vineri, 16 septembrie 2016

Femeia bună, „bună” și...

Cândva, demult, credeam ca o femeie bună ( nu „bună”) este femeia care face totul pentru familia ei. Femeia... care construiește un cămin pănă și cu fire de nisip, unul cate unul... Care face toate treburile în casă, care-și creste copilul fără ajutor, care se dezvoltă intelectual permanent și care are si 2-3 job-uri în același timp... Și cum o teorie o testezi în practică...

Ups, realitatea a infirmat ipoteza... nu poți să le faci pe „toate” bune, deci... nu ești bună.


Mai târziu, credeam că o femeie bună (nu doar „bună”) este femeia care învață și descoperă psihologia masculina, ca să se poată adapta nevoilor acestuia.  Femeia.. care este flexibilă, înțelegătoare și apreciativă...Care il susține în dezvoltarea lui și îl acceptă așa cum e...

Ups... ghonion, mai încercă! Nu poți să-i spui permanent ca e minunat și ca il susți, nu poți să nu emiți pretenții, să nu ceri nimic, deci... esti plictisitoare.


Maaai târziu, credeam că o femeie bună (+/- „”) este femeia înțelegătoare și „open mind”. Femeia care vine în întâmpinarea lui cu înțelegere, suport și noi oportunități (ca să nu spun - fantezii). Care îi respectă individualitatea și mai ales libertatea...

Ups again... eroare 90%. Nu poți să lasi „liber” un bărbat, deci... nu-ți pasă.


Maaaaaai tarziu, credeam  că femeia „part-time” e răspunsul pentru bărbatul modern...

Uuuups... nici chiar așa... fugi de responsabilitate?


Mai tarziu ...AM ÎNȚELES. Cine naiba`, are nevoie de o femeie bună?


duminică, 11 septembrie 2016

Întoarce-te!

Întotdeauna am considerat că expresiile „ciorba reîncălzită” și „ce n-ai trăit la timp, nu mai trăiești niciodată”, poarta în ele adevărul. Relațiile pe care le ratezi, nu se mai întorc, pentru că timpul, contextele și oamenii nu mai sunt aceiași. Și cu toate astea, m-a fascinat întotdeauna sentimentul și trăirea specială a „reîntoarcerii”.

Foarte multe potențiale relații eșuează din fașa, datorită unor detalii contextuale. După un timp, uneori chiar ani, începi să te gândești la... „cum ar fi fost dacă... totuși...?”. Argumetele care altă dată au stat la baza refuzului de implicare, par acum puerile sau false, perspectiva pare mai largă, iar contextul e cu totul diferit.
Abia acum începe să-ți sune în minte contra-argumente care aproape te conving ca „n-a fost să fie”.

Oare? Ai ales să spui  cândva NU cu hotărâre, cu argumente și chiar răsuflând ușurat, și acum pui toate astea pe seama sorții, destinului sau întâmplării?

Dacă ai putea sa te întorci, ai face-o?

Am pus întrebarea asta de mai multe ori. Dezamăgirea mea a fost când răspunsul a fost NU (din nou). Deși se gândește și cântărește, alege din nou să rateze? Evident că motivele erau multe și diferite dar, puteau fi impărțite în două categorii: unele bazate pe orgoliu, altele bazate pe teamă amestecată cu rușine.

O relație bună înseamnă potrivire și satisfactie. O relație bună se construiește. O relație bună reprezintă baza vieții tale și promotorul dezvoltării tale de orice fel.
Cât de usor poți găsi relația care să te împlinească? Crezi că merita s-o pierzi poate, pe cea mai bună? De unde știi că n-ai ratat-o cândva? Îți poți permite să te lași condus de orgoliu, de teamă sau de rușine? Ce-ai putea pierde dacă ai încerca să te întorci? Merită?

Întoarcerea este un mare DAR, este darul dat omenirii cu scopul de a corecta efectele vulnerabilități. Întoarcerea e o șansă, o părticică din infinitatea potențialului viitor.

Întoarcerea înseamnă cea mai frumoasă dovadă de prețuire...

Întoarce-te!

sâmbătă, 10 septembrie 2016

Un bărbat minunat... și „puțină bunătate”...

Vorbesc cu plăcere despre faptul că există și „barbați minunați”, deși unele femei se uită la mine compătimitor, probabil spunâdu-și în gând: săraca, a rămas o visătoare. Eu le privesc tot compătimitor și-mi spun în gând: săraca, nu a avut noroc...

N-am fost niciodată o visătoare, și n-am conturat niciodată profilul bărbatului perfect. Poate pentru că nu mi l-am dorit niciodata perfect sau poate pentru că mi-a plăcut să mă las surprinsă de fiecare dată. Bărbatul perfect nu e bărbatul minunat, sau nu e deloc, iar bărbatul minunat nu e perfect... dar, există.

O discuție cu un amic, zilele trecute, m-a facut să-mi amintesc și să caut o scrisoare mai veche, pe care am scris-o cândva. Discuția înclina cu greutate pe expresia: „... și puțină bunătate”.
M-am întrebat ulterior ce se poate ascunde în această așteptare pe care am putea-o avea de la o femeie sau de la un bărbat... Cum arată cel la care am putea găsi... „și puțină bunătate”?

Știu atâția oameni nemultumiți de partenerul lor. Știu atâtea relații ratate. Știu oameni care și-au dorit mult... sau puțin, dar știu că toți au căutat cândva... „și puțină bunătate”.


...                                                                                                                            
Când m-am apucat să-ți scriu mi-am dat seama că port cu mine o sumedenie de mărunțișuri adunate în timp, până și din cele mai banale momente trăite cu tine... 

„Ce găsești tu la mine...?” m-ai întrebat de nenumărate ori... și de fiecare dată am să răspund: nimic!, pentru că tu nu ai nimic, pentru mine doar EȘTI...

Dincolo de chipul frumos, EȘTI bărbatul care... 
... poate sa ierte cu adevarat și să rămână același... 
... știe să renunțe la el doar atunci când celălalt are nevoie de asta... 
... reușește să recunoască atunci când greșește... 
... se simte liber să-și ceară iertare... 
... alege să respecte și să fie recunoscător...  
... știe să glumească frumos...
... știe să protejeze si să respecte femeia, individualitatea și intimitatea celuilalt... 
... alege să fie tandru atunci când celălalt suferă și să fie ferm atunci când crede că trebuie să-l ridice... 
... a învățat să lase lacrimile să evadeze, fără a ieși din „zona” masculinității... 
... alege să se dăruiască... 
... iubește să fie „prezent”, atunci când este prezent... să asculte, să privească și să se minuneze de culoarea ochilor mei de fiecare dată...
... știe să stabilească standarde si să se lupte pentru a le atinge... 
... iubește rafinamentul si iubește „frumosul”...  știe să fie elegant, să nu epateaze, dar sa se distingă... 
... alege să coopereze, să negocieze...  
... știe să-și transmită superioritatea făra să umilească... 
... poate să fie uman în situații vulnerabile 
... știe să fie bun și știe să iubească

Ești bărbatul care înțelege viața, limitele și libertățile ei... recunoaște și respectă nevoia de independență umană... 
Ești barbatul care știe și poate să gândească „filmul” și nu doar secvențele sau suma lor... 
Ești bărbatul care citește și „citește”... cărți, suflete și minți...
Ești cel care nu renunță ușor... 
Ești bărbatul - copil  și copilul - bărbat... 

Ești bărbatul care ȘTIE si VREA să FIE... un MINUNAT!
Ești arhitectul vieții tale, ești tot ceea ce construiești tu...
și...

„Când toate zăpezile vor fi căzut peste ce a fost 
Și focurile albastre prin sobe se aprind 
Tu, de atâta colindat vei fi poem și dor și rost 
Tu vei deveni colind.” (M.Tuca)
...


Discuția aceea m-a făcut să mă întreb: oare, am reușit și eu vreodată, să fiu... „și puțină bunătate”?




vineri, 9 septembrie 2016

Pierde-te!

Undeva în intervalul de vârstă 35-45 de ani (plus/minus) foarte mulți adulți se confruntă cu criza maturității sau a doua adolescență. Toate fricile și presiunile din adolescență se reactivează, deși nu se manifestă la fel de pregnant și de vulcanic. De această dată, se resimte o eroziune în profunzime sau o presiune internă pe care cei mai mulți la început le ignoră, apoi caută să le trateze din mers și în cele din urmă se declară învinși și se prăbușesc. Unii cedează fizic, alții psihic, cu erori de ordin rațional sau emoțional...


Am nevoie de o pauză! Am nevoie sa înțeleg ce vreau, ce se întâmplă cu mine, încotro s-o iau!?

E ca o criză de identitate - nivelul II.

