Oamenii nu se schimba!

Oamenii nu se schimba! Am toată convingerea...

Ieri într-un schimb de comentarii on-line, afirmam (cu alte cuvinte) că ”omul este CEL CARE ESTE”, că omul nu se schimbă și că valoarea lui, precum valoarea unei bancnote de 1000 lei, nu se modifica în funcție de aspectul hârtiei. O bancnotă mototolită, valorează cât scrie pe ea, ca și una nouă...
Evident că cel mai la-ndemână contra-argument ar fi, că ne schimbam permanent și ca nu rămânem aceiași pe parcursul vieții... un argument de altfel real dar superficial, aș spune...

Sinele este cel cu care vii în această lume. Este ceea ce ești cu adevarat. El nu se schimbă niciodată, doar că după ce ne naștem, cei care ne primesc în grijă, construiesc „ziduri” în jurul nostru și ne conving că suntem cine cred ei sau cine vor ei să fim. Astfel... mamele spun: tu nu ești asa, tu ești..., nu trebuie să fii..., trebuie să fii... etc. Așa aflăm și suntem convinși de profilul nostru. Ca și cum părinții știu cine ești, mai bine decât tine care ai înscris în fiecare celulă identitatea.

Ceea ce suntem nu se schimbă niciodată! Ceea ce știm despre noi se schimbă permanent. Nu ne cunoaștem, ne descoperim. Și pe măsură ce descoperim despre noi anumite aspecte, ne manifestăm în manieră specifică, facem alegeri care se potrivesc nivelului nostru de cunoaștere, interacționăm cu persoane care răspund acelui stadiu..., greșim, repetăm, revenim...

Problema cea mai gravă e tendința permanentă de valorizare absolută a prezentului (ca și cum ceea ce ”văd” la mine azi e tot) și de a include în EU SUNT toată experiența trecutului care a desăvârșit ceea ce sunt azi. Numai că ceea ce suntem azi, e doar o parte din CINE SUNTEM, doar ce-am descoperit până acum. Și „cine suntem” nu se schimbă! Se schimbă doar percepția pe care o avem față de noi, permanent... Din acest motiv avem surprize de genul: „n-aș fi zis vreodată că aș fi în stare să fac asta... și uite-ma că am făcut-o!”

În interacțiunile umane, schimbarea de comportament, de valori, de principii, se raportează la stadiul de cunoaștere proprie și la celălalt. Ne comportăm și oferim ceea ce vrem, cea ce avem la acel moment, în raport cu ceea ce ni se cere... Am observat, de exemplu, că dacă mă manifest conform stadiului meu de cunoaștere și dezvoltare în acest moment, adică.... deschis, onest, prietenos, ofertant.. față de o persoană introvertită, nu e ok... Trebuie să-mi ajustez comportamentul în funcție de ceea ce poate celălalt primi. Pot să fac asta, și pot ca tot ceea ce manifest în raport cu el să fie în concordanță cu nevoia lui... dar asta nu mă schimbă pe mine, cea care SUNT, schimbă doar comportamentul meu...

 Faci (alegi, interacționezi, acționezi, etc) ceea ce faci în raport cu ceea ce știi despre tine în acest moment... Nu EȘTI ceea ce FACI și nu FACI ceea ce EȘTI!

Singurătatea, binecuvântare sau blestem?

  Am întâlnit în ultimul an foarte mulți oameni singuri. De la prieteni care divorțează, la studenți care nu-și găsesc perechea, de la comentarii pe Facebook, până la zeci de articole în diverse publicații print sau on-line, care vorbesc despre singurătate.

    Să fie singurătatea flagelul viitorului?
Indiferent că analizez statisticile privind rata divorțialității, extinderea plăgii ”second life”(a vieții în manieră virtuală), a incidenței cancerului (boala „nefericirii”), a nemulțumirilor permanente acuzate de oameni în legătură cu relațiile de cuplu... la orizont se întrevede tendința spre izolare și spre singurătate.
 
   Sunt oameni singuri care consideră statutul lor blestem sau alții care se bucură de fiecare clipă de singurătate cu toată ființa lor.

