aranjate și femeile trebuie sa "sa-si de-a seama că e important cum știe el... s-o iubească"?
Ea trebuie sa-si schimbe mentalitatea, nu el obiceiurile proaste.

Off... iubirea asta, mama' ei... și femeile... De ce naiba 'or fi fost create și ele cu ochi, daca virtutea ar fi sa fie oarbe... ?
Femeile "pretențioase" să se simtă, domn'le, vinovate... zic...
Pentru azi, neuronul meu singuratic și-a cam terminat tumbele deja... e lat...
luni, 15 octombrie 2018
NU mă mai iubiți.... (!?!?!?!?)
Nu stiu cand in societatea Romaneasca au existat vremuri in care relatiile interumane au fost
„inundate” de iubire, dar stiu ca acum traversam o perioada in care sigur nu se poate vorbi despre asta. E de ajuns sa ne uima in jur, sau chiar in viata proprie. Ultimele evenimente sociale au demonstrat asta din plin.
Cu toate acestea, democratia a venit la pachet cu o mare „inflatie” de expresie (nu de sentiment), daca pot spune asa si am importat din occident obiceiul de a spune „te iubesc” la orice pas. Romanii care in perioada comunista nu-si exprimau sentimentele pozitive decat insotite de frica si de rusine (cati parinti spuneau copiilor in perioada aceea - „te iubesc”, in fiecare zi sau mai mult? ), au ajuns acum sa transmita la orice pas „te iubesc!”.
Recunosc ca nu sunt persoana care sa transmita cu usurinta aceasta expresie, pentru ca intotdeuna consider normal sa transmit ceea ce simt cu adevarat si nu sloganuri. Insa, uneori, contextul sau insistentele celorlalti ma fac sa-mi fie jena sa nu raspund cu aceeasi moneda. Daca raspund cu - „multumesc!”, cei mai multi se simt jigniti. Dincolo de faptul ca nu inghit sloganul lor, trebuie sa fac efortul sa-l si livrez inapoi, ca nu cumva sa se simta desconsiderata persoana care-mi face o asemenea declaratie.
Poate ca unii iubesc mai usor si altii mai greu... o prostie la care nu m-am gandit pana in momentul asta, dar care acum, ca tot imi veni... mai stii, o fi o realitate pe care n-am inteles-o eu.
Poate ca pentru mine, pana la iubire exista un pachet intreg de emotii pe care le simt sau traiesc, dar care nu se numesc iubire... Cu atatea ipoteze si atata disconfort, am ajuns de ceva vreme sa fac alergie la acest „te iubesc”, gol, superficial, lipsit de continut si de semnificatie.
In ultima vreme am ajuns sa ma gandesc foarte serios la oamenii care-mi spun cu atata usurinta „te iubesc”. Oameni cu care nu am o relatie intima sau extrem de apropiata sunt constienti de ceea ce spun, isi bat joc, sau sunt destul de echilibrati psihic?
Stiu ca suna extrem de brutal si stiu ca poate par (sau sunt) lipsita de empatie, sau afectivitate, dar efectiv, ma uit la acei oameni sau la mesajele lor si incerc sa identific ce e in capul lor cand imi spun „te iubesc”... Sa fie oare acel „cred ca te iubesc” in locul acelui „simt ca te iubesc”?
Poate ca eu nu stiu exact ce e iubirea asta sociala, poate ca eu inteleg altfel iubirea, poate ca o consider eu un dar mult mai pretios decat este si o ofer greu sau ma astept sa nu fie risipita aiurea... sau poate... nu inteleg eu cat sunt de iubita... hmm...
Poate... Poate... poate...
Sigur stiu, insa, un lucru - nu mai vreau sa ma iubeasca nimeni asa... nu mai vreau sa aud sau sa citesc acest „te iubesc”, aruncat in fuga la tot pasul, doar pentru a pastra imaginea unui om empatic si pozitiv.
Ce inseamna „sa iubesti”? Ce e iubirea? Crezi ca ma iubesti sau simti ca ma iubesti? Si cand simti, ce simti? Poate ca e prea complicat pentru unii, sau poate sunt eu prea abrupta, dar, chiar nu pot sa-mi bat joc de iubire, dar...
Va rog... NU ma mai iubiti...!
duminică, 14 octombrie 2018
Moartea pasiunii...
Cand am inceput cursul de psihosexologie ma gandeam daca se poate vorbi un an de zile despre sex... pentru ca pana la urma... este sau nu este o „bataie de cap” acest sex?
Ieri citeam intr-o revista americana psiho-medicala despre intimitatea si viata sexuala a femeilor care au suferit o mastectomie. Si am realizat din nou doua lucruri: in Romania nu se vorbeste despre problematica asta in cazul acestor paciente si... mai mult decat atat, in Romania, in general, sexul desi inca un subiect tabu este expus destul de mult in sfera sociala. Paradoxal, insa, stim atat de putin despre el.
Intr-o discutie recenta cu studentii mei, am intrebat pentru prima data, aproape fara o intentie precisa: „De ce facem sex?” raspunsurile fetelor m-au cam blocat, si recunosc ca ma si ingrijoreaza... Cu alte cuvinte raspunsul esential se poate „traduce” cu - „facem pentru ca se face, pentru ca putem trai foarte bine si fara...”
In dimineata asta citeam expunerea unui jurnalist pe care il urmaresc pe Fb, care, printre altele se bucura de faptul de mai multa vreme nu-si mai doreste sex, desi poate.... Se bucura... era o reusita, probabil...
Si-mi aminteam in timp ce scriam randurile de mai sus, despre invitatia pe care am primit-o cu ceva vreme in urma, de a vorbi intr-un „seminar de familie”, in fata unui grup foarte numeros de persoane mature, singure, care-si cautau un partener de viata - crestini (practicanti). Dupa terminarea seminarului, intr-o pauza, am fost abordata de sapte persoane (sase barbati si o femeie), pentru problemele lor legate de sexualitate. Toti aveau aceeasi tema si aceeasi intrebare: ce fac...?
Am senzatia ca ultima moda in materie de „a iesi in evidenta” sau de „a atrage atentia”, devine aceasta indiferenta aparenta pentru sexualitate, intr-o lume inundata de vorbe... sau si mai grav, o anulare a unei laturi exentiale din echilibrul bio-psiho-social al vietii.
Am cautat informatii despre legatura dintre divort si sexualitate. N-am gasit neaparat cifre, dar am gasit marturisiri, studii de caz, povesti de viata... in care problemele sexuale reprezentau factorul numarul unu in decizia de divort. Evident, de cele mai multe ori, ascuns in spatele unei problematici mai cunoscute - infidelitatea. Dezamagitor e ca exista multe articole in literatura „psiho-sociala” internationala care au ca tema ” redescoperirea propriei sexualitati dupa divort”. (What??)
In conditiile unei furtuni dezlantuite recent pe tema casatoriei si a familei, a calitatii acestui statut, ma intreb, cata importanta dam mentinerii unei relatii de calitate, mentinerii unui echilibru individual in care organismul nostru sa functioneze in parametri normali, mentinerii unei stari de bine individual si in relatia de cuplu? Pentru ca oricat de sapiosexuali ne dam toti mai nou, instinctele, atractia si nevoia sexuala nu dispar, oricat incercam sa le ingramadim intr-un sertar bine ferecat al sinelui nostru.
Principiul - „renunt la ceea ce imi creeaza difcultati” in acest caz, aduce cu sine, ca in rostogolirea unui bulgare de zapada, alte si alte dezamagiri.
Negarea detaliilor de viata de care ne este rusine, evidentierea in grupuri sociale sau familiale prin tipare rigide, „abstinenta” sau „preocupari mai inalte” nu fac decat sa pregateasca o „bomba cu ceas”.