La maturitate nu e deloc ușor să te descoperi. Cel care ești (oficial) vine în conflict permanent cu ceea ce vrei. Ceea ce vrei (rațional) cu ceea ce-ți place (emoțional) și ceea ce-ți place cu contextul în care deja te găsești. Amintirile de orice fel, semnele și simptomele trecutului sunt atât de prezente încât la un moment dat se confundă cu prezentul. Viitorul pare o gaură neagră pe care dacă n-ar veni fără să te întrebe, ai ocoli-o sau ai ignora-o cu desăvârșire.
Depresiile și confuziile curg în lanț, nebuloasa pare din ce în ce mai densă și toate astea în contextul unei realități care cere de la tine responzabilizare, dezvoltare, seriozitate, viziune și implicare.

De multe ori, ca să mergi înainte, dar fără să cari tot acest bagaj, iei o decizie „la plezneală”, și continui drumul vieții. Constați ulterior că ai greșit din nou, dar, deja ești obosit, nu mai crezi că încă o schimbare te-ar poziționa acolo unde ți-ai dorit întotdeauna, rezistența fizică scade și din păcate unele contexte, persoane sau momente nu se mai pot întoarce. Tot ce ți-a rămas e resemnarea și continui cu ceea ce mai ai până la sfarșit...
Și asta a fost viaţa ta.

În tot acest hățis de trăiri, raționamente și comportamente te conduce TEAMA  DE A TE PIERDE.
Nu, nu e vorba de teama de „a pierde” sau „de eșec”, vădit prezentă și ea în acest scenariu, ci, dincolo de tot, e teama de a te pierde (pe tine). Teama de a nu mai știi cine ești... criza de identitate.

Sunt oameni care în disperarea presiunii pe care o resimt spun: „aș da orice să-mi fie bine!” sau, „pot să pierd tot numai să știu că-mi găsesc liniștea”, deși nu sunt dispuși să piardă ceva sau pe cineva, mai ales persoane apropiate. De ce? Pentru că încă se identifică cu ele, dacă le-ar pierde, s-ar pierde pe sine.

Te uiți la ceea ce ai realizat, la ceea ce îți ocupă timpul și interesele, la oamenii de lânga tine... și încerci să te identifici cu tot, ca în adolecență. Crezi că ceea ce ai făcut, ceea ce faci și cei din jurul tău... ești tu. Dar, vocea interioară urlă și spune că ești altul.

Cine ești?
Ești pe cale de a te pierde?

Pierde-te!



luni, 5 septembrie 2016

Și... am ales

Poate că e simplu sau chiar banal ceea ce susțineam în articolul anterior privind alegerile situaționale sau contextuale, dar, poate acea rețetă să dea rezultate bune și atunci când alegem un OM? 
Alegerea partenerului de viață reprezintă cea mai importantă alegere, pentru că dacă te vei simți împlinit lângă omul de lângă tine, din plinătatea aceea vei putea oferi îndeajuns oricărui alt palier al vieții.

Când avem de ales un om, fie pentru ceea ce este el, fie prin comparație cu un altul, lucrurile se complică puțin. Omul e cel mai complicat „context”, dacă pot spune așa.

În cazul relațiilor interumane, emoționalul nu mai are privilegiul de a fi cel mai bun și singurul consultant. Paradoxal, nu? Suntem tentați să credem că tocmai aici îți asculți inima și o urmezi.
Aș zice ca lucrurile se asemănă cu situația în care conducem o mașină performantă și suntem pe „pilot automat”. Ne relaxăm total? Lăsăm mașina să meargă și tragem un pui de somn?
Semnele de circulație, regulile și prevederile legale, obstacolele neprevazute,etc., trebuiesc controlate suplimentar.

În relațiile afective dintre doi oameni, suntem deja pe „pilot automat”, deja iubim, deja emoționalul e de partea trăirilor pozitive. Dacă vom analiza ceea ce simțim, așa cum susțineam în articolul anterior, ne vom izbi de emoționalul pozitiv, care ar însemnă, răspuns simplu - DA. 
Dacă nu există aceste emoții, înseamnă ca nu mai suntem în situația de a cântări o alegere, cu siguranță am ales deja - NU.

În alegerile relațiilor interumane, dincolo de emoțional (pilotul automat) avem nevoie de controlul suplimentar al rațiuni. Și de aici totul se complică. Vei spune: până aici știam și eu. Problema e - ce fac cu raționamentele care uneori sunt antagonice (între ele însele) sau se răboiesc cu emoționalul? 

Evident că nu există tipar de rezolvare, o formulă magică sau un pat al lui Procust, însă un fir roșu al „contextului”, cu toate angoasele lui, poate să clarifice direcția noastră.

Dincolo de atracția fizică și toate celelalte emoții pozitive, extrem de importante la debutul unei noi relaționări și nu numai, rațiunea va lua cuvântul.

Există câteva elemente care luate în calcul ar putea fi de mare ajutor:

Comunicarea. Comunicarea reprezintă esența trăirii. Fără comunicare nu putem trăi și tot ea face legătura dintre interiorul nostru și exterior, dintre partea văzuta și cea nevăzuta. Fără acest liant, nu putem trăi în pace cu mediul exterior. Comunicarea bună dintre doi oameni poate denumi acea comunicare care curge și care seamănă cu cea mai placută îmbrățisare. Ceea ce trasmite unul trebuie să se împerecheze cu ceea ce transmite celălalt și să curgă. Lucrul acesta se întâmplă când doi oameni se potrivesc. Comunicarea cu foarte multe obstacole, cu foarte multe noduri, paranteze explicative, analize pe text, blocaje, etc, nu e o comunicare bună, iar cei doi nu vor putea parcurge în pace un drum prea lung.

Obiectivele. Este foarte important ca doi oameni care își doresc să trăiască împreună, să aibă obiective comune. Obiectivele diferite vor aduce cu sine, însingurare, frustrare, distanță, neînțelegeri reciproce, comunicare mediată defectuoasa, etc. Dacă cei doi vor avea drumuri opuse, nu-l vor putea parcurge împreună chiar dacă, poate, se vor întâlni la destinația finală. Acolo vor fi deja obosiți și înstrăinați.

Potrivirea. Potrivirile de orice fel vor lega orice relație și-i vor da un plus de avânt. Când doi oameni descoperă elemente comune în felul lor de viețuire, se vor apropia și nu se vor respinge. Știu voci care spun că polii opuși se atrag dar, nu definesc corect „polii”. Polul este acea delimitare cu „autoritate” maximă. Cei mai evidenți poli diferiți într-o relație nu sunt mărunțișurile ci sunt reprezentați de gen. E deajuns că există diferențe majore între bărbați și femei, nu mai e necesar să existe multe alte diferențe, ca ei să se atragă. Omul simte nevoia de „apartenență”, de regăsire în celălalt. Când ne regăsim în celalalt, ni-l facem prieten. Când suntem foarte diferiți nu putem sta relaxați mult timp în preajma lui.

Principiile și valorile. Asemănarea sau suprapunerea principiilor și valorilor celor doi va lega relația dintre ei. Când există perspective foarte diferite asupra vieții, asupra concepției de relație, când unul vrea mai multa libertate si celalalt e foarte posesiv, fixist sau gelos, când unul vrea copii și altul nu, când unul admiră arta și celalalt o detestă, când unul iubește aventura, iar celălalt rutina, când unul vrea să se dezvolte permanent, iar celălalt comoditate, când unul vrea lux, iar celălalt simplitate...,  în cel mai bun caz, vor trăi unul lângă altul dar nu împreună. 

Și, nu uita... oamenii nu se schimbă, sau nu se schimbă pe termen lung după cum vrei tu, ci după cum vor ei! Dacă cel de lângă tine nu se va schimba niciodată, îl mai vrei?


Încotro...???!!!

Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc... spunea cândva Creangă, și-mi place s-o spun și eu pentru că oricât vrei să-i cunoști pe alții nu reusești prea mult și când te gândești la tine... constați că doar gândești... Nici despre tine nu știi niciodata tot. Descoperi permanent metamorfoza vieții.
Când mă gândesc la mine constat că de multe ori am avut de ales. Și am ales... bine sau rău. Când am ales emoțional am ales bine, când am ales rațional... mmm, a dat cu rest de multe ori. Matematica rațiunii dă erori de multe ori, deși logica pare să fie cel mai exact instrument de operare în viață. Aritmetica sufletului nu dă gres niciodată, deși sunt carcotași care mă contrazic. Am învatat în timp că răspunsurile sunt în mine și am nevoie să le descopăr. Știu ca deja e o lozinca, dar am probat-o și eu și alții și chiar și tu care te îndoiești de asta sau care te încrunți și dai ochii peste cap acum. Am facut-o și eu până cănd m-am săturat și până când am hotărât să verific. Așa am descoperit că atunci când nu știi încotro și nu știi ce ți se potrivește... ascultă! 

