Evident ca ideea m-a intrigat într-o oarecare măsură, dar a reusit să trezească în mine o introspecție și o analiză a ceea ce/cine sunt eu și ceea ce/cine sunt alții.
Am întâlnit, de-a lungul timpului, oameni care gândesc că „frumusețea” nu există, este doar o definire a unor „elemente de viață” care confirmă un anumit confort unei persoane.
Îmi amintesc multe dintre argumentele celor care „nu cred„ în frumos și care sunau cam așa: „frumusețea nu folosește la nimic”, „cu frumusețea mori de foame”, „toate lucrurile sunt la fel, eu vad totul la fel doar ca din anumite motive le „etichetez” diferit și le numesc „frumoase” sau „urâte”, în funcție de context și de cât caștig am”, „niciun lucru „frumos” sau „urât” nu îmi aduce un plus în viață, decât dacă fac ceva cu el, nu-mi trezesc nicio stare specială, nu au nciun plus de valoare”...
Am intâlnit oameni care idolatrizează „rațiunea”, rațiunea pură... deși, nu mă pot abtine să nu adaug: seacă și goală. Oameni care trăiesc satisfacția vieții doar atunci când reușesc să-și urmeze rațiunea. Când exercițiul logicii lor ajunge la rezultatul stabilit deja. Oameni care cred că satisfacția existenței stă în exactitatea împlinirii matematice a „actelor” de viață.
De cealaltă parte a baricadei, am cunoscut oameni care „idolatrizează” frumosul. Care se încarcă cu energia fiecărui „amănunt” estetic. Oameni care spun: „nu pot trăi fară savurarea frumuseții din jur”. Oameni care admiră permanent detalii cu care își „impodobesc” sufletul. Oameni care admiră o nuanță suavă a unei culori, care admiră rotunjimea unui detaliu, forma „stranie” a unei petale... fragilitatea și armonia unor elemente din jur care ies din „normalitatea” rațiunii pure.
Ce face o floare să fie etichetată „frumoasă” sau ”doar o floare/iarbă/bălărie”?
Încărcătura emoțională pe care o trezeste și o dezvoltă acea „floare” (sau orice altceva), trăirea aceea plăcută care animă „cheful de viață”... face ca unii să „admire” și se se lase cuceriți de încântare, iar alții să o ignore.
Aș desprinde de aici o logică explicativă simplă. Persoanele „raționale” prin definiție, sunt persoane care detestă „emoționalul”, care se tem de „emoții”, care și-au „baricadat” afectivitatea, și o reduc la tacere imediat ce aceasta îndrăznește să iasă din „cutiuța” ei.... Emoția este greu de gestionat pentru ei. Emoția le crează numai probleme, emoția „stă în calea preciziei”, dacă ar fi să preiau argumentația personajului meu. Pot trăi fără emoție, spun mulți...
Aș numi raționalismul, daltonismul sufletului.
Din „întâmplare”, construcția individului uman presupune „rațiune și simțire”, presupune o îmbinare a celor doua si nu „castrarea” uneia dintre ele. Gestionarea echilibrată a celor două laturi umane conturează maximul de satisfactie al existenței. Scopul vieții nu este acela de a anihila o parte din noi pentru a trăi, ci acela de a trăi maxim folosind tot ceea ce avem.
Umbrela „emoționalului” acoperă creativitatea, imaginația, adaptabilitatea, flexibilitatea... Rațiunea nu ajută niciodată în contextele în care ai nevoie de acestea. Rațiunea are menirea de a face ordine în emoțional și de a păstra un echilibru în explorarea infinitului „trăirilor”. Se spune ades „inima are rațiunea ei” dar, niciodată... „rațiunea are „emoția/inima” ei...
Marele gânditor Solomon, spunea: „pazește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieții”... Care sau câte izvoare? Toate... Izvorul vieții se găsește în „emoțional”. Rațiunea, nu este altceva decât instrumentul de gestionare a vieții. Dacă nu faci decat să „colecționezi” instrumente, dar nu ai ce gestiona cu ele... viața e goală... Pe de altă parte, trăirea infinitului emoțional fără instrumente de „acordare” (rațiune) la context și la specificitatea individuală, e nebunie curată.
Mi-ar plăcea să le spun „raționaliștilor”: nu vă mai temeți de emoții, nu vă mai temeți de trairea vieții... bucurați- vă de frumos și de toate emoțiile pe care le aduce cu sine! Nu vă mai temeți de infinitul afectivității, trăiti-l! Invățați să folosiți rațiunea ca pe un instrument de gestionare a vieții nu faceți din el un scop în sine! Lipsa emoțiilor vă face reci, distanți și chiar cruzi uneori... și dincolo de orice baricade si mecanisme de ofensivă ati folosi, în adancul sufletului stiți că lipsește ceva, stiți că nu ați găsit împlinirea vieții de zi cu zi...
Lăsați sufletul să se bucure de culoare, de formă, de sunet... și dați-i voie să se exprime!
Impletirea și folosirea exchilibrată a tuturor „opțiunilor” din „pachetul”cu care am venit în această lume, reprezintă... arta de a trai viața cu adevărat...