Cine omoara pasiunea? Cine mai face sex si de ce?.................................................................................
vineri, 11 august 2017
Cum știi care e persoana potrivită pentru tine? (II)
Încotro?
Ce planuri ai? Ce vrei să faci în următorii ani? Cum sau unde te vezi în viitor? Ce ți-ai propus să realizezi în viața asta? Familie, bani, bunuri materiale, călătorii, dezvoltare personala, studii, carieră profesională?
Contează ce planuri are fiecare individ cu viața lui pe termen lung atunci când intră într-o relație de cuplu? E important să-i cunoști visurile și aspirațiile? Obiceiurile? Hobby-urile? Fanteziile? Preferințele? Limitele???
Conteazăăăă!!!!
Viața de cuplu presupune o interacțiune nelimitată de timp și spațiu. Partenerul de viața este lângă tine oricând vrea și poate. Viața de cuplu se suprapune peste fiecare minut al vieții tale și este compusă din toate grimasele pe care le poți face cotidian, din toate nevoile și mecanismele de satisfacere a acestora, din toate stările și dispozițiile pe care le trăiești și cu care te confrunți în fiecare zi, din obiceiuri și ritualuri mărunte. Nu e îndeajuns sa fie frumos/a, deștept/a și cu ceva avere. Pentru că în fiecare zi va trebui sa trăiești cu mirosul acestuia, cu tabieturi de igiena, cu ciorapi aruncați/sau nu, cu dezordine/sau nu, cu preferințe culinare, cu calități sau defecte în administrarea casei sau bucătăriei, cu dorințe de socializare sau nu, cu preferințe de petrecere a timpului liber, glume sau ironii/ sau nu, preferințe vestimentare, neglijența sau lipsa responsabilizării..., mentalitate sau preconcepții diferite de ale tale..., ocupații, activități care susțin planurile personale și care implica mai mult sau mai putin, pe celălalt, cu nevoia de independenta, cu gelozia, cu probleme de sănătate, cu sensibilități biologice sau psihologice... etc.
Ce vrei să faci în fiecare zi, în viața ta de cuplu? Ce vrei să realizezi peste câțiva ani, fiind într-o relație de cuplu? El, ea... ce vor?
Dar înainte de a/al cunoaște pe celălalt este foarte important sa te cunoști pe tine. Puneți ție toate aceste întrebări, apoi întreabă-ți viitorul partener despre el.
Vă potriviți?
Chiar dacă îți imaginezi că din moment ce celălalt și-a dat acordul scris sau verbal că vrea să traiască lângă tine toată viața, tu îi vei implementa, impune sau convinge... că trebuie să accepte și să-și însușească cu plăcere planurile tale, ba, mai mult chiar, ideal ar fi să renunțe la propriile planuri, pentru că acum e cu tine... realitatea îți va demonstra că nu merge așa.
Și-apoi, ce îți dorești, încercări nereușite, eșecuri, conflicte, agitație sau o relație armonioasă, în care să te simți împlinit și să te poți dezvolta?
Este foarte important ca doi oameni care își doresc să trăiască împreună, să aibă obiective comune. Obiectivele diferite vor aduce cu sine însingurare, frustrare, distanță, neînțelegeri reciproce, comunicare mediată defectuoasa, etc.
Dacă cei doi vor avea drumuri opuse, nu-l vor putea parcurge împreună chiar dacă, poate, se vor întâlni la destinația finală. Acolo vor fi deja obosiți și înstrăinați.
joi, 10 august 2017
Cum știi care e persoana potrivită pentru tine? (I)
Și te-ai săturat de singurătate. Știu.
Și ai cam face orice să schimbi
asta pentru că sunt zile în care ești în stare să spui precum bătrânica din
poveste: „să am un suflețel lângă mine, nu contează cum e... suflet să fie”. Și
în disperarea asta, pentru că despre disperare și obsesie vorbim, te arunci în
„fața” oricui, pentru a i te dărui sau pentru a o/îl lua cu totul.
Și după
un timp, constați că nu merge, tu sau partenera/ul. Urmează o perioada grea,
apoi despărțirea. O mare dezamăgire care aduce cu sine frica de (alt) eșec,
sentiment de vinovăție, o mare angoasă privind propria persoana, nu mai știi cine
ești, cine ar trebui să fii, cum să te schimbi, ce ai greșit...??? Se
instalează un haos interior, întrebări fără răspuns și un mare gol. Din nou un
suflet gol.
Cum
evităm relațiile defectuoase?
Cum știi care e persoana potrivită pentru tine?
Întâlnim
în viața de zi cu zi, deseori, îndemnul - „asculta-ți inima”, atunci când ai de
făcut o alegere și cred foarte tare în instinct. Cu toate astea, când ai de
ales un partener de viață sau în orice relație inter-umană, rațiunea trebuie să
fie tabloul de control al emoționalului. Intuiția te va ajuta doar dacă deja ai
o relație extraordinar de buna cu ea, dacă știi când și cum s-o asculți.
Când avem de ales un om, fie pentru ceea ce este el, fie prin
comparație cu un altul, lucrurile se complică puțin. Omul e cel mai complicat
„context”, dacă pot spune așa.
Cel mai greu e când inima spune – „o/îl vreau!” și rațiunea
îți aduce tot felul de contra-argumente, deși, de multe ori VREAU... strigă
atât de tare, încât rațiunea nici nu se mai face auzită.
Există câteva elemente care luate în
calcul ar putea fi de mare ajutor: comunicarea, obiectivele, principiile și valorile, asemănările, atracția.
Comunicarea reprezintă esența trăirii.
Creația are la început „cuvântul”, comunicarea, pentru că „Dumnezeu a zis...”.
Comunicarea sta la baza întregii creații.
Fără comunicare nu putem trăi și tot ea
face legătura dintre interiorul nostru și exterior, dintre partea văzuta și cea
nevăzuta și unii cu alții. Fără acest liant, nu putem trăi în pace cu mediul
exterior.
Comunicarea bună dintre doi
oameni poate denumi acea comunicare care curge și care
seamănă cu cea mai plăcută îmbrățișare. Ceea ce transmite unul trebuie să se împerecheze cu
ceea ce transmite celălalt și să curgă. Lucrul acesta se întâmplă
când doi oameni se potrivesc. Comunicarea cu foarte multe obstacole, cu foarte
multe noduri, paranteze explicative, analize pe text, blocaje, etc,
nu e o comunicare bună, iar cei doi nu vor putea parcurge în pace un drum prea
lung.
Când ceea ce transmite unul nu este
înțeles de către celălalt, când stilul de comunicare metaforic, umorul sau
chiar sarcasmul unuia nu este înțeles sau agreat de către celălalt, comunicarea
nu va „curge” și relația nu va fi de calitate. Acești parteneri se pot tolera
dar nu pot spune că se potrivesc.
Relația nu va fi una de calitate si
relaționarea nu va umple sufletul fiecăruia în fiecare zi de bucuria împlinirii.
Cei doi nu vor fi suport pentru dezvoltarea celuilalt. Relația nu va umple
golul „nevoii de împlinire”, relația va fi doar o umplutură a singurătății,
mult mai dăunătoare decât singurătatea în sine.
Analizează calitatea comunicării cu
celălalt! Este persoana potrivita?
marți, 23 mai 2017
Madlena nepăsării
Citesc Madlena (Aurora Liiceanu). Savurez cu mare plăcere tot ce scrie această femeie pe care o iubesc și o admir, și nici măcar nu îndrăznesc să cred că vreodată gândurile mele ar ajunge la ea. Ce nevoie ar avea să i se mai spună încă o dată lucruri pe care cred că le-a auzit de sute de ori? O admir așa cum admir și alte femei minunate pe care le consider un izvor nesecat de viață, de profunzime, de culoare. Cred că suntem prietene de-o viață, acel gen de prietenie ascunsă într-un sâmbure de emoție și atât. Acea prietenie pe care o simt față de mai multe persoane cu care nu am interacționat niciodată și pe care îmi place s-o numesc „prietenia umbrelor”.
Citesc Madlena. Aproape toată lumea știe și înțelege metafora, „madlena” lui Proust, care a devenit simbolul „memoriei involuntare”, madlena pomenita de mulți scriitori „devine un procedeu literar [...] Madlena este numele generic al detaliului... Ea însă, funcționează în mod paradoxal, dovedind că involuntarul poate învinge voința. Sau poate se alătură ei, se bagă în față, venind cu lumea lui largă. Căci farmecul și splendoarea detaliului sunt nemăsurate și magice.”(Aurora Liiceanu)
Citesc Madlena. Mai multe detalii din text devin madlenele mele. Aproape la fiecare paragraf dau o fuga undeva în trecut, savurând cu repeziciune madlena trecutului specific.
Sunt câteva elemente care susțin lucrarea ca niște piloni, așa cum „motivele” sunt condimentele de bază ale poeziei. Madlena, amintirile, detaliul, marea, potrivirile, diferențele, tăcerea, contemplarea, înserările... mă stârnesc să scriu despre ele, însă un alt amănunt, prezent în mare parte a textului, nepăsarea, mă face să privesc cu atenție în oglinda sufletului meu. Nepăsarea sau lenea, sau indiferența, prind/e în carte alte contururi decât cele comune. Nepăsarea pare să fie parte din esența vieții, din esența normalității trăirii umane.
Mă întorc în timp și timpuri, și încerc să identific ocazii în care am dat dovadă de nepăsare. Nu găsesc prea multe, însă acelea puținele care sunt, încărcate de emoții apăsătoare. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu acuzată de nepăsare, poate nu pentru că ar fi fost rău sau urât ci pentru că mi-aș fi dorit să stăpânesc acest tip de trăire, pe care însa, n-am reușit să-l identific niciodată coerent.
Înțeleg acum că ceea ce alții etichetează la mine ca fiind nepăsare, este, de fapt, un soi de îndepărtare a mea în fața libertății lor, un drept pe care îl recunosc celuilalt la libertatea de a-și trăi viața cum vrea, fără presiunea existenței mele în preajmă. De obicei îmi arat doar intenția, interesul, cu limite... apoi, aștept... apoi, dispar.
Nu mai bat a doua oară și nu mă mai întorc... Unii spun ca e orgoliu, alții spun ca e frustrare, unii nu spun, dar, gândesc ca e prostie, alții cred că e nepăsare...
Eu cred că e normal să fiu așa. Cred că e normal să oferi doar un semn de intenție, o licărire de „păsare” în fața unei infinități de răspunsuri pe care le poți primi înapoi.
Cred că cine are nevoie și vrea să-ți pese de el, va prinde intenția și o va lua cu el în zborul lui, te va prinde de-o aripa și va zbura cu tine... pentru că vrea să fii acolo, pentru că te vrea „a fi”...
Dincolo de aceasta împerechere între a-ți păsa și a fi luat în considerare, sunt detalii... prea multe detalii care se așează ca praful peste intersectarea a doua ființe.
Din fericire suntem flexibili, ne modelăm pe contururile contextelor și facem din „păsare” sau din „nepăsare” instrumente de echilibrare a trăirilor interioare în raport cu cele exterioare.
„
„Suntem aceiași mereu și ne-aceiași mereu sau chiar alții decât credem....” (Aurora Liiceanu)