Fă liniște în interiorul și în jurul tău! Imaginează-ți contextul asupra căruia trebuie să decizi cu fiecare opțiune în parte! Relaxează-te și urmărește ce simți față de fiecare! Identifică fiecare nuanță de emoție... Și când spun emoție, nu înseamnă că te simti bine sau rău... înseamnă că poți simți față de acel contex... dragoste, atracţie, grijă, tandreţe, compasiune, excitaţie, dorinţă, pasiune, infatuare, bucurie, veselie, extaz, jovialitate, plăcere, jubilare, satisfacţie, euforie, entuziasm, zel, înfiorare, euforie, satisfacţie, plăcere, mândrie, triumf, optimism, speranţă, incântare, ușurare, uimire, surprindere, stupefiere, mânie, iritare, agitare, ţâfnă, exasperare, frustrare, furie, ostilitate, ferocitate, batjocură, acreală, dispreţ, resentiment, respingere, dezgust, repulsie, invidie , gelozie, tortură, tristeţe, suferinţă, agonie, durere, disperare, neajutorare, nefericire, durere, melancolie, dezamăgire, anxietate, ruşine, vină, regret, remuşcări, indiferenţă, izolare, singurătate, înfrângere, jenă, umilire, insultă, simpatie, milă, frică, oroare, alarmă, şoc, groază, teroare, panică, isterie, nervozitate , tensiune, nelinişte, îngrijorare, tristeţe... 

Notează sau reține exact ceea ce simți, evaluează lista... și ăsta va fi cel mai bun răspuns pentru tine.

duminică, 4 septembrie 2016

Eu i-aș iubi...



Am trăit în două lumi paralele.
Lumea mea și lumea lor. 
Singurul punct de intersecție eram eu, dar, doar un punct virtual, o iluzie între două lumi... paralele.

Când am venit, am adus cu mine „lumea mea", dar ei mi-au impus să trăiesc în „lumea lor”, pe principiul conformării în urma aderării la grup. 
Mi-au creat o identitate, cum au vrut ei. Un nume și câteva condiții de existență. Nu puteam ieși din acele contururi.

Pe ei nu-i interesa cine sunt. Erau doar amabili să mă învețe să fiu cine trebuia să fiu. De câte ori alegeam să fiu eu, sufeream. Tot ceea ce aveam de făcut era să adaptez lumea mea la lumea lor și cine sunt eu la cine vor ei să fiu. 

Prizonieră într-o lume liberă. Liberă într-o închisoare. 

Nu aveam decât două șanse... să trăiesc cu lumea mea ascunsă sau să mor în lumea lor limitată. 
Am ales să trăiesc. Să învăț "lecțiile" care mi se predau zi de zi. Și lectiile erau din ce în ce mai multe și mai grele și mă îndepărtau tot mai mult de mine. 

Într-o zi am realizat că am uitat cine sunt și aproape credeam că sunt ceea ce au construit ei în jurul meu. Mi se făcuse dor, tare dor de lumea mea, mi se făcuse tare dor de mine

Cum să mă ascund să pot trăi puțin în lumea mea și să fiu eu? Unde să dispar să mă pot dezbraca de hainele lor... sa fiu eu, goală... doar eu...? 

Mi-a trebuit mult să învăț că pot lăsa doar o umbră cu ei, ca să pot fugi... 
Ca să ce? Ca să râd în hohote de rostogolul clipelor jucăușe, ca să țip de bucuria trăirii, să alerg și să mă întrec cu văzduhul, să dansez cu sunetele, să mângâi forme și culori și să iubesc..., să iubesc așa cum "lumea mea" mă lasă să o fac.

Dacă mi-ar da și ei voie să fiu eu, i-aș iubi... și le-aș arăta cât de minunată sunt. Aș trăi cu patima savurării fiecărei clipe și aș împarți cu ei pasiunea existenței. Dacă mi-ar da voie să fiu eu aș împarți lumea mea cu ei și i-aș iubi... Aș împărți zborul și râsetele și muzica sufletului și culoarea sentimentelor... Dar ei, nu-mi dau voie să fiu...

Ei nu se bucură și nu iubesc... doar savurează libertatea trăirii a ceea ce trebuie să fie...
Eu... i-aș iubi...



sâmbătă, 3 septembrie 2016

Povestea OMULUI cu cioburi de suflet...

       Am trăit într-un glob. Nu știu cum am intrat în el sau cum s-a construit în jurul meu. Știu doar ca m-am trezit fără ieșire. Senzația de sufocare te duce uneori la granița dintre două universuri paralele. Credeam că nu voi mai ieși niciodată. Pendulam între resemnare și neacceptare, între docilitate și răzvrătire, între învingător și învins, între viață și moarte...
    Singurul aliat era speranța, speranța că într-o zi se va sfârși... nu știu dacă globul, chinul, lupta sau eu... dar speram ca finish-ul să fie aproape. Atât mai speram.
Ceilalți nu vedau globul meu. Mă vedeau doar zabătându-mă. Uneori treceau și lăsau lânga glob mesaje, îndemnuri, încurajări, alteori îmi zâmbeau si plecau mai departe. Nimeni nu vedea dincolo, nimeni nu era dincolo...

    Și într-o seara, apare un OM... Om la orizont. Nu știa despre mine nimic, nu vedea globul meu... dar a zis: vino! Nu puteam merge, dar o forță îmi spunea: du-te! Frământările s-au amplificat. O nouă zbatere, între bine și rău, între vinovăție și nevinovăție, între cunoscut și necunoscut... Am ales să mă duc... M-am rostogolit cu tot cu glob și-am ajuns. L-am găsit. L-am atins... Cum? Cum l-am atins, pentru că globul ma ținea captivă? Și totuși...

Globul meu s-a ciocnit de globul lui... o dată, de două ori, de... ori... până când s-au spart. Spărtura ne-a unit și ne-a îndepărtat în același timp. Cioburile s-au împraștiat printre noi și în noi... Răni vechi si noi ne-au invadat sufletele. Mișcarea browniană a cioburilor a creat un curent care ne purta înainte și-napoi... Ne răneam și ne vindecam în același timp. Ne iubeam si ne uram cu aceeași pasiune cu care suflul imploziei generase explozia. Ne întrebam și ne răspundeam din priviri. Agonia și extrazul dansau....

M-am prăbușit cu totul pe nisipul universului ce ne înconjura. Niciodată n-am mai trăit prăbușirea așa. Niciodata nu m-am împraștiat în mii de bucăți, în fărâme de viață printre firele de nisip. Niciodată nu m-a cules nimeni. Acum, două aripi imense m-au acoperit. Și-a fost atât de bine... atât de bine... Aripile lui crescuseră din ranile făcute de cioburile mele, rănile mele se vindecau datorită căldurii aripilor lui... Și atât.

M-am întors cu cioburile adunate în palme... cu răni încă sângerând... cu amprenta aripilor calde... și cu un colț de suflet străin, oferit în dar de un OM...



Dincolo de TOT...

Când iadul se unește cu raiul...
Când cerul se unește cu pământul...
Când durerea îmbratișează extazul...
Când moartea dansează cu viața...
Cand lumina și întunericul se contopesc...
Când ești și nu mai ești..
Când te spargi în mii de cioburi 
și alte brațe te adună...
Când nimicul se împreună cu necuprinsul...
Când tăcerea îmbrațișează urletul...
Când cuprinsul și necuprinsul fac pace...
TU..
Când urci și cobori,
Când stai și alergi,
Când vrei și nu vrei,
Când te împrăștii și te aduni,
Când pleci și vii,
Când plangi și râzi,
Când iubești și urăști,
în aceeași frantura de clipă...
EU...
Cand EU există și nu există,
Dincolo de tot, ce mai e?



18...

Iubita mea, de azi înainte...

Când îti va fi bine, zboară!
Zboară și atinge nemărginirea!
Zboară si bucură-te de înalțimile ce-ți învăluie sufletul,
Zboară!
Când îti va fi greu, zboară!
Zboară și lasă în urmă durerea și plansul și dorul...
Zboară și uită umbrele care îți întunecau luminile sufletului,
Zboară!
Între bine și rău... zboară!
Zboară și adună dragoste, bucurie și înțelepciune!
Zboară și culege culoare și mireasmă de vis!
Agață-te de vis și zboara cu el!
Când tu vei fi în povestea lui,
El va fi în realitatea ta,
Și când povestea și visul și zborul
te vor însoți, vei fi fericită.
Visează și zboară până la capăt!
Zboară...