   Indiferent că suntem adepții creștinismului sau evoluționismului, singurătatea n-a fost prevăzută ca status în pachetul de baza. Perspectiva creștină asupra relațiilor umane stabilește din start că „nu e bine ca omul să fie singur” (și nu se referă la relații sociale pentru că pe lângă Adam, Dumnezeu n-a creat o stradă lungă cu vecini, ci o femeie). Viziunea evoluționistă asupra umanității, prezintă inițial o aglomerare de posibilități de creare a genomului uman, la întâmplare... și nu o ”celula” unică... Până și maimuțele, dacă avansăm în teoriile specifice, au parteneri de coabitare unici... sau chiar familii...

   Indiferent de modul de manifestare sau de ceea ce transmit persoanele singure, toate suferă din cauza acestei realități cu care se confruntă zilnic. Sunt foarte puține, extrem de puține excepțiile și chiar și acolo situația este discutabilă.

    Cred că există trei faze ale singurătății. Eu le numesc - faza primară sau de acomodare, faza de resemnare și faza de disperare.
     Faza primară, este perioada de acomodare sau reacomodare cu singurătatea. În acest stadiu, singurătatea este catalogată ca libertate absolută... sau marea dragoste cu tine însuți.

    Faza de resemnare este cea în care apar primele semne ale durerii. Primele zile în care nu-ți mai place ce trăiești... (sau ieșirea din perioada romantică, sau pasională). Recunoști că nu ți-e bine, dar n-ai cum să rezolvi situația de fond imediat, începi tatonări, constați că e mai greu decât credeai, te îmbeți cu apă rece amintindu-ți de libertate, îți repeți zilnic că ești bine și că nu te mai întâlnești cu perioada asta și începi să speri că într-o zi situația se va schimba. Cu cât trece timpul și rezolvarea nu mai vine, începi să accesezi adicții... ieșiri, nopți pierdute, aventuri, relații pasagere...etc... în căutarea unei zone de ralaxare, de împăcare interioară, să te împaci cu nemulțumirea, și cu durerea...

    Faza de disperare este faza în care nu te mai poți minți singur, în care realizezi că toate surogatele nu au făcut decât să te mențină pe o linie de plutire în timp. Dar timpul a trecut, ești mai bătrân, ai mai puține zile în față și tu tot suferi, tot îți lipsește conexiunea cu o persoană potrivită. E faza în care îți dorești cu ardoare ca zilele care ți-au mai rămas să le trăești în pace și să te bucuri de ele, iar pacea și-mpăcarea cerșesc ardent să te întorci la matcă... Să nu fii singur.

    Interesant este că Singurătatea, ca și opusul ei, Viața de cuplu, trec, în manieră identică, prin aceste trei faze... În cuplu... Îndrăgostirea/pasiunea, când totă lumea e a ta, Resemnarea, când te trezești că nu e chiar cum ți-ai dorit și Disperarea când sufletul tău urlă: gataaa!!!

    Există și excepții, după cum spuneam, în care faza de disperare este înlocuită cu obișnuința, cu compromisul, cu toleranța... Excepții din ce în ce mai rare... În cuplu excepția aceasta se mai poate numi uneori, DRAGOSTE...

    Singurătatea nu poate fi decât blestem... pentru că omul nu e făcut să fie singur...

De ce sunt bărbații ipocriți?

      Am ascultat de multe ori femei care se plâng de ipocrizia masculină. Și pentru că nu-mi place sa mă arunc în luptă alături de genul acesta de ”atacatori”, caut de fiecare dată, circumstanțe sau explicații. Unul dintre argumentele aduse în discuție adeseori, este dilema ce se ascunde sub masca unei ipocrizii la vedere... în care bărbații acuză nevoia lor de a fi apreciați și de a li se recunoaște meritele și pe de altă parte, lipsa de interes atunci când primesc asta.

     Am întâlnit femei care susțin că transmit foarte des soțului, partenerului de viață, aprecierea pentru ceea ce sunt sau pentru ceea ce fac aceștia. Primesc înapoi un soi de indiferență, un pachet de manifestări pasive care ascund plictiseală, nepăsare, apatie... Evident că scenariul e prezent și de cealaltă baricadă. Bărbați care fac aprecieri și pe care femeile îi detestă. 

