O nouă tragedie, un alt moment de cumpănă, de introspecție...
Am tăcut. Am simțit. Am gândit. Am urmărit imagini, exprimări de emoții, exprimări de rațiuni. Am urmărit oameni pe care îi cunosc și care au fost acolo cu un scop. Și atâtea voci... atâtea raționamente, atâtea comentarii... Atâta rațiune, atâta judecată...
Constat încă o dată că suntem o națiune cu mulți oameni „goi”, cu suflete goale, cu imagine de sine aproape inexistentă și cu un ego supraestimat... Constat din nou (in)cultura „dat-ului cu părerea”. Oameni care simt că singura confirmare a sinelui lor o pot realiza prin „exprimare”. Simt nevoia să-și exprime părerile, rezultatul unor ecuații de raționamente, cu foarte multe necunoscute,
necunoscute... necunoscute și pentru ei... Habar n-au că n-au... că au un suflet gol, golit de rațiunea unui perfecționism utopic.
Aproape că am început să dezvolt un soi de teamă resimtiță la citirea primelor cuvinte ale tuturor postarilor și comentariilor... ca apoi să mă revolt sau să respir ușurată în funcție de mesajul transmis. -
Eh, e de bine... e pozitiv, e clad, e uman... Sau, din contră... îhh... o altă răutate...
Sunt oameni care permanent știu ce e bine pentru alții și ce-ar fi trebuit să facă sau să nu facă ceilați. Oameni cu un
sine bine ascuns, biciuit și ghemuit într-un suflet dominat de o rațiune construită pe principiul...
Procust.
Privesc și mă întreb ce se poate face pentru acești oameni? Cum să-i ajuți? Cum să le explici că în această viață suntem unici? Cum să le explici că toți suntem diferiți și liberi? Cum sa-i ajuți să înțeleagă că nu le-a dat nimeni „judecata” să se joace cu ea sau „dreptatea” să o împartă ei?
Cine și de unde și-au dobândit unii dreptul de a judeca? Am urmărit acuze, întrebări retorice răutăcioase, blamări de tot felul...
(De ce unii se exprimă artistic prin muzica rock? De ce alții au nevoie de un anumit mediu pentru relaxare (gen club)? Ce căutau noaptea? Cui se închinau? Ce versuri aveau acele piese? Ce educație...? Diavolul... Dumnezeu... etc )
Cine ne da dreptul să punem în cârca lui Dumnezeu o dreptate creată în capul nostru? Cine îl cunoaște atât de bine pe Diavol, ca să-i poata „atribui” victoria?
Dacă respectăm ipotezele creștinismului - Dumnezeu nu judecă acum, ci într-
o zi a judecății, iar Diavolul nu se ocupă de cei ai lui... Nu? Parcă așa spun cei care consideră că au cunoștințe vaste în domeniu... Cum se cheamă ce facem noi? Un ajutor gratuit și nesolicitat, ca să nu spun chiar neautorizat, pentru un Dumnezeu care are alte termene și alte planuri?
Conform aceleiași surse singura poruncă dată omului de către Dumnezeu este -
Să iubești...!!!, la care aș adăuga... și tot ce faci să derive de aici.
Oare dacă am fi tăcut, am fi simțit durerea pierderii și a suferinței, nu ar fi fost de ajuns? Dacă am fi ajutat mai mult sau mai puțin în tăcere și resemnare... ar fi fost o pierdere atât de mare încât nu i-am fi putut face față?
Ce treabă am eu cu modalitățile prin care celălalt își satisface nevoile și dorințele? Cui și de ce i se închină? Unde s-a dus fiecare după ce n-a mai fost (în această realitate)? Ce bea și ce mănâncă fiecare? Unde își petrece timpul liber? Care e scopul vieții mele? Cine sunt eu? Ce treburi am pe lumea asta? Oare s-a anulat undeva, cândva, libertatea de alegere?
Eu știu atât: orice gând bun și orice emoție pozitivă se va transforma într-o realitate pe care cu toții ne-o dorim. Orice „credință” în mai bine... nu va rămâne fără răspuns...
Din fericire mulți au arătat că pot și știu să iubească, că pot și știu să respecte valoarea umană... și tot ceea ce se întâmplă bun și frumos pe lumea asta... se datorează gândurilor și emoțiilor lor... oameni frumoși...