La multi ani, iubita mea! <3

Confluență


Azi, mă gândesc la tine... Tu care ai traversat existența mea în multe feluri. Mă gândesc de ce ai venit, de ce ai rămas, de ce ai lăsat urme adânci, de ce eu...?
Mă gândesc la tine și la sufletul tău... de ce l-a ales pe al meu și de ce îl strigă uneori? 
Mă întreb unde și câte frânturi din mine ai luat cu tine când ai plecat și cât îmi oferi înapoi când revii?
Cum ar fi fost viața mea fără tine și existența ta fără umbrele mele? 
Cât praf de lună sau de stele am adus exisțentei tale ca să fii azi, cel care ești? Ce am atins în zborul meu prin universul tău și ce urme adânci, sau nu... am lăsat? Ce-am luat, ce-am pierdut.... ?
Mă gândesc cum e să trăim unul fără altul, dar cum e să trăim împreună? Cum îmbinăm ca un puzzle cioburi de existență efemeră? Cum trupuri trecatoare se izbesc de suflete nemuritoare?
De ce.. tu? De ce.. eu?
Azi ma gandesc la tine... "omule", oricine ai fi, prin existența mea...




(Photo surce: http://justatouch.tumblr.com/post/23129629287)

marți, 28 iunie 2016

Culoarea minții. Arta de a trăi...

Citeam azi o carte în care unul dintre personaje face următoarea remarcă: „Frumusețea nu e necesară. Frumusețea stă în calea preciziei.”

Evident ca ideea m-a intrigat într-o oarecare măsură, dar a reusit să trezească în mine o introspecție și o analiză a ceea ce/cine sunt eu și ceea ce/cine sunt alții.

Am întâlnit, de-a lungul timpului, oameni care gândesc că „frumusețea” nu există, este doar o definire a unor „elemente de viață” care confirmă un anumit confort  unei persoane.
Îmi amintesc multe dintre argumentele celor care „nu cred„ în frumos și care sunau cam așa: „frumusețea nu folosește la nimic”, „cu frumusețea mori de foame”, „toate lucrurile sunt la fel, eu vad totul la fel doar ca din anumite motive le „etichetez” diferit și le numesc „frumoase” sau „urâte”, în funcție de context și de cât caștig am”, „niciun lucru „frumos” sau „urât” nu îmi aduce un plus în viață, decât dacă fac ceva cu el, nu-mi trezesc nicio stare specială, nu au nciun plus de valoare”...

Am intâlnit oameni care idolatrizează „rațiunea”, rațiunea pură... deși, nu mă pot abtine să nu adaug: seacă și goală. Oameni care trăiesc satisfacția vieții doar atunci când reușesc să-și urmeze rațiunea. Când exercițiul logicii lor ajunge la rezultatul stabilit deja. Oameni care cred că satisfacția existenței stă în exactitatea împlinirii matematice a „actelor” de viață.

De cealaltă parte a baricadei, am cunoscut oameni care „idolatrizează” frumosul. Care se încarcă cu energia fiecărui „amănunt” estetic. Oameni care spun: „nu pot trăi fară savurarea frumuseții din jur”. Oameni care admiră permanent detalii cu care își „impodobesc” sufletul. Oameni care admiră o nuanță suavă a unei culori, care admiră rotunjimea unui detaliu, forma „stranie” a unei petale... fragilitatea și armonia unor elemente din jur care ies din „normalitatea” rațiunii pure.

Ce face o floare să fie etichetată „frumoasă” sau ”doar o floare/iarbă/bălărie”?
Încărcătura emoțională pe care o trezeste și o dezvoltă acea „floare” (sau orice altceva), trăirea aceea plăcută care animă „cheful de viață”... face ca unii să „admire” și se se lase cuceriți de încântare, iar alții să o ignore.

Aș desprinde de aici o logică explicativă simplă. Persoanele „raționale” prin definiție, sunt persoane care detestă „emoționalul”, care se tem de „emoții”, care și-au „baricadat” afectivitatea, și o reduc la tacere imediat ce aceasta îndrăznește să iasă din „cutiuța” ei.... Emoția este greu de gestionat pentru ei. Emoția le crează numai probleme, emoția „stă în calea preciziei”, dacă ar fi să preiau argumentația personajului meu. Pot trăi fără emoție, spun mulți...
Aș numi raționalismul, daltonismul sufletului.


Din „întâmplare”, construcția individului uman presupune „rațiune și simțire”, presupune o îmbinare a celor doua si nu „castrarea” uneia dintre ele. Gestionarea echilibrată a celor două laturi umane conturează maximul de satisfactie al existenței. Scopul vieții nu este acela de a anihila o parte din noi pentru a trăi, ci acela de a trăi maxim folosind tot ceea ce avem.

Umbrela „emoționalului” acoperă creativitatea, imaginația, adaptabilitatea, flexibilitatea... Rațiunea nu ajută niciodată în contextele în care ai nevoie de acestea. Rațiunea are menirea de a face ordine în emoțional și de a păstra un echilibru în explorarea infinitului „trăirilor”. Se spune ades „inima are rațiunea ei” dar, niciodată... „rațiunea are „emoția/inima” ei...
Marele gânditor Solomon, spunea: „pazește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieții”... Care sau câte izvoare? Toate... Izvorul vieții se găsește în „emoțional”. Rațiunea, nu este altceva decât instrumentul de gestionare a vieții. Dacă nu faci decat să „colecționezi” instrumente, dar nu ai ce gestiona cu ele... viața e goală... Pe de altă parte, trăirea infinitului emoțional fără instrumente de „acordare” (rațiune) la context și la specificitatea individuală, e nebunie curată.

Mi-ar plăcea să le spun „raționaliștilor”: nu vă mai temeți de emoții, nu vă mai temeți de trairea vieții... bucurați- vă de frumos și de toate emoțiile pe care le aduce cu sine! Nu vă mai temeți de infinitul afectivității, trăiti-l! Invățați să folosiți rațiunea ca pe un instrument de gestionare a vieții nu faceți din el un scop în sine! Lipsa emoțiilor vă face reci, distanți și chiar cruzi uneori... și dincolo de orice baricade si mecanisme de ofensivă ati folosi, în adancul sufletului stiți că lipsește ceva, stiți că nu ați găsit împlinirea vieții de zi cu zi...
Lăsați sufletul să se bucure de culoare, de formă, de sunet... și dați-i voie să se exprime!

Impletirea și folosirea exchilibrată a tuturor „opțiunilor” din „pachetul”cu care am venit în această lume, reprezintă... arta de a trai viața cu adevărat...

miercuri, 1 iunie 2016

Copilărie

Te-am visat, copilărie,
Te-am visat cum alergai,
Cum cântai cândva, zglobie
Și în mreje mă prindeai...

Te-am visat, așa, frumoasă,
Cum te-am întâlnit cândva,
Te făceai că vii acasă,
Și că stai la poarta mea...

Te-am visat cu daruri multe,
Cu cireși și fluturi mii,
Cu nisipul și cu iarba,
Și cu jocuri cu copii...

Te-am visat, copilărie,
Mă trageai în lumea ta,
Mă-strigai râzand de mine
Și dansai în preajma mea...

Te-am visat...
Dar visul fuge, de nu-l prinzi și nu-l păstrezi
Te-am pierdut de mult, copilă,
Te visez... și mă visezi...

sâmbătă, 28 mai 2016

Eu, doar sunt...

Tu ești matematică,
Eu sunt poezie...

Numărăm silabe și-mparțim cuvinte.
Adunăm ritmuri,
Versificam necunoscute.
Înmulțim sensurile rimelor îmbrațișate...
Desenăm pătratul perfect al vieții,
Extragem rădăcina cuvântului NOI...
Și rotunjim unghiurile metaforelor vide.


Măsurăm raze de culoare,
Calculăm aria trăirilor accentuate
și deschiderea iambului cotidian
în forma lui pură, sinestezică...
Iubim în strofe,
Traim în cercuri,
Construim sfere de idealuri
și... suntem...

Tu ești matematică...
Eu...
doar sunt...

M.S. 28.05.2016



La marginea orei...

M-am așezat pe o margine de oră.
Sprijineam minutele,
Mângaiam secundele care se scurgeau printre degete...
Să fie joc?
Să fie vis?

Eu și tu eram una...
Ne oglindeam frumusețea în clipele sticloase care dansau pe lângă noi...
Am dansat cu ele,
Și m-am înfășurat cu vălul lila al timpului...
Am continuat să dansez.
Clipele galbene și roșii și albe se agățau de transparența veșmântului meu lung...

Tu și eu eram una...
Ne împleteam gândurile și dorurile cu lumina...
Zorile? Deja?
Abia acum am înteles că a fugit timpul,
Și a tras după sine și veșmantul angelic...

Zorile se unduiau alene printre ultimele stele...
Ultimele secunde...
Și noi doi,
La marginea orei.
La marginea ultimei ore...

M.S. 28.05.2016

Dor...

Astăzi mi-e dor,
Și dorul doare...
Dor de dorința de a dori,
Dor de dorurile toate,
Doruri de dor...