vineri, 21 aprilie 2017
IUBIREA LA OAMENI... de oameni, cu oameni, pentru oameni...
Aseară am fost la teatru. Piesa: IUBIREA LA OAMENI. Textul ucrainean, regizor de origine rusă, actori români, limbaje diferite și o singură realitate universala, comună, abstractă și concretă în același timp - IUBIREA.
Am văzut piesa cu alți ochi decât am văzut multe alte piese. Poate pentru că a fost o invitație specială, cadou de ziua mea de la un mare actor, sau, poate pentru că tema - iubirea, devenită pe a locuri desueta în rutina cotidiană, poartă cu ea, întotdeauna, greutatea inexplicabilă a sentimentului ce apare și dispare fără să-l programezi. Vine de dincolo, dispare dincolo...
Uneori vine ca o furtuna, alteori ca un susur blând. Se instalează, clocotește și rămâne un abur. Însă, aburul acela poate fi uneori mai fierbinte și mai secătuitor decât clocotul în sine.
Piesa transpune în scenă câteva tipologii de relații, relații "pereche" (principale) și relații de grup (secundare), despre care omenește credem că trebuie să conțină, sau nu pot exista fără iubire. Iubirea goală, crudă, vie, trăită, visată, așteptată, urâtă, invocată, chemată, alungată, uitată, îngropată, moartă...
Și-atunci când privești realitatea din fotoliul de spectator, ești dincolo de ea, o rumegi și o digeri ca un demiurg. Atunci când ești spectator, tu nu mai ești... realitatea se derulează fără tine, privești la ea distant, obiectiv... și tot ceea ce poți face este să creezi conexiuni cu detalii, dar infime și profund efemere.
Iubirea în cuplu, iubirea neîmplinita (de cuplu), iubirea mamă - copil, tata - copil (general absentă), iubirea femeii care nu poate deveni mamă (față de ea însăși, față de el, fata de alții), prietenia și iubirea "phileo", inocența și iubirea omului nebun, nebunia iubirii și iubirea nebuniei, singurătatea și visul de-a fi iubit până dincolo de moarte. Singura iubire ideala e iubirea care „nu mai este”.
Niciodată n-am raționalizat atât de mult distanța, apropierea și suprapunerea dintre doua "personaje" ale realității sociale, umane, personale... iubirea și relația. Între cele două legătura nu e o condiție "sine qua non", deși, în viața de zi cu zi le suprapunem fără drept de apel. Trăim în relații, trăim în diade, cu sau fără iubire. Trăim iubirea fără s-o putem defini complex, fiecare dintre noi creându-i un alt chip, după mintea și detaliile ei din capul lui.
Viața, moartea, cuvintele, tăcerea, credințele, pasiunile, slăbiciunile, frumosul și urâtul, binele și răul, vin, pârjolesc și trec mai departe... undeva, nu știu unde... și chiar dacă lasă urme... ele nu se contopesc cu iubirea. Conviețuiesc cu ea pentru un timp, apoi trec.
Iubirea rămâne o constantă, un concept fără de care prezentul nu poate exista, pentru ca „trecutul e mort și-ngropat", iar viitorul nu există. O constantă neclară, nesigura, nevinovată...
Iubirea la oameni... cameleonică, devoratoare, nestatornică, chinuitoare...
Oare, există cu adevarat iubire la oameni? Coboară câteva clipe în sufletul tău și caut-o! Exista?
duminică, 26 martie 2017
Dacă n-ai fi...
„Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc...” își începea frumos, Creangă, înșiruirea de imagini și emoții pe care le purta cu el ca pe o baterie de rezerva, într-o viață haotică și fără un sens bine conturat, uneori.
Așa îmi vine și mie să-mi încep introspecția, pentru că deseori mă gândesc dacă mai simte și mai gândește cineva acele trăiri care-mi întrerup uneori fluxul existenței, ca atunci când ești forțat să-ți ții respirația până nu mai poți.
Așadar, nu știu dacă cineva înțelege sau va înțelege vreodată ce scriu câte-odată aici, dar e locul meu de întâlnire cu mine, locul în care dau voie gândurilor să se transforme în cuvinte și-n fraze (poate uneori haotic și deloc inteligibil) și emoțiilor să prindă contur prin metafore colorate.
Nu știu dacă știi cum e să te dizolvi până la a rămâne doar o bucățică de minte cu ochi, doar atât, să te ridici deasupra tuturor lucrurilor și să privești totul ca pe un spectacol, obiectiv, detașat... tot ceea ce în dimensiunea vieții pe care o cunoaștem numim realitate.
Nu știu dacă știi cum e să trăiești uneori cu senzația că nu exiști, că totul e de fapt o plăsmuire a acelui petec de minte despre care vorbeam, care plutește nestingherită într-o dimensiune a infinitului care ne înconjoară. E ca și cum doar realizezi că nu exiști, nu te vede nimeni, nu te aude nimeni, ca „omul-fantoma” și tot freamătul celor din jur, care se desfășoară într-o agonie fără sfârșit, într-o dimensiune de care sunt legați și pe care se străduiesc s-o păstreze, trece pe lângă tine, trece prin tine...
Ceilalți își duc existența independent de tine, intersectându-te doar când ai putea fi una din resursele lor. Da... ai putea fi una din resursele lor, cu care și-ar rezolva problemele sau și-ar îndulci existența, pentru că dacă „n-ai fi”, ar fi alte resurse, la fel de satisfăcătoare sau chiar mai mult de atât.
Pentru că dacă n-ai fi tu, nu ar lipsi nimic, pentru că nu poți simți că lipsește ceva despre care nu știi că ar fi putut fi. Și nici nu poți trăi cu nostalgia unui potențial universal despre care nu poți decât să presupui că ar putea fi, și ar putea fi chiar frumos.
Ne place uneori să credem că fără noi s-ar răsturna pământul sau alții n-ar putea trăi... Ne place să ne auto-înșelăm, să ne credem mai importanți decât suntem...
Ne place să spunem: fără... X (om, sau talent, sau rezultat al existenței sale) lumea ar fi mai săracă, dar lumea e deja la fel de săracă fără infinitatea de posibilități și de oameni și de contexte, care ar fi putut sau ar putea să existe și nu sunt...
Pentru că „ce e o clipă în raport cu nemărginirea?”, spunea Eminescu cândva, sau ce e un om in raport cu nemărginirea, aș spune eu.
Nu știu dacă ai trăit vreodată senzația plutirii între viață și moarte. Când niciuna nu-ți oferă nimic și niciuna nu se supără că nu te conține. Nici măcar pe ele nu le interesează că ești sau nu ești. Ca și cum ar fi atât de ocupate și de grăbite că în viteza cu care se rotesc numai de tine nu sunt interesate...
Ca și cum vizionezi spectacolul vieții ca un perpetuum mobile suprem, în care nu contează decât mișcarea, aceeași mișcare, aceleași cercuri, aceleași legi repetate, ca un set de fractali existențiali.
Ești sau nu ești parte a acestei existențe efemere, dar infinit repetitive, este fix același lucru pentru existență.
Dar, dacă ești? Dacă tot ești, da-ți voie să fii! Da-ți voie să fii esența aceea care a prins contur cândva, pentru că e unică. Dă-i voie sinelui său să fie, așa cum e el, dar să fie. Nu pentru alții, nu pentru lume, nu pentru ceea ce lași în urmă, ci pentru simplu fapt că există. Doar atât, lasă-l să se manifeste, și să plutească în sensul lui, în ritmul lui, cu tot ceea ce conține și cu mixtul de componente care n-a mai fost și nu va mai fi vreodată.
Sinele, esența fiecărui individ e acalitativ (dacă aș putea inventa cuvântul), adică nici bun, nici rau.... Tot ce urmează după „a fi”, face ființa „bună” sau „rea”, într-o definire subiectivă, a unei existențe duale universale.
Pentru că evaluarea unei valori se face prin raportarea la un standard, iar standardele pe Terra sunt stabilite aprioric pentru noile existențe, bazate pe matematica istoriei, pe legea numerelor mari, pe sume de caracteristici asemănătoare care conțin un element comun.
Uitând, de altfel, infinitatea de posibilități din existență și uitând că suntem unici. Singurele standarde de neclintit, singurele repere sunt legile universale stabilite undeva, cândva, o dată pentru totdeauna. Restul, oricât de cântărit ar fi, e subiectiv...
Așadar, dacă n-ai fi, n-ar fi nicio pierdere, n-ar lipsi nimic,
Dar, dacă că tot ești, atunci, dă-ți voie să fii TOT...
(Foto - http://www.fotocommunity.de/photo/schattenkind-andrea-aplowski/35441695)

