Recunosc că am apreciat din umbră, încă din copilărie, talentul Poetului, puterea și forța cu care transmitea toată sensibilitatea și frumusețea interioară, dar nu mă pot considera un fan adevărat. M-am intersectat, indirect (sau puțin mai direct decât în trecut, dacă pot spune așa), cu activitatea și opera acestui Izvor nesecat, în primele zile, ale vieții de student în București, când lucram cu scriitorul Dinu Săraru.
Într-o dimineață rece și urâtă de noiembrie (of, au trecut exact șaisprezece ani de atunci), Maestrul Săraru, a venit la birou ca o vijelie și a trimis secretara (sper sa nu se supere dacă va citi, întâmplător, vreodată, textul meu), să cumpere ziarul Vremea. După vreo jumătate de oră, se intoarcea dezamagită... „La ora asta (10,30- 11,00) nu mai există ziarul Vremea, la nici un chioșc (din centrul Bucurestiului, zona Unirii)!”
Imi amintesc foarte clar și acum, reacția marelui Săraru (care putea concura de departe cu un vulcan activ), strigând din spatele biroului: „Nu există! La Editură, la Tipografie ai fi găsit! Niciodată să nu mai spui că nu poți rezolva o situație până când nu vei epuiza absolut toate soluțiile... și chiar și atunci, vei mai gasi una...”
Aceste cuvinte m-au marcat, si mi-au răsunat în minte ori de câte ori, m-am lovit de chestiuni delicate. Au devenit pentru mine... regulă de viață.
Astăzi, mă intersectez din nou, indirect, cu Poetul și îmi amintesc, un alt episod, mai recent....
Cu câțiva ani în urmă, traversam o problema gravă de sănătate. Nu vroiam să măsor drumul din față, nu vroiam să gândesc foarte mult... Lăsam clipele să se scurgă în voie, firesc... Într-una din zilele acelea, mă aflam pe peronul unei stații de metrou, când, observ îndreptându-se spre mine un cuplu tânăr, în haine de doliu, cu o coroană de flori în mână, pentru a cere câteva informții. N-am să uit niciodată ce-am trăit atunci. M-am gandit pentru prima oară cum va arata coroana care, probabil curând, avea să mi se aducă mie, dar mai mult, mă fascina(dacă pot spune așa) panglica pe care scria cu litere caligrafice, câteva cuvinte frumoase... Evident, m-am întrebat, cine și ce îmi va scrie...
... te apreciază, te respectă, sunt in stare să cheltuie, să-ți dăruiască, să-și amintească..., să te ierte, să te iubească...
Sunt consternată pentru a nu știu câta' oară, de spectacolul mareț regizat de moarte. Câte cuvinte frumoase, câte elogii, ce analize profunde și sensibile, câtă muzicalitate, și flori... și... și... construiesc ultimul spectacol al vieții unui om. Dragoste păstrată pentru... Recviem...
P.S. Mi-am jurat atunci, cândva, că voi iubi vizibil și că voi arăta celor din jur, cât timp respir cu ei același aer, recunoștința, aprecirea și dragostea mea... După ce nu vor mai fi, prefer să tac... și să-i păstrez în sufletul meu... Cuvintele nu mai folosesc nimănui...