Astăzi ești tu un dor,
Mâine sunt eu...
Dor de dorința de a fi dor,
Dor de dorul de tine,
Doruri de dor...

Astăzi mi-e dor,
Și dorul doare,
Mi-e dor de Soare....

(M.S. 28.07.2015)

sâmbătă, 14 mai 2016

Amestec de mine cu tine...

Ce frumos miros mâinile tale, mi-ai spus...
Miros a amestec de mine cu tine,
A amestec de vis cu dor,
Ce frumos miros!

Timpul se oprise
Și clipele se învârteau pe lângă noi goale.
Mâinile modelau gândurile
Gândurile binecuvântau mâinile.

Ce frumos ești tu, ți-am spus...
Ce frumos e amestecul tău de gând cu iubire,
Amestec de primăvara cu soare,
Ce frumos ești!

Timpul se oprise
Și lumea dispăruse în neant.
Freamătul trezea neliniștea,
Neliniștea amăgea trăirea...

Ce frumoși suntem, am gândit
Ce frumos e amestecul de pulbere din stele noastre,
Amestec de lumină cu umbre,
Amestec de mine cu tine...


vineri, 15 aprilie 2016

Îți amintești privirea...?




Îți amintești cum era când împărțeam culoarea irișilor de la porțile privirilor noastre?
Cum pătrundeam temători dincolo de linia orizontului de lumină?
Cum gândul alerga ca un ștrengar poznaș, temător, pe tărâmul celuilalt?
Cum pulsul ne grăbea să dam un ocol,într-o fuga, și să ne-ntoarcem ca și cum totul a fost o simplă închipuire? Cum zâmbetul se străduia să nu evadeze pentru a nu trăda hoinareala...?

Îți amintești cum întâlneam pentru o frântură de clipă primăvara în privirile celuilalt?
Cum furam în fugă o tresărire și-un dor și alergam înapoi ca și cum n-am fi fost niciodată acolo?
Cum strângeam în pumni dorința și visul și-l păstram pentru altă dată în buzunarul tăinuit al sufletului?
Cum ne prefăceam că nu suntem noi și ca porțile au fost tot timpul închise?

Îți amintești cum ne căutam gândurile și glasurile și pâlpâirea emoției parcă rușinată, care se grăbeau să iasă pe ușa privirii tale întunecate, privirii mele albastre...?
Cum împleteam culorile între noi până când scăpăram o scanteie? Cum o lăsam să se stinga singuratică în urmă? Cum căutam disperați orizonturi opuse pentru a nu ne mai întâlni câteva clipe, ca și cum am fi șters falsa vinovație cu o nouă privire?

Îți amintești...

marți, 12 aprilie 2016

Și tu și eu...



Știu că gândul tău se întâlnește cu gândul meu pe ascuns...
Se privesc și se pierd în profunzimea lăuntrului lor,
și tac.

Știu că mă visezi uneori, când evadezi în tarâmuri străine
Și că aripile visului tău ma ating în somn pe obraz,
Și zâmbesc.

Știu că alergi uneori după sufletul tău care mă caută cu nerabdare
Și că tragi de el să-l aduci înapoi la tine,
Și vine.

Știu că închizi ochii și mă aștepți în brațele tale, ca pe o amforă
Și că adulmeci preaplinul din ea ca pe ambrozie,
Și eu vin.

Știu că dansăm uneori până când sufletele noastre se împletesc
Și că emoția nu poate urma decât un singur ritm,
Și plutim.

Știu că ne întalnim deseori, rezamându-ne de o clipă, de-o oră, de-o privire, de-o umbră, de-un glas...
Și că întretăierile acelea lasă urme,
Dar, tocmai acele urme
Sunt eu... și ești tu...

marți, 23 februarie 2016

Deșertului sufletului tău.... (un altfel de poem)




Prizonier în deșertul sufletului tau, deșertul fără timp și fără cărări... strigi cu disperare în fiecare clipă, cânți cu durere cântecul pustiului, plângi cu amar fiacare fir de nisip care-ți curge printre speranțe...

Alergi dezorientat către libertate, libertatea de a trăi libertatea... Alergi spre o zare a liniștei, spre tăcerea și alinul de mult uitate.

Cauți o oază de tine, cauți un loc de popas, te cauți pe tine și speri să-ți găsești măcar umbra... Te prabușești în țărână, ai vrea să dormi, dar e încă lumină...

Aluneci în groapă, adulmeci tăcerea și bezna, amesteci trecut cu viitor și alegi să ieși la iveala prezentului, la fel de gol și de pustiu în speranța că, poate, soarele de azi e altul și lumea de mâine te va elibera...

Te agăți de fiecare fir de iarbă uscat, îti aduni ultima urmă de viață din vene și te-arunci în lumina de-afara ca într-o nouă viață, din nou și din nou... început...

Dar, constați că tot efortul nu te-a dus prea departe, pustiul e din ce în ce mai larg... Nisipul începe să-ți devină prieten, iar vântul să-ți iubească rănile... Te bucuri de dragostea lui ca de regăsirea eternului Sine... că în sfârșit, cineva te iubește pe tine...

Si urli din nou și mai tare, și speri să te-auda vreun zeu... Grăbești pasul spre eliberare... Dar, noaptea se lasă din nou, și totul în jurul tau tace...
Deșertul e în sufletul tau...



sâmbătă, 6 februarie 2016

Călătorule...


Te port în suflet, călător prin vreme,
Și timp nu e, ca să-ți măsoare clipa.

Te port în gând, rătăcitor prin lume,
Și nu e loc, ca să-ți păstreze urma.

Te port cu mine între două morți,
Și viață nu-i, ca să-nfioare firea.

Deschizătură slabă în desișul nopții,
Fărâmă de lumină și de pas,
Fir de nisip ce zgârie trăirea,
Te port în umbra sorții fără glas,
Și cântec n-am, ca să-ți încant iubirea.

Te port în răsflarea întretăiată,
Și tu nu ești,
Nici eu nu sunt.
Te port în gând...




marți, 2 februarie 2016

Scrisoare deschisă adresată publicației Click Sănătate



Doamnă/domnule redactor șef,



Reprezint „subiectul” unuia dintre articolele publicației Click Sănătate, apărut în ianuarie, Nr.1/2016 si vă scriu pentru a aduce în atenția dumneavostră prejudiciul creat de articolul menționat.

Conținutul articolului în care este prezentată experiența mea, reprezentă un interviu pe care l-am dat în luna octombrie 2014, în cadrul Conferinței de presă care a avut loc la Hotel Marriott, în legătură cu Proiectul „Planeta Roz”, derulat de Asociația M.A.M.E.. Iesirea mea în public, expunerea acestei experiențe și propunerea de a consilia (în baza pregătirii mele profesionale și a experienței în această problematică) și de a forma grupuri de suport în cadrul proiectului, a avut ca scop, exclusiv, ajutorarea femeilor care se confruntă cu cancer de sân, pentru care nu am pretins niciun fel de beneficii financiare sau materiale.

Materialul acela nu a fost publicat în Click până în luna ianuarie 2016.

În luna decembrie 2015, am fost contactată de d-na Sorina Severin, în vederea publicării acelui material. În urma schimbului de mesaje pe care l-am avut cu dumneaei, am fost de acord ca articolul să fie publicat. Materialul a apărut în luna ianuarie 2016 în pagina de „Concurs - Povestea mea”.

Menționez că nu am fost informată cu privire la acest aspect și nici nu mi-am dat acordul ca „povestea mea” să apară sub forma unei scrisori, presupus trimise de mine, în scopul de a caștiga suma de 100 lei.

Mai mult decât atât, consider acest gest abuziv și totodata un prejudiciu grav adus imaginii mele. Subliniez faptul că sunt persoană publică, sunt Lector Universitar Dr. și predau în doua Universități din București, iar situația în care m-ați prezentat, aceea a unei persoane care își trimite/ vinde experiența de viață, pentru o sumă de bani, reprezintă un grav prejudiciu adus statutului și imaginii mele de cadru didactic universitar, de consilier și de om.



Lect. Dr. Mihaela Sofrone

miercuri, 16 decembrie 2015

Soarele

Tu ești Soarele 
cu incandescența trăirilor nemăsurate,
cu tumultul focului nestins,
cu raze de gând,
cu sclipiri de iubire...

Tu-mi dezmierzi chipul în zori
și-mi mângâi fruntea și părul,
și dorul,
și oftatul.

Tu ești Soarele
ce-și lasă sufletul în brațele mele
și gândurile tale vin la mine
cu lumină
și pace,
cu priviri pătimașe
si trăiri ne-mplinite,
cu iubiri nerostite...
Tu ești Soarele.




Steaua ta...