sâmbătă, 25 martie 2017
Un străin, un chip... de străin
Într-o zi mi-am creat un străin.
Mi-am creat un chip... de străin. Mi-am creat un suflet.
Era pe vremea când noaptea se îmbina cu ziua, dar soarele nu voia sa apară printre freamătul înghețat al iernii și ceața din sufletul meu. Era zi, dar era încă noapte.
L-am creat cu mâinile mele și fiecare atingere aducea cu ea o incantație. Fiecare trăsătură pe care o desenam în lutul moale, purta cu ea emoția întâlnirii... vibrația identității unui „noi” care a existat dintotdeauna și care nu s-a-ntâlnit niciodată.
Apoi, am așteptat. Credeam că într-o zi, soarele va năvăli și printr-o fereastră mică uitata deschisă pe culoarele sufletului meu, va invada cu atâta repeziciune tot spațiul acela infinit de îngust, încât se va lumina tot Universul acoperit de zăpadă, de zăpezi și de ierni repetate.
Și-a venit. N-a venit cu soarele, a venit cu vântul... un vânt puternic, care dărâma totul în cale.
Străinul acela a devenit realitate, a devenit comun, a devenit al meu... pentru o clipă, sau mai multe clipe... Ca o tornadă a răscolit totul în cale și vârtejul de vibrații a spulberat tot ce era... Ce era..? Niște pietre de aducere aminte, neclintite până atunci...
Atât era...
Chipul acela era așa cum l-am creat. L-am privit cum dormea și-am zâmbit. Da, el era... Și cine zicea „să nu-ți faci chip cioplit!”? L-am făcut...
Chipul acela s-a uitat îndelung și adânc în ochii mei și m-a făcut să ma îndrăgostesc prima dată de mine. Ca și cum pân-atunci n-am știut cu adevărat cine sunt... L-am iubit, m-am iubit, ne-am iubit...
Mi-am creat un suflet. Sufletul acela a rămas cu privirea mea încrustată ca o pecete în adâncurile lui, sufletul meu a rămas... doar a rămas...
Vântul și-a urmat drumul, poate la fel de vijelios cum a și venit...
Eu am devenit realitate... eu am devenit chip... Sufletul meu nu mi-a mai fost străin...

Între viață și moarte
Privesc un spectacol numit realitate...
nu știu cine sunt,
nu știu dacă mai sunt...
Nu am nimic,
nu mai vreau nimic.
Stau și privesc...
e tot ce mi-a rămas,
privirea...
O lume goală, un suflet gol, o minte și mai goală...
stau și privesc între viață și moarte.
sunt pulbere din amândouă.
Niciuna nu ma vrea...
Am încercat să înduplec viața să mă primească,
să mă iubească...
i-am arătat că vreau...
că pot...
că reușesc...
i-am dat totul ca sa-i cumpăr iubirea...
am ascultat-o,
am înfruntat-o,
ne-am confruntat,
ne-am împăcat,
am luptat pentru ea...
Degeaba...
nu mă vrea.
M-am întâlnit cu moartea...
ne-am privit adânc.
Nu m-a vrut.
Ne-am certat,
mi-a reproșat ca o înșel cu viața, că nu-i sunt fidelă.
Mi-a întors spatele și a plecat mai departe...
Stau azi între viață și moarte și niciuna nu mă vrea...
M-am împrietenit cu timpul,
e singurul care mă însoțește și se scurge odată cu mine.
Privim amândoi înspre viață și moarte,
Zâmbim.
Ne zîmbim unul altuia...
„niște fraiere... și viața și moartea...”
Râdem.
Nu ne primesc, dar nu pot exista fără noi... fără noi doi...
n-ar mai fi viață dacă n-ar fi vietăți,
n-ar mai fi moarte dacă n-ar mai fi morți...
N-ar fi niciuna dacă timpul nu s-ar așeza între ele...
Dar dincolo de viață și moarte...
stau si privesc,
legănându-mă cu timpul...
într-un spațiu infinit de liber...
știut doar de noi...
Dansăm.
Iubirea noastră nu va pieri niciodată
pentru ca suntem una...
Stau azi între viață și moarte...
niciuna nu mă vrea.
Doar timpul...
nu mă va părăsi niciodată.
El nu e nici gol, nici străin...
el curge prin venele mele,
eu îl respir...
Respir timpul și privesc între viață și moarte...
Niciuna nu ma vrea.