      Dincolo de limita analizei, cine face...? și cine nu face..?, se impune întrebarea: cum, mama ei de treaba', sa te mai porți și cum să mai faci ca să intri în grațiile celuilalt?

     Se scriu și s-au scris de-a lungul timpului, sute de mii de pagini, articole, cărți, pe tema relațiilor de cuplu. Există tot felul de terapii și metode, explicații care mai de care științifice, reale, pământene, și totuși problema relațiilor și mai ales a relațiilor de cuplu, rămâne pe primul loc în topul disfuncțiilor cotidiene sau de viață normală.

     De ce, atunci când îl apreciezi mereu, nu ești luată-n în seamă, de parcă pur și simplu nu contează? De ce bărbații față de care partenerele lor fac asta, înșeală? De ce femeilor cărora le oferi totul pe tavă, caută pe altul? De ce dacă nu-l suni se plânge ca nu-ți pasă și dac-o faci, nu îți răspunde la telefon? De ce dacă nu-i spui că vrei să fie lângă tine consideră că nu îl vrei, și când o faci se vaită cât e de ocupat?... Sunt întrebări pe care le aud aproape zilnic și care macină viața fiecăruia dintre noi...

    E foarte simplu... Pentru că s-a săturat de tine! Pentru că nu te vrea pe tine și pentru că nu reprezinți centrul universului lui/ei. Punct.

Oricât te-ai strădui să-i faci pe plac, oricât ai încerca să-i satisfaci dorințele... nu va fi mulțumit/ă. Pentru că ceea ce acuză că nu au sau vor, vor să vină din partea altcuiva... Dacă e o relație la început, probabil niciodată nu te-a vrut cu adevarat, s-a amăgit pe el/ea și pe tine, și dacă e o relație veche, nu te mai vrea pentru că s-a plictisit, pentru ca tu ai devenit normalitatea vieții de zi cu zi, așa cum e soarele, apa, aerul...

    Nu te mai amăgi cu gândul: fac și pe naiba' ca sa-l am... Pentru că dincolo de sacrificii și eforturi de a construi o relație, fundația ei trebuie să bazeze pe dorința reciprocă de fi cu celălalt. Aprecieri poți face permanent, poți găsi valoare chiar și în defectele celuilalt, dacă vrei... dacă îl/o vrei... Nu te mai amăgi cu gândul că efortul tău de a-l peria zilnic va fi răsplătit! Nu va fi niciodată! Și chiar dacă va fi... va ține foarte puțin, iar dezamăgirea ta va fi cruntă. 

     Există atâtea ”victime” care spun printre lacrimi: am făcut și asta și cealaltă, am lăsat de la mine, i-am oferit tot ce-și dorea... și el/ea... Hmm... De ce? Deoarece...

    Testează pulsul relației tale permanent! Vezi dacă ambele inimi mai bat și dacă mai bat una pentru cealaltă... și dacă nu, dozează-ți efortul pentru tine, pentru a te susține pe tine în ceea ce va urma...

     

   Bărbații sunt ipocriți, femeile sunt ipocrite... dar tu ești cel care accepți să intri în jocul ipocriziei... sau nu...

De ce se tem bărbații să iubească din nou?

   
     „Femei serioase care să-și dorească o relație stabilă și să primească tot ceea ce îi oferă un bărbat nu mai există, iar femei care să te și iubească... au rămas un vis...” sunt comentariile unor bărbați singuri, cu care am interacționat ades, în ultimul an. 

    Pare intrigant faptul că deși foarte mulți își doresc o relație, femei și bărbați, singuri, nu se găsesc... Unii sunt într-o căutare febrilă continuă, alții sunt în contemplare. Ca și cum scopul e căutarea sau desăvârșirea poziției de observator, sau ca și cum și-au găsit deja satisfacția și se hrănesc cu ea. Toți se tem de suferință și de abandon, de infidelitate și de rănile pe care potențialul partener ar putea sa i le facă. Oare durerea de a sta pe margine și a-ți înfrânge dorințele de teama drobului de sare, nu e mai mare? Nu roade mai rău?       
    Constat permanent că maturitatea și experiențele trecutului aduc cu sine, la pachet, teama... Înainte se spunea despre bunicii noștri: a trecut prin multe, a făcut războiul, nu se mai teme de nimic... Să fie curajul numai rezultatul confruntării cu moartea? Experiențele trecute, dureroase, nu ne fac mai puternici? Ne fac mai fragili, mai temători, mai șovăielnici?
     