Am cautat pe cer, steaua ta.
Și-am întrebat de tine printre aștri
Dar, totul tace.
Și glasul parc-ar ști...
Am alergat nebună printre galaxii,
Am tot sperat c-ai fost, și ca vei fi...

Dar, unde ești?
De ce n-aude nimeni?
De ce-s străină, singură și goală?
De ce nu te găsesc?
De ce nu vii?
De ce întreaga-mi fire se răscoală?

Am obosit și-am plâns
Căzută în colbul universului celest,
M-am prabușit.
Dar, nimănui nu-i pasă.
Am renunțat și m-am întors acasă.

Și zilele-au trecut,
Și nopțile, de-a rândul,
Tu n-ai mai apărut.
Și-ncet s-a stins și gândul.

Am căutat pe cer steaua ta.
Te-am căutat și printre galaxii.
Am întrebat zăluda pe toți sorii
Am tot sperat că te găsesc cu zorii
Dar, unde ești?
De ce nu-mi spune nimeni?
De ce e liniște și noapte afară?
De ce nu te găsesc?
De ce nu vii?
De ce întraga-mi fire se răscoală?

Dar, cântul meu de jale și durere
A-nvolburat și firea și destinul,
Și-ntruchipat ai apărut în zare.
Am alergat năuca-n departare
Să te ating,
Să-ți cânt,
Să-ți umplu gândul,
Dar... unde ești?

.............................

Caut pe cer steau ta.
Te caut printre mii de raze de lumină
Si tu privești tăcut iubirea mea,
Ce dorul departării ne alină.
Caut pe cer steaua ta...
caut pe cer....
caut o stea...
caut cu dor steaua ta...

joi, 10 decembrie 2015

Tu ești...


Tu ești umbra gândului meu călător
care îmbracă dorul și nemărginirea,
Ai luat cu tine clipa și neîmplinirea,
și gândul...
Dar, gândul zboară necontenit între noi,
Înainte și-napoi,
Într-o legătură nesfârșită,
Și aduce cu el freamătul, tăcerea și visul,
Ca o rugăciune nerostită.


Tu ești umbra gândului meu călător
care caută sensul neîmplinirilor însingurate,
Ai ascuns în suflet durerea si cântul,
și gândul...
Dar, gândul pleacă și vine spre noi,
Înainte și-napoi,
Într-o legătură nesfârșită
Și poartă cu el soarele, cântul și florile,
Ca-ntr-o poveste vrajită.

Tu ești umbra gândului meu călător
Care mângâie vremurile de mult uitate,
Ai păstrat frumusețea timpului și dorului,
și gândul...
Dar gândul se strecoară în noi,
Înainte și-napoi,
Într-o legatura nesfârșită...
Tu ești umbra,
și gândul,
și dorul,
și timpul...



marți, 10 noiembrie 2015

Vis

Ai visat vreodată umbre?
Ai visat că ma visezi?
Ai simțit că gândul plânge și că ochii tăi sunt trezi?

Ai trăit vreodată teama că din vis voi apărea,
și în suflet gândul umbrei dintr-o dat' va dispărea?

Ai visat vreodată dorul?
Ai simțit că mă gândești?
Ai gândit că dorul fuge după visul ce-l privești?

Umbre, neguri și dorințe...
Câte gânduri ai visat...
Nu uita că niciodată nu vei ști cu-adevarat
câte doruri,
câte gânduri,
câte umbre te-au visat...





duminică, 1 noiembrie 2015

Durerea ne aduce, durerea ne reia...

O nouă tragedie, un alt moment de cumpănă, de introspecție...

Am tăcut. Am simțit. Am gândit. Am urmărit imagini, exprimări de emoții, exprimări de rațiuni. Am urmărit oameni pe care îi cunosc și care au fost acolo cu un scop. Și atâtea voci... atâtea raționamente, atâtea comentarii... Atâta rațiune, atâta judecată...

Constat încă o dată că suntem o națiune cu mulți oameni „goi”, cu suflete goale, cu imagine de sine aproape inexistentă și cu un ego supraestimat... Constat din nou (in)cultura „dat-ului cu părerea”. Oameni care simt că singura confirmare a sinelui lor o pot realiza prin „exprimare”. Simt nevoia să-și exprime părerile, rezultatul unor ecuații de raționamente, cu foarte multe necunoscute, necunoscute... necunoscute și pentru ei... Habar n-au că n-au... că au un suflet gol, golit de rațiunea unui perfecționism utopic.

Aproape că am început să dezvolt un soi de teamă resimtiță la citirea primelor cuvinte ale tuturor postarilor și comentariilor... ca apoi să mă revolt sau să respir ușurată în funcție de mesajul transmis. - Eh, e de bine... e pozitiv, e clad, e uman... Sau, din contră... îhh... o altă răutate...

Sunt oameni care permanent știu ce e bine pentru alții și ce-ar fi trebuit să facă sau să nu facă ceilați. Oameni cu un sine bine ascuns, biciuit și ghemuit într-un suflet dominat de o rațiune construită pe principiul... Procust.

Privesc și mă întreb ce se poate face pentru acești oameni? Cum să-i ajuți? Cum să le explici că în această viață suntem unici? Cum să le explici că toți suntem diferiți și liberi? Cum sa-i ajuți să înțeleagă că nu le-a dat nimeni „judecata” să se joace cu ea sau „dreptatea” să o împartă ei?

Cine și de unde și-au dobândit unii dreptul de a judeca? Am urmărit acuze, întrebări retorice răutăcioase, blamări de tot felul... (De ce unii se exprimă artistic prin muzica rock? De ce alții au nevoie de un anumit mediu pentru relaxare (gen club)? Ce căutau noaptea? Cui se închinau? Ce versuri aveau acele piese? Ce educație...?  Diavolul... Dumnezeu... etc )

Cine ne da dreptul să punem în cârca lui Dumnezeu o dreptate creată în capul nostru? Cine îl cunoaște atât de bine pe Diavol, ca să-i poata „atribui” victoria?
Dacă respectăm ipotezele creștinismului - Dumnezeu nu judecă acum, ci într-o zi a judecății, iar Diavolul nu se ocupă de cei ai lui... Nu? Parcă așa spun cei care consideră că au cunoștințe vaste în domeniu... Cum se cheamă ce facem noi? Un ajutor gratuit și nesolicitat, ca să nu spun chiar neautorizat, pentru un Dumnezeu care are alte termene și alte planuri?
Conform aceleiași surse singura poruncă dată omului de către Dumnezeu este - Să iubești...!!!, la care aș adăuga... și tot ce faci să derive de aici.

Oare dacă am fi tăcut, am fi simțit durerea pierderii și a suferinței, nu ar fi fost de ajuns? Dacă am fi ajutat mai mult sau mai puțin în tăcere și resemnare... ar fi fost o pierdere atât de mare încât nu i-am fi putut face față?

Ce treabă am eu cu modalitățile prin care celălalt își satisface nevoile și dorințele? Cui și de ce i se închină? Unde s-a dus fiecare după ce n-a mai fost (în această realitate)? Ce bea și ce mănâncă fiecare? Unde își petrece timpul liber? Care e scopul vieții mele? Cine sunt eu? Ce treburi am pe lumea asta? Oare s-a anulat undeva, cândva, libertatea de alegere?

Eu știu atât: orice gând bun și orice emoție pozitivă se va transforma într-o realitate pe care cu toții ne-o dorim. Orice „credință” în mai bine...  nu va rămâne fără răspuns...

Din fericire mulți au arătat că pot și știu să iubească, că pot și știu să respecte valoarea umană... și tot ceea ce se întâmplă bun și frumos pe lumea asta... se datorează gândurilor și emoțiilor lor... oameni frumoși...


sâmbătă, 10 octombrie 2015

Cum măsori?


În ultimele zile, în ultimul an, în ultimii ani... și „ca de când sunt”, vorba lui Creangă, întâlnesc, din ce în ce mai mulți oameni nemulțumiți de viața pe care o au. Până și cei mulțumiți tind să spună: e bine, dar e loc și de mai bine...


Spuneam recent că scopul vieții este dezvoltarea și cred fără rezerve asta. Nemulțumirea generată de conștientizarea unui potențial enorm, din care am utilizat puțin, e singura nemulțumire care susține dezvoltarea.


În viața de zi cu zi însă, exprimăm permanent nemulțumiri legate de involuție, de stagnare, de rutină, de neîmplinire, de visuri spulberate, de neputință...Câți dintre noi suntem mulțumiți seara de ceea ce am facut ziua și de ceea ce suntem după încă o zi de viață? Poate că suntem mult prea grăbiți într-o alergare fără țintă, dar mânată de speranța unui „mai bine” incert și slab conturat, ca să ne mai gândim la ceea ce am adaugat odată cu timpul, vieților noastre. Poate că nu suntem învățați să urmărim micile reușite, pașii mici dar siguri, succesele mici care construiesc marele succes. Poate că nu vrem să acceptam lucrurile mărunte, poate că nu ne place să scotocim în pleavă pentru a aduna bob cu bob recolta acțiunilor noastre.