vineri, 24 martie 2017
Masturbarea între agonie și extaz... reflexiv
Deși considerăm că am depășit de ceva vreme perioada modernă a existenței umane și ne aflam în perioada post-modernă, unele subiecte legate de viața și dezvoltarea ființei umane rămân în umbră, un tabu existențial, universal.
Deși despre sexualitate se vorbește foarte mult în ultima vreme și chiar uneori ne simțim asaltați de o supradimensionare a conceptului, există destul de puține studii care vin să elucideze detalii semnificative pentru mulți, mai ales pentru tineri.
În acest context, justificarea unor ipoteze se face încă empiric, pe o logica bazată pe principiul -„ dacă a=b și b=c, atunci a=c...” Nu că „regula de trei simpla”, n-ar mai fi valabilă, însă în problematici complexe și foarte importante pentru individ, rămâne o abordare de nivelul „epocii de piatră”.
Și... deși admitem studiile lui Freud, pionierat în subiectul sexualități, ca aberante pe alocuri, și evident cu foarte multe lacune, nu ne putem lăuda cu faptul ca am evoluat foarte mult în cunoașterea acestei nevoi și a comportamentului implicit atașat.
Ma uimește și intriga în același timp faptul că toți sunt specialiști și modul în care se scriu o multitudine de aberații pe tema sexualității, fără să existe studii serioase în spate.
În ultima vreme am fost provocată în mai multe rânduri de către studenții mei să discutam despre „masturbare” și deși un subiect la prima vedere incomod, mă bucur foarte tare că tinerii încă vor să știe, să se informeze și să cunoască într-o maniera erudita și despre această latură a vieții umane, fără de care nu putem exista - sexualitatea.
Religia condamnă masturbarea, pentru ca așa găsește de cuviință... punct. Nu există argument biblic care sa reglementeze acest aspect, dar, cum controlul maselor se face și prin crearea sentimentului de vinovăție, iaca, încă un mijloc în plus pentru a ține frâiele.
Argumentele pe care alți „specialiști”, mai mult sau mai puțin autointitulați le aduc în plan psihologic, de asemenea, nu au la bază decât raționamente logice, controlate de arhetipuri construite în sistemul lor de valori de către cei care i-au crescut și educat.
Am găsit argumente precum:
-Masturbarea afectează imaginea de sine.
-Masturbarea provoacă dependență
-Masturbarea provoacă impotență.
-Masturbarea duce la scăderea numărului de neuroni, la consumul de „vitamine și minerale”, de care organismul are nevoie și pe care le pierde prin ejaculare.
-Masturbarea duce la scăderea stimei de sine la femei.
-Masturbarea afectează ulterior actul sexual „normal”, intre doi parteneri.
...
Și lista poate continua.
Pentru că am început să mă implic în diferite forme de informare și specializare pe domeniul sexualității, am căutat, evident, studii care să justifice anumite ipoteze, pe care psihologi, consilieri și teologi, le susțin și le transmit mai departe celor cărora vor sa le facă bine. Din păcate, nici în literatura de specialitate străină n-am găsit foarte multe informații solide, și nici studii serioase, desfășurate pe eșantioane semnificative (mii de indivizi), care să ateste sau să conteste argumentele pe care le-am enumerat anterior.
Dacă ar fi să merg pe o logică și mai bazală decât a celor care susțin cu tărie opiniile de mai sus, mi-aș dori doar răspunsuri la câteva întrebări:
- Masturbarea în sine (ca act)... sau etichetarea actului ca fiind un comportament rușinos, negativ, indezirabil, cu care individul este îndoctrinat din adolescență, și care creează sentiment de vinovăție, afectează imaginea și stima de sine?
- Masturbarea (ca act)... sau dependența în sine (de orice) este dăunătoare? De la alimente de orice fel, până la orice alt aspect al stilului de viață și al comportamentului de zi cu zi (ciocolată, dulciuri, mâncare din abundență, ajustarea aspectului fizic, rosul unghiilor, sport excesiv... etc.), orice comportament care crează plăcere, repetitiv, în exces, crează dependență... iar dependența (de orice) este dăunătoare.
- Masturbarea... sau blocajele mentale create de anumite convingeri sau experiențe negative, duc la impotență?
- Masturbarea... sau ejacularea/orgasmul „consumă” resurse (dacă ar fi să iau în calcul cel mai aberant argument pe care l-am auzit vreodată - „masturbarea duce la scăderea numărului de neuroni, la consumul de „vitamine și minerale”, de care organismul are nevoie și pe care le pierde prin ejaculare.” Ca și cum acest aspect reprezinta una dintre erorile de concept ale Divinității când a creat specia umană)
- Masturbarea... sau relațiile sexuale nesatisfăcătoare, incompatibilitatea dintre parteneri, deficitul frecvenței satisfacerii nevoilor sexuale în raport cu specificitatea individuala a fiecărui partener, generează probleme în relația sexuală „normală” dintre doi oameni?
- Masturbarea... sau o dorință excesivă de satisfacere sexuală (care de multe ori nici nu există dar care umple alte goluri, alte nevoi resimțite dar evitate sau considerate mult mai dăunătoare -ex.lipsa afectivității, etc) dăunează? Actele sexuale „normale” cu partenerul de viață, cu o frecvență foarte mare sunt mai puțin dăunătoare? Cine stabilește numărul/ frecvența actelor sexuale normale, pentru fiecare individ?
- Câte cazuri de impotență, tulburări psihice, relații de cuplu defectuoase cunoașteți și care au ca și cauzalitate exclusivă masturbarea? 1000? 10.000? 100.000?........ Și dacă cineva are tendința de a susține cu ardoare răspunsul: „aaa... sunt muuuulte, cazuri, sunt, sunt...!!!” (doar pentru că creierul lui a fost bombardat cu titluri de articole, cu povesti despre X sau Y, sau cu 2-10 cazuri pe care le-a avut la cabinet în ultimii 10 ani), l-aș ruga să se abțină până când îmi poate aduce ca argument studii concrete, realizate pe eșantioane semnificative, de către specialiști și instituții avizate, pentru că asta chiar m-ar ajuta foarte mult.
Dicționarele definesc actul în sine astfel:
Webster Dictionary - erotic stimulation especially of one's own genital (see genital 2) organs commonly resulting in orgasm and achieved by manual or other bodily contact exclusive of sexual intercourse, by instrumental manipulation (see manipulate 1), occasionally by sexual fantasies, or by various combinations of these agencies.
Cambridge Dictionary - to touch or rub your sexual organs in order to give yourself sexualpleasure/
to touch or rub someone's sexual organs in order to give themsexual pleasure.
„Este masturbarea periculoasă?
În general, comunitatea medicala considera masturbarea o exprimare a sexualității normala si fara riscuri, atât pentru femei cât si pentru bărbați. Nu produce injurii fizice, nu dăunează organismului si poate fi practicata cu moderație pe tot parcursul vieții individului, ca parte a comportamentului sexual normal. Anumite religii si culturi se opun practicării masturbării sau chiar o considera un păcat. Acest lucru poate conduce la sentimente de vinovăție sau rușine în legătură cu acest comportament.
Unii experți sugerează că masturbarea poate îmbunătăți relațiile interumane și sănătatea sexuală. Explorându-și corpul prin masturbare, poți afla zonele erogene și poți împărtăși aceste lucruri partenerului. Unii parteneri folosesc masturbarea reciproca pentru a descoperi tehnici pentru îmbunătățirea relației sexuale și creșterea cunoașterii reciproce.” (http://www.sfatulmedicului.ro/Sex-si-erotism/ghid-despre-masturbare_701)

Orice altă definiție a conceptului se oprește înainte de a eticheta / pozitiv sau negativ actul în sine.
De asemenea, forumurile medicale și opiniile medicilor prezintă masturbarea într-o manieră echidistantă și fără argumente medicale care să susțină indezirabilitatea actului în sine.
„Este masturbarea periculoasă?
În general, comunitatea medicala considera masturbarea o exprimare a sexualității normala si fara riscuri, atât pentru femei cât si pentru bărbați. Nu produce injurii fizice, nu dăunează organismului si poate fi practicata cu moderație pe tot parcursul vieții individului, ca parte a comportamentului sexual normal. Anumite religii si culturi se opun practicării masturbării sau chiar o considera un păcat. Acest lucru poate conduce la sentimente de vinovăție sau rușine în legătură cu acest comportament.
Unii experți sugerează că masturbarea poate îmbunătăți relațiile interumane și sănătatea sexuală. Explorându-și corpul prin masturbare, poți afla zonele erogene și poți împărtăși aceste lucruri partenerului. Unii parteneri folosesc masturbarea reciproca pentru a descoperi tehnici pentru îmbunătățirea relației sexuale și creșterea cunoașterii reciproce.” (http://www.sfatulmedicului.ro/Sex-si-erotism/ghid-despre-masturbare_701)
Mi-aș dori răspunsuri, dar mai ales răspunsuri coerente bazate pe studii științifice serioase, la întrebările mele de mai sus... pentru că nu sunt un fan al masturbării, cum nu sunt un fan al mâncării, nici al sportului, nici al vegetarianismului, nici al spiritualității fundamentaliste, etc... dar trăiesc cu ele, practicandu-le când și cât am nevoie, pentru echilibrul dintre trupul, mintea și sufletul meu (mixt specific/ unic pentru fiecare individ uman) și acceptându-le ca fiind domenii/comportamente umane normale, care ajută și contribuie la echilibrarea vieții de zi cu zi și la o satisfacție ridicata a individului în raportul cu viața personală.
joi, 23 martie 2017
Scântei
Ploua...
Gânduri plictisite și răzlețe se târau pe asfaltul mocirlos al amestecului de timp și spațiu, într-o primăvară timpurie... Mă trăgeau după ele, deși, n-aș fi vrut decât să închid ochii și sa rămân într-un punct fix, pentru eternitate. Mesele erau pline și oamenii fremătau în rămășițe de zâmbete și emoții rămase din iarna care parcă dispăruse cu totul.
Intru. Zgomotele, lumina întunecoasă și chipurile indiferente de pe margini, n-au reușit să stârnească nicio vibrație nouă. Simțeam apăsarea trăirilor pe care le purtam ca pe-o povară cu care aproape devenisem una... Ridic privirea spre a-mi face loc cu ea printre energiile fremătânde din jur... Ochii mei se întâlnesc cu ochii tăi, dar privirea mea nu te vede... sau, nu te vede bine...
Tu insiști să privești... eu insist să nu văd... Întunericul meu ignora cu insistență lumina ta.
Ai plecat.
Întunericul bagajului meu pe care-l căram aproape responsabil, devenise un sine qua-non al existenței mele.
Plec și eu... Mă îndepărtez greoi și mă tot duc... afundându-mă fără discernământ în profunzimea neantului de altă dată sau dintotdeauna...
Mă trezesc... și observ că undeva pe rochia neagră cu care dansasem cu o zi înainte printre mesele înghesuite și zgomotele de gânduri amestecate cu ploaie, de rochia mea se agățase o scânteie...
Era scânteia privirilor tale care ți-a scăpat fără să știi, înainte de a pleca...
Mă aplec... o iau în palmă, o privesc... închid pumnul și gândesc... Dar, gândurile nu voiau să gândească. Doar o emoție firavă se tot înghesuia să mă împingă într-o direcție necunoscută... Și zăbovesc așa un timp... două timpuri... și-o vreme... Când, dintr-o dată, se face lumină, ca lumina zorilor unei dimineți de primăvară adevărată... și lumina îmi aduce gândul, iar gândul îmi strigă: dă-i omului înapoi scânteia!
Te caut. Te văd de departe, acum văd din ce în ce mai bine și simt că vreau să-ți înapoiez scânteia privirilor tale care s-a agățat din greșeală pe rochia mea lălâie și neagră cu care mă înfășurasem cu tot cu povară...
...
Jocul cu scânteia, jocul de-a aruncatul scânteii de la unul la altul, ca și cum ne-ar frige... ca și cum am da-o și am lua-o cu aceeași dorință, umple întreg universul care mă înconjoară... Aruncarea scânteii, înainte și înapoi, într-o mișcare haotica, dar într-o ordine exemplară a unor emoții clare, face ca realitatea să dezvăluie noi dimensiuni pe care nu știu dacă nu le-am văzut niciodată, dar știu că doar tu ai reușit să le desenezi în bezna aceea învechita și umeda...
Și din tot jocul asta, privirea mea năștea cu greu prima scânteie după eternități de existență efemeră...
Dansul scânteilor privirilor noastre, a schimbat dintr-o dată lumea, lumea mea. Ai adus cu tine un alt scenariu, un alt decor, un alt dans... M-ai așezat printre gânduri și emoții noi, lăsând în urmă mesele aglomerate și triste.. Ai plutit cu mine într-o lume pe care n-o cunoscusem până atunci...
Și urma culorilor pe care le-ai lăsat după tine, mă face încă să dansez cu ele și să trimit spre depărtările orizonturilor tale... alte scântei dansând, pentru timpul în care vei avea nevoie să le culegi de pe poala hainelor tale...
Dansul acesta va rămâne dansul luminii într-o existență întunecată... iar scânteile vor fi ancorele noastre în toate porturile în care viață ne va poposi pe fiecare...
luni, 6 martie 2017
Asistența socială... și puloverul roz
M-am gândit să scriu despre experiența mea de azi, în ideea că aș putea fi un „bun” exemplu pentru vulnerabilitatea și spiritul caritabil al feminității doamnelor, mai ales în perioada asta... (evident pot fi și alambicată, sofisticată și neclară, dar mă voi face coerenta pe parcurs...)
Astăzi am intrat într-un magazin, nu că era în plan, dar ... că... era în drum. Și cum mă învârteam dezorientată, căutând, cred, „sensul vieții”, aud la un moment dat, dintr-un colț... plânsete, vaiete, jale mare. Când ma uit, ce să vezi... un biet pulover care „plângea” de mama focului.
Mai trecusem pe acolo, și acest „individ” mic și drăgălaș, era așezat undeva, mult prea „sus” ca să pot „ajunge” eu la el. Acum era jos, într-un colt, cu un „bilet” mare pe el care atenționa că nu mai are valoarea de altă dată... Hmmm... Mi s-a făcut o milăăăă...
Și ca un bun asistent social ce mă consider, m-am aruncat repede să fac un studiu de caz. De anchetă nu aveam timp că eram prea gră
bită... Și constat toată nedreptatea pe care „societatea” în care se găsea „micuțul” i-o făcuse. Marginalizat, respins, abandonat, nedreptățit, etichetat, discriminat... Am considerat că sunt deja aspecte îndeajuns de serioase ca sa ma gândesc la scoaterea lui din „mediul” în care toți erau indiferenți.(Știți voi, neglijența, indiferența... forme de abuz... etc) Unde mai pui ca era singur și roz, deci un „el”...roz... Și să nu mai vorbesc despre deprivarea de libertate sau chiar sechestrare... Ce putea sa i se mai întâmpleee...? La imaginea de sine, clar ca nu s-a mai gândit nimeni... Cât putea să mai îndure „micuțul”?
Ața că am decis să propun scoaterea din mediul defavorizant și ostil, și integrarea lui într-o „familie” responsabilă, cu o mama fie ea și „surogat” dar care să-l îngrijească și să-și asume aceasta responsabilitate.
Totul a decurs foaaarteeee repedeee. Cine zicea că procesul de „adopție” sau „asistență maternala” e un „drum” anevoios în țara asta? Nici pomenealăăă....
Am făcut dovada că vreau și pot să îl includ în viața mea, într-o manieră responsabilă până la „maturitatea” lui... și gata!!!! Am venit cu el acasă...