    Astăzi, într-o discuție cu un prieten vechi (acum singur), aflu că deși a întâlnit cu vreo trei luni în urmă, o tipă drăguță, care îl atrăgea și chiar se apropia de ceea ce și-a dorit el cândva, a ales să nu „se arunce”. 

Dacă mă făcea iar să sufăr, ca și celelalte? Părea ea draguță și bună, dar cine știe, naiba', ce nebună o fi, ascunde ea ceva în sufletul ei (dacă e singură), și după ce pune mâna pe tine te mănâncă de viu... Am zis s-o mai las, s-o cunosc pas cu pas, încet, fără grabă, să-i observ toate „mișcările”... Numai că, între timp, a cunoscut-o altul, la viteză mai mare... și-a luat-o. Nu-i nimic, lasă... n-a fost să fie!

    Aproape că am rămas fără cuvinte din cauza îmbulzelii de vorbe pe care-mi venea sa i le arunc în față. Mi-am amintit atunci, că am mai auzit povestea asta de mai multe ori la alții (chiar și la femei)... dar, nu pot să nu mă revolt de fiecare dată când o aud. M-am uitat la el lung, și în tăcerea care s-a lăsat pentru câteva secunde între noi, n-am reușit să spun decât atât: Ba da, a fost să fie! De aia' ți-a ieșit în cale, prostule... Păcat! 
      
    Mi-am amintit apoi, gluma aceea cu cel care îi cere lui Dumnezeu - Doamne, ajută-mă să câștig la loto! ajuta-mă! ajută-măăă... !!!! Și Dumnezeu răspunde: Da' trage, naiba', biletul ala' odatăăă!!!
    Cum să te-ntrebi de ce nu ai noroc în viață, cum să nu înțelegi de ce nu o găsești, cum să îți plângi de milă continuu... când tu te temi de ea, când n-ai curajul să-i propui nimic, o perioadă de cunoaștere, relație, tatonare, cum vrei sa-i spui..., când nu ești în stare să-i faci cunoscută intenția, când nu poți acorda o minima încredere...? cuuuum?
      

     Vorbesc din prisma omului trecut prin multe experiențe dure, sau din poziția femeii puternice, după cum mă definesc cei care mă cunosc (putere despre care un prieten scria azi: în spatele unei femei puternice stau asa – ‘greseli pe care nu le-a mai putut repara, iubiri neîmplinite, imposibile, dureroase (huh?), oameni care au dezamagit-o, prieteni care i-au întors spatele atunci când avea cea mai mare nevoie de ei; cuvinte care i-au mutilat sufletul, rămas bunuri care s-au dovedit adio-uri; barbati care au pus-o pe locul doi si care au iubit-o de la 8 la 5 sau nu au iubit-o deloc – deci porci; reprosuri care au facut-o sa se simta slaba; lacrimi se singuratate si nesiguranta, victorii si esecuri nenumarate’ )* , vorbește omul despre care spun mereu că are 38 de ani trăiți în 90, dar care a învățat curajul la pas cu durerea, și bucuria mână în mână cu căderea... Nu poți trăi cu teamă! Durerea te învață să vezi alinarea, oamenii răi sa-i prețuiești pe cei buni, întunericul să prețuiești lumina și abandonul să te bucuri de iubire... N-ai voie să ratezi frumosul și binele, n-ai voie să respingi șansa, n-ai dreptul să sădești neîncredere acolo unde nu e și e păcat să nu te bucuri de o persoană minunată atunci ți-a ieșit în cale... Femei și bărbați minunați există...  Experimentarea iubirii este poate, cea mai frumoasă experiență a acestei vieți.

Da-ți voie sa iubești din nou, iar și iar...!!!

* http://www.vulpescu.eu/2014/01/22/in-spatele-unei-femei-puternice-stau-cativa-porci/

Omul 3D și intenția lui...