Să ne gândim la lucruri mari sau mărețe. Ce lucru mare e mare prin sine însuși? Ce lucru mare nu e făcut din lucruri mici?


Când îți exprimi nemulțumirea față de viața ta, la cine sau la ce te raportezi?

... la visuri?

... standarde?

... la nevoile tale?

... nivelul de toleranta?
... la altii?
... la ceea ce ti s-a spus despre viata?
... povestile copilariei?



„... Și, într-un spațiu închipuit ca fără margini, nu este o bucată a lui, oricât de mare și oricât de mica ar fi, numai o picatură în raport cu nemărginirea? Asemenea, în eternitatea fără margini nu este orice bucată de timp, oricât de mare sau oricât de micâ, numai o clipa suspendată? Și iată cum. Presupunând lumea redusă la un bob de rouă și raporturile de timp, la o picătura de vreme, secolii din istoria acestei lumi microscopice ar fi clipite, și în aceste clipite oamenii ar lucra tot atâta si ar cugeta tot atâta ca în evii noștri - evii lor pentru ei ar fi tot atât de lungi ca pentru noi ai noștri. În ce infinire microscopică s-ar pierde milioanele de infuzorii ale acelor cercetători, în ce infinire de timp clipă de bucurie - și toate acestea, toate, ar fi - tot astfel ca și azi. ...În faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spațiu - ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut și viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, și infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de roua....” (M. Eminescu, Sărmanul Dionis)



Cum măsurăm fericirea fericirea? Cum cântărim satisfacția?



Bărbatul - „sexul... (?)”... doar sexul...

Unde a dispărut „sexul puternic”?

Nu vă amuzați, nu mi-am propus să scriu despre „hard sex” sau Kamasutra, ci despre cele două genuri umane cunoscute. Disputa privind conceptele: „sexul slab”, „sexul puternic” și egalitatea între bărbați și femei nu e străină nimanui. De-a lungul vremurilor a existat distincția clară între cele două categorii și uneori (dacă nu tot timpul) chiar distanțe considerabile privind „valorizarea” fiecăreia. Se pare că niciodata mai mult decât azi, confuzia n-a cunoscut contururi mai clare. Deși unii se laudă cu o societate (încă) patriarhală, poziția bărbatului n-a generat nicicând mai multe confuzii.

Bărbatul - „sexul... (?)”... Doar sexul.

Citeam astăzi postarea unui „gentleman” cunoscut în lumea mondenă, care prezenta ceva legat de relația cu „soția”, o femeie cu o poziție socială remarcabilă, poziție câștigată cu succes într-o căsătorie anterioară. Nu intru în amanunte pentru că nu folosește nimănui identitatea niciunuia, dar folosesc modelul pentru a identifica tiparul binecunoscut în lumea de azi.

Din ce în ce mai mult, barbații „influenți”, barbații aceea doriți de orice femeie, barbații de succes, cu o situație financiară relaxata, cu aspect fizic plăcut și foarte ingrijiți, inteligenți, charismatici... își datorează statutul și „valoarea”, femeilor de lânga ei. Am discutat cu unii dintre ei și nu s-au sfiit să recunoască faptul că o mare parte din ceea ce sunt azi se datoreaza... familiei, relațiilor, anturajului, banilor ei. Mulți dintre ei, trăiesc în acele relații pentru aceste pârghii și caută permanent să-și completeze satisfacerea nevoilor de afecțiune, acceptare, apreciere... etc, în brațele altor femei (dar asta e o alta discuție)

M-am întrebat de multe ori, și întrebarea revine : unde și când s-a întâmplat ruptura, schimbarea de paradigmă, modificarea „programului” educațional informal, mutația... privind masculinitatea si valorile ei în cazurile barbaților contemporani? Unde și când au hotărât mamele lor să le dezvolte dependența, să le castreze masculinitatea și responsabilizarea, curajul și determinarea, și să-i transforme din sexul puternic în sexul slab?

Orice bărbat inteligent și cât de cât arătos, știe că cea mai mare afacere a vieții lui, cheia succesului universal, este casătoria cu „o bună partidă”. Restul... sunt detalii, cum s-ar spune.

Încă mai sunt femei care visează la bărbatul puternic, bărbatul inteligent care să facă chestii... care să lupte pentru succes, care să fie onest și vertical... Încă mai sunt femei care nu știu sau nu vor să înțeleagă că astfel de bărbați nu există și că au în mintea lor doar proiecția personajului de basm „Făt-Frumos”... inteligent, curajos, determinat, onest, luptător, sigur pe el, independent, potent... despre frumusețe nu mai amintesc, e redundant...

Bărbatul modern are nevoie de un avans la start, nu poate urca în vârful piramidei fără ca jumătate din ascensiune să nu fie parcursă printr-un simplu pas numit căsătorie sau relație stabilă... seriosă de lungă durată... Bărbatul modern veriga slabă a relației?
Se pare că da...

Deci, dragele mele... dacă nu aveți pedigree (cum se spune), poziție socială, o familie amortizor, situație financiară sigură și satisfăcătoare... luați-vă gândul! Niciun barbat „inteligent” nu-și va dori să construiască cu voi, niciun barbat cu potențial cognitiv nu e interesat de afectivitate, de bunătate, de generozitate, de cât de gospodine sunteți, de cât de bine gătiți... nici măcar de frumusețe... Bărbatul modern are nevoie de o a doua mamă, de un suport subînțeles, de o asigurare... pentru că bărbatul modern este mult prea slab, prea putin încrezător în forțele proprii, cu o imagine de sine aproape invizibilă... Bărbatul acela din mintea voastră...nu mai există, ”sexul puternic” a devenit „sexul slab”.






De ce îți este frică?


Din ce în ce mai mult întâlnesc persoane care spun chiar în cele mai banale discuții: „mi-e teamă că...”, „mi-e frică să...”, și nu e greu de înțeles pentru nimeni că trăim într-o societate dominată de TEAMĂ, de FRICI de tot felul.
Despre frici și terapiile aferente s-a scris și se tot scrie. Cei mai curajoși îi îndeamnă permanent pe ceilalți să nu se teamă... și cu toate astea, frica ne controlează viața.
Deși e o părere personală pe care unii o comentează, consider și suțin că cele mai importante instanțe care ne controlează viața sunt: imaginea de sine, nevoile și fricile.

Cu frica ne naștem, dar frică dobandim și pe parcursul vieții. Ceea ce ajungem sa pierdem din vedere în timp, este diferența dintre FRICA DE PERICOL și FRICA DE OBSTACOL.

Frica de pericol este înnăscută dar și accentuată pe percursul vieții în raport cu experiențele sau contextele în care ne găsim, manifestă în situații „vitale”, în care viața poate înceta. De altfel, e justificată și normală.
Frica de obstacol este cu totul altceva și din nefericire, am ajuns să confundăm frica de pericol cu frica de obstacol.

Există mult mai puține situații astăzi în care ne temem pentru viața nostră, cât ne temem pentru confortul nostru. Eu numesc frica de perturbare a confortului - frică de obstacol.
„Mi-e teama să nu zică...”, „mi-e teamă să nu treabuiască să fac...”, „mi-e teamă să nu sufăr”, „mi-e teamă să mă complic”, „mi-e teamă să nu ma judece”, „mi-e teamă...”. Toate aceste temeri sunt „frică de obstacol”. Ne temem de noi și ne temem de alții.

Am întrebat persoane care fac „slalom printre obstacole” dacă sunt fericite. Niciuna, n-a putut afirma asta. Am intrebat persoane care își asumă să se confrunte cu obstacolele dacă sunt fericite și multe dintre ele afirmă cu tarie că sunt.

Să fie fericirea - confruntarea? Să fie fericirea - greul, durerea, amarul depașirii unor situații dificile?
Cu sigutanță nu, și dacă cineva ar fi să spună da, m-aș îndoi de echilibrul lui psihologic.

Fericirea asta atât de râvnită și de cântată, atât de controversată, fata morgana a vieții umane... pentru unii pare să fie o colecție de emoții pozitive puternice, pentru alții o viață fară emoții de orice fel, pentru alții așteptarea unui moment de „culme”, întregul proces până la țintă, pentru alții o himeră, o utopie...

Frica de pericol te ajută, frica de obstacol marește micimea propriei imaginii în ochii tăi. Procesul depășirii unui obstacol te dezvoltă, curajul îți dă speranță și speranța îți dă curaj... Dacă îți refuzi toate acestea, dacă singurul efort în viață e acela de a ocoli obstacolele, nu vei fi fericit și împlinit niciodată.