Deci, doamnelor, puteți fi „buni asistenți sociali” în perioada asta... pentru toate situațiile asemănătoare care va ies în cale... Zic și io`...:D
* P.S. Dacă am omis etape din „planul de intervenție” sau „procesul asistențial”... fiți și voi îngăduitori și puneți pe seama ploii de afară...
sâmbătă, 18 februarie 2017
Necuprinsul
M-am oprit la limita dintre așteptare și dor.
Căutam drumul întoarcerii spre necuprins...
Necuprinsul acela pe care mi l-ai șoptit tu, cândva...
M-am oprit lângă dor și l-am îmbrățișat.
Tăcerea lui făcea așteptarea și mai apăsătoare.
M-am oprit din așteptat și căutam cu privirea un semn.
Necuprinsul prinsese dorul și-l trăgea înspre el.
Nu era nimeni...
Nici necuprinsul nu mai era acela pe care mi l-ai colorat tu, cândva...
Eram doar eu și umbra mea...
M-am oprit între mine și umbră,
Priveam spre amândoi...
Căutam necuprinsul acela de care îmi era atât de tare dor,
Și despre care mi-ai spus o poveste frumoasă,
Fără limite, fără dor, fără așteptare...
Doar tu și eu...
Acum,
Umbra erai tu... și dorul era cu tine.
M-am oprit la limita dintre așteptare și dor...
Și eu eram... necuprinsul.
vineri, 10 februarie 2017
Părinți, nu mai „construiți” adulți nefericiți!
Argumentațiile prin care ne spălăm creierul zilnic, autoamăgirea cu privire la aspectele cu care nu rezonăm, a devenit o normalitate a vieții cotidiene și facem din asta lupta noastră permanentă. Consideram că spargerea unor bariere dictate de sinele nostru reprezintă o victorie, o dovada de evoluție, de dezvoltare personală. Facem din acceptarea realității care nu ne place și nu ni se potrivește o virtute. Din nefericire, această toleranță distruge „coloana vertebrala” a personalității unui individ, iar lipsa unei coloane vertebrale nu poate defini verticalitatea unui om.
Aud des părinți care spun: copilul nu știe ce e bine pentru el, eu știu. Copilul nu vrea să facă multe lucruri dar, dacă îl forțez, după ce se răzvrătește și plânge, îi trece... și face. Apoi, descoperă că rezonează cu acele lucruri... Cred ca e bine să facă mai multe sporturi, să aibă activitate permanentă, să facă muzică, pictură, cât mai multe teme, să obosească, să nu stea degeaba, să nu lenevească, să fie tot timpul ocupat, să-și consume energia, să…
El nu va fi el, va fi ceea ce și-a dorit părintele lui să fie. Nu se va regăsi în nimic cu adevărat și va trăi o neîmplinire permanentă, va deveni un adult deprimat sau chiar depresiv. Și mai mult decât atât, toleranța pe care a dezvoltat-o pentru a păstra bune relații cu ceilalți, toleranța față de părerea fiecăruia în detrimentul a ceea ce ar rezona cu el, îi va controla maturitatea
Unii spun: acum să facă ce zic eu, pentru ca eu știu mai bine și pentru că îi vreau binele, și când o fi mare să facă ce vrea el...
Numai că, presiunile, rănile, abuzurile crează căi bătătorite, crează pattern-uri comportamentale, care nu se șterg ușor doar pentru că la un anumit moment, societatea îl declară adult și îi oferă o anumită libertate. Rămâne tributarul a ceea ce au modelat părinții din acel aluat. Și de cele mai multe ori aceștia nu vor să cunoască natura acelui aluat și nu vor să accepte că dintr-un aluat de pâine nu poți face cozonac. Astfel, se străduiesc să adauge noi ingrediente în compoziția aluatului de pâine ca să iasă, cozonac. Cu siguranță că nu va ieși... dar, nu va mai ieși nici cea mai bună pâine care ar fi putut ieși vreodată. Nu doar că nu construiesc ceva bun, dar dărâmă și puținul bun care exista inițial.
Toleranța față de influența socială, față de influența mediului și grupului, față de părerea altora, este creată în copilărie de părinți prin forțarea acestora de a se deschide și accepta tot ceea ce vine dinspre superior și autoritate.
Adultul, își trăiește nefericirea pe care aproape că nici nu știe cum s-o definească și de unde să o apuce, pentru că normalitatea stabilită social, găsește uși deschise în mintea și sufletul care până la acel moment a exersat încă din copilărie, toleranță față de acceptare, fără să țină cont de el.
Sunt părinți care îmi spun: și crezi că trebuie lăsat de capul lui?

Nu, nu trebuie „lăsat” de capul lui, trebuie „luat în seamă” capul lui (sinele lui).
Antonimul controlului nu este indiferenta, ci respectul.
Părintii uită sau nu gândesc faptul că vor transfera nefericirea cu care se luptă personal la maturitate, către adultul de maine, tocmai în dorința de a nu o face și de a-i asigura fericirea copilului lor mai târziu.