     Nu exista oameni răi sau oameni lași, pentru că nimeni nu se consideră așa. Răutatea sau lașitatea sunt etichete pe care ceilalți le pun unor oameni, în situația unor comportamente de un anumit gen, cu care aceștia i-au rănit. Când ești rănit și

când suferi din cauza comportamentului unei persoane cunoscute sau chiar apropiate, nu mai contează arma... durerea e produsă de înșelarea așteptărilor... și suferința e cumplit de supărătoare.
     Toate lozincile postate pe oriunde, în care se acuză direct sau indirect, cu talent sau cu mai putin tact, persoane cu comportamente generatoare de suferință pentru cei apropiați și nu numai, rămân vorbe de duh sau vorbe-n vânt. Nimeni nu se regăsește în ele, pentru că nimeni nu atribuie semnificații de acest gen comportamentelor lui... iar dacă scriem pentru alții, nu va corecta pe nimeni...
    Poate că cel mai bine ar fi să învățăm să comunicăm direct și clar, să transmitem celuilalt ce trairi nasc comportamentele lui și să verificăm dacă intenția acestuia a fost să genereze asemenea trăiri.
Când într-o conversație banală, zilnică, transmiți numai o realitate obiectivă, nu faci decât să semnalezi că ai observat... Ți-ai lăsat, ciorapii în sufragerie!/ Iar ai lăsat apa curgând, la baie, capacul neridicat..../ Iar ai întârziat... și lista de exemple poate continua. Nu faci decât să spui: am luat la cunoștință asta, am observat, am văzut... nimic mai mult. Repeți celuilalt un fapt deja știut. Știe si el că a făcut toate aceste lucruri. Mai mult, și mai rău e faptul că te înșeli crezând că celălalt înțelege și ce simți...
N-ar fi mai simplu să-i spui celuilalt: când faci... (asta)... mă faci să mă simt... umilit/ă, nerespectat/ă, ne prețuit/ă...etc? Așa te asiguri că știe ce simți. Și mai mult decât atât, e momentul să verifici... asta intenționezi să-mi transmiți?
     Indiferent de răspuns și indiferent de direcția în care ar lua-o discuția, comunicarea s-ar baza pe elemente concrete și complexe și nu pe superficialitate.Omul există și funcționează în maniera 3D (și aș putea să fac chiar paralela cu tridimensionalitatea divina, etc). După cum știm, exista 3 planuri pe care chiar organismul uman este construit, ca un tetraed. Latura sau planul drept, planul stâng și planul posterior, mai putin accesibil. Dincolo de aceste trei laturi ale individului, există varianta 3 în 1... varianta frontală, varianta „scurta”... fața. Ceea ce vedem din față nu este nici pe departe tot ceea ce reprezintă cele trei laturi, ci o sumă de câteva elemente, semnificative probabil. Latura ”cum este”, latura ”cum acționează” și latura complexă, posterioară, ”cine este în raport cu experiențele și mediul lui de viață”.
     Zilnic, atribuim semnificații comportamentelor, gesturilor, comunicărilor de orice fel, acțiunilor, evenimentelor, etc, pe baza confruntării sau intersectării noastre cu această latură frontală a lor. Astfel, bazându-ne pe elemente incomplete sau superficiale, conturăm semnificații sau mai pe înțeles, atribuim o anumită însemnătate, superficială sau parțială, emitem judecăți de valori și astfel, ne facem viata un iad.
       Aș vrea să cred că într-o zi vom învăța să atribuim semnificații și să punem etichete abia după ce cunoaștem bine conținutul, sau după ce evaluam toate cele trei laturi... însemnătate sau semnificație pe baza unui raport 3D.

Femeile aleg? (2)

 
Cine intră primul în viața celuilalt? Cine sparge gheața? Cine, pe cine agață? Cine alege?