TOTUL...și NIMIC



„Tu ești totul pentru mine!” sau „el, ea e totul pentru mine!”... și mai grav - „a fost totul pentru mine”.

Am întâlnit foarte des expresia asta... Azi „răsfoind” câteva bloguri, am citit un articol în care „ea” detalia atât de frumos ce a însemnat „el”, dar atât de dureros că a fost „totul”.

Am auzit nenumărate povești în care s-a început cu o mare dragoste și s-a ajuns la o mare indiferență, sau ură, sau nemulțumire, sau absență, sau sufocare... S-a început cu o mare speranță și s-a ajuns la o mare dezamagire... 

De fiecare dată povestea începe cu: la început... el/ea era TOTUL pentru mine... acum nu mai e NIMIC...

Niciodată și insist să cred că niciodată, când celălalt reprezintă TOTUL... acea relație nu se va sfâși cu happy end. Nici măcar poveștile cu marea dragoste, cu nunta de zile în șir și cu finalul: „și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”... nu ne asigură că... împreună.

Fiecăruia i se dă când vine pe lume, o viață, pe care trebuie s-o administreze. Fiecare trebuie să-și trăiască propria viață, propriile experiențe, bucurii și tristeți, entuziasm și durere, succes și înfrângeri. Oricât ne-am dori nu putem trăi viața aluia și nici prin altul. Venim singuri, trăim propriile experiențe în singurătatea sufletului nostru, plecăm singuri...

Dacă celalalt e TOTUL... tu ai murit deja. Dincolo de tot nu mai e nimic. Ai murit si totuși trăiești. Iluzia asta nu poate dainui pe termen lung. Ori te imbolnavești cu adevarat și mori, ori simți că te sufoci și cauți disperat aer... dincolo de TOT. Și dacă „moare” (dispare) TOTUL rămai cu NIMIC. Tu unde ești?

Niciodată nu poți fi fericit și nu poti trăi cu TOT. Daca ai TOT, fie în general, fie doar într-o anumită zonă a vieții tale, acolo se va produce un blocaj, o cangrenă...

În viață totul trebuie să curgă, nimic nu este static, nimic nu este tot. Tu trebuie să fii pentru tine „o parte” la fel de semnificativă ca și celalt. Dacă simți că trăiești o experiență în care celalalt e TOT... oprește-te și reconfigurează povestea! El/ea are nevoie de tine, nu de sine. De asta te-a ales.

Dacă tu nu mai ești, pentru că el/ea e TOT... va fi nefericit/ă și va căuta pe cineva viu. Vei ajunge să spui „a fost totul pentru mine, am dat tot, am facut orice pentru...”, dar asta n-a insemnat nimic...
Sau... va ajunge să-și asume și chiar să îi placă relația cu un alter-ego, dar când vei obosi, sau te vei sufoca... se va răsturna lumea, nimic nu va mai fi la fel... Și totul se va preschimba în nimic.

Nimeni nu poate fi TOT pentru nimeni, nici tu, nici el, nici ea...




luni, 17 august 2015

Când cucerești o femeie...

... nu o pune în dificultate!
... nu o forța să te placă!
... nu insista dacă ea deja a inteles că o placi!

Cu siguranță există contra-argumente și pot exista diverse comentarii care să completeze părerea mea, însă observ că relațiile de cuplu și „tacticile” de cucerire tind să intre cu forța într-un set de șabloane. Presa virtuală și nu numai, cursuri de dezvoltare personală și terapii de cuplu, răspund în fiecare zi întrebărilor de genul: Cum să faci... să te iubească/să te vrea doar pe tine/ să il (o) seduci/ să ai o relație fericită/ să ai succes în amor....? ( ca să nu mai spun de extraordinarele rețete cu tehnici de succes în relația sexuală )

Uităm că suntem unici și că cei din jurul nostru sunt unici. Atunci când combinăm două elemente unice, relația dintre ele e specială, nu seamănă cu nicio alta. Uităm că în relațiile de cuplu, sunt puse în joc toate piesele de puzzle, nu poți ascunde nimic... și cum - ele trebuie să facă jocul interesant și „tabloul” complet. Uităm că unii sunt mai sensibili, alții mai duri, unii pregnant raționali, alții preponderent afectivi, avem perspective diferite și ne asumăm realitatea prin prisma coordonatelor personale.

Tacticile de abordare și de păstrare într-un soi de legatură a unei persoane...atunci când depășesc limita comportamentului uzual, undeva în zona mercantilă, mecanicistă... nu pot avea decât efect invers.

Adeseori bărbații  nu înțeleg că au nevoie de partenere potrivite cu care să construiască relații durabile și de calitate. Imaturitatea prezentă la majoritatea bărbaților maturi, cu care se și laudă uneori, le controlează viața. Când își doresc ei „jucăria aia`”... fac și pe naiba` să o aibă. Nu conteză dacă le trebuie, dacă au nevoie de ea sau dacă îi poate bucura cu adevărat pe termen lung. Lupta pentru a o avea, tehnicile de cucerire... fac „toți banii”, cum se spune. După ce au obținut-o, constată că nu e așa cum credeau ei, se plâng, o lasă deoparte și încep să caute o alta, mai „roșie”... Uneori toate tehnicile de „luptă” și tot arsenalul de asediu este atât de hilar, enervant și chiar dezgustător...

1. O pun în dificultate ca să aibă nevoie de mine!
Va ajunge, oare, o femeie umilită să respecte sau să iubească bărbatul care a adus-o în situația asta?

2. O fac eu să mă placă, știu eu cum! 
Va fi cea mai minunată parteneră pentru tine femeia căreia i-ai forțat mâna, căreia i-ai dus tone de flori și cadouri, pe care jenată nu știa dacă să ți le facă guler sau să se comporte politicos și să ți le accepte?

3. Insistențele dau rezultate uneori, dar chiar îți dorești femeia care iese cu tine ca să scape de insistențe? Ești fericit că ai făcut-o să spună: „da!” ? Oare n-ai fi fost mai fericit dacă ai fi știut că te vrea pe tine, dintre „sute de catarge”, te-a ales pe tine pentru că te place nu pentru că o sâcâi cu insistențele tale?

Dacă femeia pe care ți-o dorești înțelege că o placi, e de ajuns. Și crede-mă înțelege foarte repede, o singură privire e de ajuns. Dacă te place și ea, va face singură un pas spre tine... și pasul tău, cu pasul ei, elimină treptat distanța, apropierea se produce de la sine. Când tu n-o lași să facă pași, faci tu toți pașii, o iei pe sus ca nu cumva să dea înapoi, crede-mă, nu va fi fericită cu tine toată viața. Nu o trata ca și cum ar avea handicap, nu o trata ca și cum nu știe să gândească, nu poate să aleagă, nu-și cunoaște nevoile.

Dă-i doar un semn că o placi și urmărește-i mișcarea. Dacă e spre tine, mergi și tu spre ea, dacă nu... caut-o pe cea care te alege pe tine pentru ca vrea ea si pentru că te place... ea te va iubi toata viața, te va respecta și-ți va fi alături, pentru că ea te-a vrut, nu pentru că e sub asediu.

Toate aceste tehnici funcționează foarte bine invers, pentru bărbați. Nu tratați femeia așa cum v-ar plăcea vouă să vă trateze una dintre ele.  Nu cuceriți bărbați! Noi funcționăm diferit.
Bărbaților le place să fie puși în dificultate pentru că le stimuleză virilitatea și au ocazia să „lupte”, să facă ceva special pentru a demonstra cât de tare e. Insistențele prind în mentalitatea masculină care-și traduce comportamentul prin: mă place cu adevărat, mă iubește, chiar îi pasă... eu n-o plac, dar poate o voi plăcea într-o zi... Nu-mi place să mă sâcâie cu zeci de telefoane și mesaje dar, îmi place să știu că nu se mai gândește la nimic altceva decât la mine... Când „vreau asta” controlează mintea mai mult decat „vreau să-mi fie bine”, rezultatul va fi un eșec total.

Cu siguranță sunt și femei care reacționează sau gândesc diferit de mine și vor fi încântate pentru toate aceste lucruri, dar, nu uita că suntem diferiți. Caută să știi mai întâi cum e femeia aceea pe care o vrei și dacă felul tău de a vedea viața și relațiile se potrivește cu al ei... Doar atunci vei avea succes.

Cea mai bună relație e cea care se construiește natural, când amândoi vor și se plac reciproc... când își asumă fiecare pas... Niciodată, într-o relație bună și cu potențial, nu e nevoie să „tragi” de celălalt... Nu insista!



Dacă vrei să cucerești o femeie pentru a o avea în viața ta...
... nu o pune în dificultate!
... nu o forța să te placă!
... nu insista dacă ea deja a inteles că o placi!