Obsesia față de bine, de corect, de fericire, de perfecțiune reprezintă dușmanul societății moderne care include în normalitate, standarde goale lipsite de conținut și de valoare. Orgoliul de a fi părinte și de a le ști pe toate, fără cunoașterea și recunoașterea individualității copilului se va plăti scump și pe termen lung.
Războiul permanent dus cu limitele noastre individuale, cu trăsăturile, talentele și înclinațiile nostre, pentru a fi entități sociale și nu indivizi umani unici, este de multe ori câștigat de „dușmanul” contra căruia luptam, care cedează, lăsând loc degenerării și bolilor. Eforturile de a transforma tot ceea ce este natural în artificial, au ajuns preocuparea principala a lumii moderne.
În toată această frământare haotică între ce suntem și cine suntem, căutăm fericirea naturală deși pană și pentru ea am reușit să construim o variantă artificială... pe care o facem cadou copiilor noștri, liniștiți că ne-am făcut datoria...
duminică, 20 noiembrie 2016
Azi sunt...
un ciob dintr-un vitraliu ancestral...
Azi, sunt un fir de iarba tremurândă,
în efemerul devenit astral.
Azi sunt doar o scânteie... din aprigele lupte de lumini solare,
un clinchet dintr-un sunet în abis...
Azi, sunt doar o frântură împătrită,
din tot ce, poate, maine va fi vis..

sâmbătă, 19 noiembrie 2016
Nu, nu voi privi cu ochii minții... vom dansa!
Niciodată nu mi-am luat timp să gândesc prea mult la faptul că a alege pe cineva ca partener în viața asta, nu e îndeajuns. Credeam că cel mai greu e să alegi dintre doi sau două... sau nouă. Dar odată ce ai ales, totul devine mai simplu și deja minunat.
Însă... a alege, o data pentru totdeauna, nu e îndeajuns!
Și câți dintre noi n-au ales odata, o dată... (?!)
Ce se întâmplă după ce alegi? Este alegerea ultima frontieră spre un tărâm liber, necunoscut?
Cât de mult ți-ai dorit să fii acolo? Cât de mult ți-ai dorit să explorezi acel tărâm? Ai un plan? O hartă? De unde începi și încotro te îndrepți? Ce-ți dorești de la această „aventura”? Unde ai vrea să ajungi... cândva?
Nu ajunge... dacă doar ai ales. Nu ajunge să alegi pe cineva, dacă nu alegi să FII cu cineva...
Dacă nu ești cu totul acolo, în povestea aceea, în povestea alegerii tale... Dacă inima ta bate în alta poveste, nu ajunge că ai ales. Dacă mintea ta te poarta pe alte tărâmuri, nu ești acolo, în povestea aleasă, deși din când în când revii, ca trezit dintr-un vis continuu care te învăluie permanent...
Nu poți trăi împărțit și să fii întreg... niciodată nu e îndeajuns... Chiar dacă îți biciuiești mintea să creadă și să accepte că NU poți avea totul și că realitatea demonstrează asta, că bucuria trăirii din cioburi lipite sau alăturate e însăși viața... Sufletul tău știe că poți avea TOTUL... dovadă e faptul că nu te oprești și că tot cauți...
Când EȘTI acolo unde e sufletul tău... te bucuri de fiecare fărâmă de timp care umple și ultima celulă din tine cu TOT... acolo e totul...
Nu poți trăi într-un vis și nu poți savura viața cu ochii minții... chiar dacă și ochii minții sunt albaștri, sau negri... Nu poți spune...
„... Îți dai seama, toată viața? Când o să privim în trecut, pe la 82 de ani, când îți vei serba ziua de naștere... Cum o să fie? Eu în capul mesei, beau un coniac și fumez un trabuc, iar tu... tu vei privi cu ochii minții cum te invit la dans... ”
...cu ochii minții, doar pentru că am ales alt tărâm și altă poveste...?
Pot ochii minții să te facă să trăiești plenitudinea experienței, pană la ultima vibrație?
Trăirea și visarea se completează dar nu se pot înlocui una pe cealaltă.
Nu poți trăi cu adevărat doar pentru că ai ales o data pentru totdeauna, chiar dacă îți asumi responsabilitatea de a rămâne... Nu poți trăi împlinirea azi, datorită alegerii de altă dată, doar o data (pentru totdeauna) visând sau privind cu ochii minții la ceea ce ar putea fi, dacă n-ar fi... alegerea de altă dată...
Doar când alegi permanent, „tot de-a una” câte una, clipă cu clipă, zi de zi... abia atunci pot spune: Nu, nu voi privi cu ochii minții... vom dansa...

luni, 31 octombrie 2016
Poate că totul... e nimic...
Știi ziua aia în care ai simțit că ai ajuns la capătul cărării, la marginea lumii și la sfârșitul timpului?
Și ce faci atunci când ajungi la capătul lumii?
Poate ca e victoria ta, poate că înfigi steagul în cel mai extrem punct posibil... poate că e succesul evoluției tale... și poate că din acel moment tot ce aduce viața e bonus.
Poate că însuși sensul existenței este demonstrarea faptului că nu există sens... și poate că nici nu ai cu ce să măsori sau să validezi sensul.
Poate că ai obosit... Dar, asta, în sfârșit, e bine... pentru că la marginea lumii și timpului nu poți decât să te așezi și să te odihnești... iar existența să continue să se joace cu fantasmele cu care ne amăgește permanent...
Când ajungi un simplu spectator al existenței, abia atunci ai totul și nimic la un loc... abia atunci EȘTI... Și dacă nu EȘTI și n-ai înțeles nimic din ce spun... admite că nu înțelegi și nu te strădui să spui ceva... pentru că drumul tău continuă și mai e mult până vei înțelege... totul și nimicul...
Nu știi? Înseamnă că n-ai ajuns acolo niciodată... și dacă n-ai ajuns, n-ai dreptul să-i îndrumi pe cei care sunt acolo, departe, ca și cum ai ști.
Dacă știi... n-ai dreptul să te superi pe cei care strigă după tine din urmă sau pe cei care te lasă(oarecum nepăsători) să-ți urmezi drumul.
Dacă ești acolo... ce faci? Încotro? Pentru că singura variantă e înapoi... Numai că drumul înapoi ți se pare mai greu de suportat decât limita din față.

Ești ca prins în capcană? Accepți sau te lupți cu imposibilul...
Imposibilul? Există imposibil? Unii viteji care nu l-au atins niciodată spun că nu există. Cei care l-au pipăit tac.
În ultima vreme mi s-a spus că uneori folosesc cuvinte dure, extreme... Poate pentru că am văzut polii? Poate pentru ca am văzut viața cu toate marginile ei? (Capătul are borduri înalte, și dacă te-ai cățărat pe ele... e extremul....)
În ultima vreme mi s-a spus că uneori folosesc cuvinte dure, extreme... Poate pentru că am văzut polii? Poate pentru ca am văzut viața cu toate marginile ei? (Capătul are borduri înalte, și dacă te-ai cățărat pe ele... e extremul....)
Și ce faci atunci când ajungi la capătul lumii?
Poate ca e victoria ta, poate că înfigi steagul în cel mai extrem punct posibil... poate că e succesul evoluției tale... și poate că din acel moment tot ce aduce viața e bonus.
Poate că poți trăi două vieți într-una... ca atunci când terminai exercițiul primul și te bucurai și de victorie și de timp de relaxare.
Poate că nimeni nu înțelege și totuși... poate nu ești singur, poate că au ajuns și alții la finish cu tine..
Poate că viața nu e așa cum ni se spune că este și rostul ei nu e dat de cei care nu cunosc decât o parte din ea. Poate că totul înseamna nimic și nimicul înseamnă tot, atunci când nu înseamnă nimic...