    Nu moare nimeni dacă transmite cu subiect și predicat că e interesat de cineva...! Teama de a nu fi refuzați, teama de a nu ne face de rușine este de fapt, teama de poziționare inferioara... Poziționarea pe o treaptă inferioara în relația cu celălalt ne duce tocmai la nivelul real al imagini de sine. Când suntem refuzați, poziționați mai jos decât celalalt, avem senzația că s-a deschis ușa sinelui și celalalt a scos la iveala exact ce e acolo înăuntru. Din cauza aceasta ne temem și evităm pe cât posibil să facem primul pas. De fapt e o fantasmă pe care ego-ul ne-o flutură prin minte.
    Lipsa încrederii în sine, o imagine și o stimă de sine scăzute și descoperirea acestor vulnerabilități nu face decât să ne afunde și mai mult în angoasă sau teamă. Așa că, încercăm să împachetăm totul, într-un ambalaj pompos cu care ne fâțâim în fața celuilalt, poate, poate ne ”cumpără”. Dacă nu ne ”cumpără” înseamnă că nu îl mulțumim și că probabil știe sau a văzut că dincolo de ambalaj produsul e inferior. Pentru că, așa cum am susținut în numeroase ocazii ”nevoile și imaginea de sine” ne controlează viața, iar relația dintre ele este indubitabil într-un raport foarte corect. ”Cumpărăm” ce avem nevoie, iar nevoile sunt satisfăcute pe măsura a ceea ce suntem. În fond, cumpărăm ce ne place și ce ni se potrivește. Cei/cele care au încredere în sine și o relație echilibrată cu ei înșiși, nu se vor teme de refuz sau cel putin nu vor face din asta un obstacol în a-și exprima intențiile, dorințele sau preferințele
    Revenind la ideea inițială, dar mai ales la ceea ce scriam în articolul trecut, cred că nu știm să comunicăm, ne temem de vorbe, de reacții, cred că suntem învățați să ne temem și cred ca suntem învățați să comunicăm superficial.
    Personal cunosc și poziția femeii de a aștepta să fie ”aleasă” dar și poziția femeii care ”sparge gheața”. Nu dau sfaturi, și nu intenționez să orientez pe cineva spre un anumit comportament, dar evident că nu am pierdut nimic când am avut inițiativă indiferent de răspuns. Am rămas, eu, aceeași și mi-am continuat viața în stilul meu. Problema pe care o identific eu, nu este că ”îndrăznești” sau că ești ”refuzat” ci modul în care se realizează asta. Pentru că dacă știi să comunici corect, clar, deschis și cu umor dar în limitele bunului simț nimeni nu va simți că pierde sau câștigă ceva...
 

   
     P.S.  Nu exclud explicația temerii de refuz din perspectivă sociologică, a controlului social și al ”competiției” care acaparează traiectoriile noastre cu totul (nu doar în sfera socială), așa cum îmi sugera, într-o discuție, un prieten (nu-i dau nume pentru că nu am cerut acceptul pentru asta). Voi aborda acest subiect într-un articol viitor, sau mai degrabă mi-ar plăcea ca autorul ideii sa scrie despre asta, fiind un blogger foarte cunoscut și foarte apreciat.

Femeile aleg? (1)

   Dacă vrea o relație cu mine să mă caute...
   Mi-am amintit de replica asta spusă de un prieten într-o discuție, cu multă vreme în urmă... și acum îmi dau seama că replica are, mai nou, caracter ”unisex”.
   Cu câteva generații înaintea nostră, chiar și în perioada tinereții mele concepția privind debutul unei relații era foarte clară: femeia așteptă să fie curtată. O femeie care dădea semne vizibile de interes față de un bărbat, nu era deloc bine văzută în societate. Evident tiparul comportamental făcea parte dintr-un pachet mai amplu, în care rolul și statusul femeii erau foarte bine stabilite: femeia trebuie să fie supusă bărbatului...
    Cu timpul, dezvoltarea socială a adus cu sine schimbarea poziției femeii în societate și evident și în relația cu familia, cu partenerul de viață. Astăzi nu mai este etichetată ca ”îndrăzneală” din partea femeii să să se exprime public, să solicite și să exercite poziții de conducere, să administreze afaceri, să participe cot la cot cu bărbații la diferite evenimente, să frecventeze localuri „de petrecere a timpului liber”, etc. Cu toate acestea, în afișarea ”interesului” față de un bărbat, încă mai există rețineri.
    Îmi amintesc că de mai multe ori amici, prieteni (bărbați) mi-au spus: tu poți avea orice bărbat vrei lângă tine... ”Ei, aș! Gluma zilei!” Și m-am tezit și eu spunând asta altor femei... Bărbații spun: femeia are o poziție privilegiată... femeia alege. ”Hmmmm...”
    De ce cred bărbații că femeia alege? De ce cred bărbații că deținem ”cheia”? S-au inversat atât de clar rolurile? Ei stau precum yala si ”cheia” deschide sau nu? hmmm...
    Dacă asculți femeile... ele vor spune: bărbatul alege. Nu pot eu ca femeie să mă duc să-l agăț și să-i spun: helooo... aș vrea să-mi petrec timp cu tine sau aș vrea să încercăm o relație!. De ce cred femeile că bărbatul alege? 
   Am auzit femei care spun: dacă mă place să facă și pe naiba' să mă aibă! Am auzit bărbați care spun: dacă vrea o relație cu mine să mă caute!
     Ei bine, cine, pe cine, alege? Cine face primul pas? Într-o societate în care nu mai există reguli clare de conduită relațională pe plan emoțional, relațiile de cuplu funcționează din ce în ce mai defectuos, bărbați și femei deopotrivă, se plâng de relațiile pe care le au, cei care au, iar cei singuri se plâng cât de greu e să găsești pe cineva, în primă fază, și cât de greu e să-l ”atenționezi” că ești interesat.
     Într-o lume în care barierele comunicaționale dispar din ce în ce mai mult, oamenii au probleme din ce în ce mai grave de comunicare si relaționare...
     Să fie fie orgoliul ”zona de interes major” la care nu renunțăm, ba chiar căutăm să-l alimentăm și să-l ridicăm la nivelul cât mai înalt? Să fie teama, frici adunate care iau amploare... frica de ridicol, de refuz, imaginea de sine...? Să fie comoditatea? Să fie nevoia de un backup pentru eșec, să pregătim din start deculpabilizarea... ”tu m-ai cautat, tu ai insistat, tu ai dat buzna în viața mea”?

   
     Încă tind să cred că problemele legate de relații, de la prima privire și pănă la capătul lor, oricare ar fi acel capăt, stau pe temelia unei comunicări defectuoase și că disfuncțiile la nivel comunicațional reprezintă principala cauză a singurătății si a neîmplinirilor în relații.

Străinul din visele mele...

      Vei întâlni străinul din visele tale... este titlul unui film deja cunoscut în România. Astăzi mi-am amintit de el, pentru că mi-am amintit cum a fost când mi s-a întâmplat, când l-am întâlnit... deși n-am scris niciodată nimic despre asta.

     Am să destăinui un secret din viata mea despre care cred ca nimeni nu știe... A long time ago, pe vremea adolescenței mele, visam în mod repetat un bărbat căruia a doua zi nu-i puteam identifica fața, însă puteam descrie în amănunt ce simțeam în prezența lui. De fiecare dată același bărbat, aceeași trăire (și nu vă gândiți păcătos... că veți rămâne cu păcatul).
     Uitasem toată povestea asta, când cu aproape doi ani în urmă am întâlnit întâmplător un bărbat... înalt, frumos și extrem de inteligent, un străin cu o față... După primele cinci minute consumate într-o discuție banală, am constatat că pentru mine înfloriseră toți pomii, deși nu era decât începutul lui martie... trăiam din nou, după douăzeci de ani, în realitate, acel mixt de senzații pe care-l cunoșteam din visele mele...
   
     De atunci, acel bărbat îmi amintește când îmi e greu, cât de minunată sunt și cât apreciază că exist în viața lui... Acel bărbat știe să-mi facă surprize când nu mă aștept, știe să-mi mulțumească și să-și ceară scuze, să recunoască când greșește sau când am dreptate, acel bărbat știe sa-mi scrie versuri când îi e dor sau când îi e greu, știe ce gândesc și ce simt, știe să se asigure că mi-e bine... și-aș putea să continui...
     Acel bărbat m-a surprins din nou ieri, ultima zi a anului, pentru că în locul unei urări tradiționale, mi-a oferit cea mai frumoasă declarație pe care mi-a făcut-o cineva vreodată, când mi-a zis: vreau sa-ți spun ceva... vreau sa-ți spun cât de mult ai însemnat pentru mine în acest an... Mi-au dat lacrimile și am ascultat fără să întrerup cât de frumos a știut încă o dată să descrie ce însemn pentru el. M-am îndrăgostit a doua oară de cel mai minunat străin, ever.  

Oare merita să scriu?