Poate că totul nu există decât ca o fantasmă desenată de mintea noastră, conștienta de faptul că trăim într-o dimensiune parțială... care crede că "totul" există așa cum există "infinitul" sau "necuprinsul"...
Poate că durerea și extazul sunt una, zâmbetul și plânsul se rostogolesc anevoios uneori, într-o bulă indestructibilă... poate că "a fi" și "a nu fi" sunt doar sensuri limitate ale unei dimensiuni cunoscute parțial...
Poate că durerea și extazul sunt una, zâmbetul și plânsul se rostogolesc anevoios uneori, într-o bulă indestructibilă... poate că "a fi" și "a nu fi" sunt doar sensuri limitate ale unei dimensiuni cunoscute parțial...
Poate că însuși sensul existenței este demonstrarea faptului că nu există sens... și poate că nici nu ai cu ce să măsori sau să validezi sensul.
Poate că ai obosit... Dar, asta, în sfârșit, e bine... pentru că la marginea lumii și timpului nu poți decât să te așezi și să te odihnești... iar existența să continue să se joace cu fantasmele cu care ne amăgește permanent...
Când ajungi un simplu spectator al existenței, abia atunci ai totul și nimic la un loc... abia atunci EȘTI... Și dacă nu EȘTI și n-ai înțeles nimic din ce spun... admite că nu înțelegi și nu te strădui să spui ceva... pentru că drumul tău continuă și mai e mult până vei înțelege... totul și nimicul...
Poate că acum îți poți lua zborul și să pricepi că dimensiunea bătătorită e doar o mică parte a unei dimensiuni infinite pe care o poți folosi și explora. Poate că abia acum înțelegi micimea lumii din mintea ta conștientă și limitele pe care i le-ai trasat singur. Poate că te vei uita la viață ca la o coală de hârtie pe care ai desenat-o singur și pe care ai colorat-o cu mare grijă ca să nu depășești contururile.
Știi ziua când ai ajuns la capăt?
Și dacă... poate... acel capăt nu există?
duminică, 16 octombrie 2016
„Să te faci mare!”
Există oameni nefericiți, cu foarte multe blocaje și robi ai acestora, deși au un vast potențial pentru dezvoltare, creație, succes și o viață fericită...
Oameni care se luptă cu ei înșiși mai mult decât se bucură de viață.
Îți vor spune întotdeuna: lucrez cu mine, nu sunt pregătit, am nevoie de timp, gândesc că... dar simt că..., și după o vreme, îi găsești în același punct sau în același sens giratoriu. Ani la rând.
Oameni care au descoperit câte ceva din profunzimile vieții și cred că atunci când vor ajunge să înțeleaga TOT, abia atunci își vor da voie să se bucure de viață.
Oameni care cred în perfecțiunea vieții... care cred în coerență și care caută viața liniară pe care o au ei în minte.
Oameni care se găsesc rătăcind pe câmpul de luptă dintre ceea ce vor să facă și ceea ce trebuie să facă, între ceea ce simt și ceea ce gândesc... ca niște adolescenți.
Oameni care se războiesc cu ei și umbresc viețile celorlalți...
Oameni care nu înțeleg că nu doar lor li se întâmplă, că toți trecem prin nebuloasa asta, dar că unii decid să se bucure de drum.
Și când te gândești că fericirea stă la spatele lor și-i așteaptă să se maturizeze și că viața trece pe lângă ei tristă că nu le poate atrage atenția.
Și de ce toate astea? Pentru că totul e foarte complicat? Pentru că sunt ei niște ciudați, neînțeleși?
Nu.
Pentru simplu fapt că nu vor să se maturizeze. Îți vor spune că vor, dar nu pot, au nevoie de..., de..., de.... Țin cu disperare de trăirile lor copilărești. Nu își asumă responsabilitatea vieții și trăiesc în castelul lor cu Feți-Frumoși și Ilene-Cosânzene și speră că ei nu trebuie să schimbe nimic și că poate viața asta se va transforma într-o zi în poveste și se vor trezi într-o dimineață, într-o alta lume.
Îmi amintesc poveștile bărbaților care au făcut armată și care știu că s-au întors maturizați din această experiență. De ce? Pentru li s-a impus asta. Atunci când nu te poți maturiza și asta îți aduce numai necazuri, va trebui să îți impui.
Va trebui SĂ ÎNVEȚI... să pierzi, să suferi, să cazi și să te ridici, să iei decizii și să le respecți, să fii demn, să nu te gândești doar la tine, să prevezi consecințele acțiunilor tale și să ți le asumi, să iubești, să fii recunoscător, să te resemnezi, să fii dezamăgit, să fii decepționat, să fii umilit, să greșești și să știi să cedezi, să fii flexibil și să ai răbdare, să te detașezi, să renunți și să lupți...
Să înțelegi că toate acestea fac parte din viață și că n-ai timp să le iei prea mult în serios, pentru că timpul nu se oprește din drum o dată cu tine.
Viața nu te așteaptă.
Încăpățânarea de a te lupta cu tenebrele și cu angoasele vieții, ca principală preocupare, costă... costă scump. Costă viața... o viață pierdută.

luni, 26 septembrie 2016
Am nevoie de mai mult sex...
De ce ai nevoie foarte mult de sex?
De ce n-ai nevoie de relații stabile?
Pentru că faci o mare confuzie.
Pentru că nu te simți iubit.
Pentru că îți e dor - „să simți”, dar îți e foarte frică.
Golul permanent care te sâcâie, neîmplinirea care te urmărește pas cu pas, te împinge să cauți frenetic sursa de bine, sursa satisfacerii nevoii de „a simți”. Și singurul context în care îți mai dai voie să simți liber, e sexul.
Din păcate, mamele își învață băieții „să nu simtă, să gândească!!!”, dar își doresc să fie fericiți, iar fetele, n-au decât să devină raționale și indiferente dacă vor să nu se mai smiorcăie și să nu mai sufere.
„Nu fii fraier, te îndrăgostești de ea și apoi suferi ca un prost... Las-o pe ea să sufere!”
„Fii fată deșteaptă, nu te îndrăgosti, nu te consuma, mai punele la... „spate”.....!
În ce lume trăim? În lumea în care „n-a/m avut noroc”, e laitmotivul vieții cotidiene.
Cu alte cuvinte, încă din copilărie înveți marea lecție a castrării emoționale, înveți că ceea ce simți, mai mult te încurcă, dar marea calitate umană... rațiunea, este unealta perfectă de ajustare a acestei erori a divinității.
E ca și cum, după ce l-a făcut pe Adam, Dumnezeu ar fi zis: M-am uitat și totul e bun, cu o singură excepție, micăă... foarte mică... mi-au scăpat printre ingrediente, emoțiile.
Acum, na... ca să nu te plictisești, Adame... traba ta e aceea de a le anula... Ești în stare?
Îți e teamă să iubești? Îți e foarte teamă ca nu cumva să te îndragostești. O, da... cei mai mulți cred că au găsit cheia fericirii dacă au învățat să-și blocheze afectivitatea...
Știi cum să fugi când ți se pare că emoțiile încolțesc? Înseamnă că ai ajuns la maturitatea supremă. De ce să suferi când poți să te bucuri de viață fără sentimente, emoții, afectivitate? De ce să te complici?
De ce să suferi o lună, un an, când poți trăi „fericit” cu nefericirea, toată viața?
Din păcate nu știi că că mecanismul ăsta de blocare a emoțiilor nu acționează doar în cazul îndragostirii, pentru că emoționalul nu știe că tu doar pentru asta pui frână. Așa devii rece, dur, inuman, lipsit de empatie, compasiune, dar, logic, corect, mecanic, robotizat, rațional, într-o alergătură și căutare frenetică de împlinire a unei nevoi fără de care nu poți trăi - afectivitatea.
Trăiești rațional dar aștepți să te SIMȚI bine. Faci sex cât mai mult și cât mai haotic pentru că sexul îți dă senzația de bine, e singura supapă pentru nevoia emoțională. Te înșeli crezând că acea trăire extatica, de moment, va umple golul, nevoia de afectivitate și lipsa trăirilor emoționale.
Și când constați că n-ai rezolvat mare lucru și că golul acela te „roade” în continuare, consideri că ai nevoie de mai mult sex. Picătura de afectivitate pe care o primești în timpul actului sexual, te înșeală.
De ce sunt nefericit? Pentru ca nu fac destul sex.
Castrarea emoțională și supremația rațiunii nu îți anulează dorința de a iubi și de a fi iubit, ci doar te învață să o biciuiești frumos.
E ca si cum atunci când îți este foame te duci lângă hrană, o atingi... dar rațiunea îti spune că dacă o mănânci...s-ar putea să aibă gust rău, sau să nu te simți bine, sau... dacă îți strică dantura?..., sau... dacă devii dependent?, sau daaaaccăăă... se termină și apoi vei suferi? De ce să te complici? Mai bine o atingi doar, sau... poate, doar privești.
Cu alte cuvinte... nu iubi, fă doar sex!
Nevoia de hrană presupune actul de a mânca. Nevoia de afectivitate cere să iubești. Nevoia de sex cere sex.
Nu face sex ca se te simți iubit. N-ai să fii niciodată. Și nu spune ca n-ai nevoie de iubire pentru că te minți singur. Nevoia de afectivitate, ca și nevoia de sex, sunt întipărite în noi.
Si dacă continui să crezi că tu ești bine fără să SIMȚI, fără emoții și sentimente, ori nu respecți profunzimea sinelu tău, ori nu te respecți pe tine cu totul.
Lașitate nu e atunci când iubești (și nici atunci când suferi), lașitate e atunci când n-ai curajul să trăiești viața din plin și alegi doar jumătate, din frică.
Dă-ți voie să iubești și vei fi fericit! Cheia fericirii stă în latura ta emoțională nu în cea rațională.
Fericirea se simte nu se gândește...

luni, 19 septembrie 2016
Descântec de ploaie
(Ana Blandiana)
...
Ştiu că-i urât să spui "Sunt cea mai frumoasă femeie",
E urât şi poate nici nu e adevărat,
Dar lasă-mă atunci când plouă,
Numai atunci când plouă,
Să rostesc magica formulă "Sunt cea mai frumoasă femeie".
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă
Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt
Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti departe plecat şi eu te aştept,
Şi tu ştii că te-aştept,
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept
Şi totuşi aştept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,
Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,
Şi eu te aştept.
Doar tu ştii -
Iubesc ploile...

Abonați-vă la:
Postări (Atom)