Femeia... și pretențiile ei...

"Dupa o anumita varsta o sa incepi sa iti dai seama ca nu felul în care arata un barbat este atat de important, ci felul in care stie sa te iubeasca"....

Am de ceva vreme o dilema. Nu-mi dau seama daca marea majoritate a celor din jur nu au un simt estetic din naștere, l-au avut dar l-au anulat părinții sau și l-au blocat singuri pentru că le perturba rutină și comoditatea (sau din diverse eșecuri). Dar, vad permanent pledoarii pentru diminuarea valorii estetice. "Nu contează cum arată"... contează "cum e... ce conține...", aud permanent, fie că este vorba de produse, de locații sau oameni.
Chiar așa? Sunt ultima rămasă pe Terra pentru care contează ambalajul la fel de mult precum conținutul și care poate renunța usor, uneori, la orice are o "înfățișare" dezagreabilă pentru orice conținut o avea?
Știu, pe pietrele care vin spre mine scrie: "superficialooo!!!"...

Nu știu ce e azi, dar vad multe postări pe Fb pe tema "iubiri" și a "relației de cuplu". Citeam mai devreme un fragment dintr-o postare care spunea așa:
"dupa o anumita varsta o sa incepi sa iti dai seama ca nu felul în care arata un barbat este atat de important, ci felul in care stie sa te iubeasca" (nu dau sursa intenționat)
Pe buneee???

Nu știu dacă să mă bucur că n-am ajuns la vârsta asta ("după o vârstă") inca... sau să mă enervez vazand iarăși "specialisti" care vând "cursuri", "training-uri", "seminarii" construite pe frustrări, eșecuri și resemnări (de obicei personale) și o multime de minți dezorientate, ruinate.

Și "blonda" cum sunt din nou... mă întreb ce înseamnă "modul în care știe un bărbat să te iubească"... ??? Ori m-a orbit soarele, ori ceata e prea groasa... dar nu stiiiiiu ce înseamnă!!!

Ce știu sigur, sigur, e că tot ultima primata de pe Terra voi rămâne până mor... și la orice vârstă voi considera important aspectul fizic la un bărbat în aceeași măsură cu calitățile lui...
Chiar daca unele cred că nu mai exista... sau că de la o vârstă, după atâtea eșecuri, probabil, trebuie sa-ti sucești mintea să crezi că "felul în care arată un bărbat nu e atât de important".

De fapt, mă întreb dacă nu cumva asta este filosofia masculina pura, pentru că după o vârstă (cam după 40 de ani in mentalul masculin românesc, general vorbind) aud sloganul asta: "dar, ce am? sunt curat, și fac ... diferite servicii". Deci, eligibil. Nu știu dacă o altă replica m-a scos vreodată mai tare din sărite...

Și totuși știu și alte femei, care spun: nu pot sa-i suport burțile, pantalonii atârnând că pe gard, aspectul bătrânicios, hainele alese la prima atingere, cu ochii închiși, după ce deschide dulapul... sandalele, etc, etc.

Ce-ar trebui sa înțeleagă aceste femei, aflate deja la etapa "după o vârstă"... că problema e la ele? Sunt vinovate ca nu înțeleg faptul că bărbații le aleg pe cele frumoase și aranjate și femeile trebuie sa "sa-si de-a seama că e important cum știe el... s-o iubească"?
Ea trebuie sa-si schimbe mentalitatea, nu el obiceiurile proaste.

Off... iubirea asta, mama' ei... și femeile... De ce naiba 'or fi fost create și ele cu ochi, daca virtutea ar fi sa fie oarbe... ?

Femeile "pretențioase" să se simtă, domn'le, vinovate... zic...

Pentru azi, neuronul meu singuratic și-a cam terminat tumbele deja... e lat...

 

NU mă mai iubiți.... (!?!?!?!?)

        Nu stiu cand in societatea Romaneasca au existat vremuri in care relatiile interumane au fost
„inundate” de iubire, dar stiu ca acum traversam o perioada in care sigur nu se poate vorbi despre asta. E de ajuns sa ne uima in jur, sau chiar in viata proprie. Ultimele evenimente sociale au demonstrat asta din plin.
        Cu toate acestea, democratia a venit la pachet cu o mare „inflatie” de expresie (nu de sentiment), daca pot spune asa si am importat din occident obiceiul de a spune „te iubesc” la orice pas. Romanii care in perioada comunista nu-si exprimau sentimentele pozitive decat insotite de frica si de rusine (cati parinti spuneau copiilor in perioada aceea - „te iubesc”, in fiecare zi sau mai mult? ), au ajuns acum sa transmita la orice pas „te iubesc!”.
        Recunosc ca nu sunt persoana care sa transmita cu usurinta aceasta expresie, pentru ca intotdeuna consider normal sa transmit ceea ce simt cu adevarat si nu sloganuri. Insa, uneori, contextul sau insistentele celorlalti ma fac sa-mi fie jena sa nu raspund cu aceeasi moneda. Daca raspund cu - „multumesc!”, cei mai multi se simt jigniti. Dincolo de faptul ca nu inghit sloganul lor, trebuie sa fac efortul sa-l si livrez inapoi, ca nu cumva sa se simta desconsiderata persoana care-mi face o asemenea declaratie.

        Poate ca unii iubesc mai usor si altii mai greu... o prostie la care nu m-am gandit pana in momentul asta, dar care acum, ca tot imi veni... mai stii, o fi o realitate pe care n-am inteles-o eu.
Poate ca pentru mine, pana la iubire exista un pachet intreg de emotii pe care le simt sau traiesc, dar care nu se numesc iubire... Cu atatea ipoteze si atata disconfort, am ajuns de ceva vreme sa fac alergie la acest „te iubesc”, gol, superficial, lipsit de continut si de semnificatie.

        In ultima vreme am ajuns sa ma gandesc foarte serios la oamenii care-mi spun cu atata usurinta „te iubesc”. Oameni cu care nu am o relatie intima sau extrem de apropiata sunt constienti de ceea ce spun, isi bat joc, sau sunt destul de echilibrati psihic?
Stiu ca suna extrem de brutal si stiu ca poate par (sau sunt) lipsita de empatie, sau afectivitate, dar efectiv, ma uit la acei oameni sau la mesajele lor si incerc sa identific ce e in capul lor cand imi spun „te iubesc”... Sa fie oare acel „cred ca te iubesc” in locul acelui „simt ca te iubesc”?

        Poate ca eu nu stiu exact ce e iubirea asta sociala, poate ca eu inteleg altfel iubirea, poate ca o consider eu un dar mult mai pretios decat este si o ofer greu sau ma astept sa nu fie risipita aiurea... sau poate... nu inteleg eu cat sunt de iubita... hmm...
Poate... Poate... poate...
        Sigur stiu, insa, un lucru - nu mai vreau sa ma iubeasca nimeni asa... nu mai vreau sa aud sau sa citesc acest „te iubesc”, aruncat in fuga la tot pasul, doar pentru a pastra imaginea unui om empatic si pozitiv.
       
Ce inseamna „sa iubesti”? Ce e iubirea? Crezi ca ma iubesti sau simti ca ma iubesti? Si cand simti, ce simti? Poate ca e prea complicat pentru unii, sau poate sunt eu prea abrupta, dar, chiar nu pot sa-mi bat joc de iubire, dar...

Va rog... NU ma mai iubiti...!

Moartea pasiunii...

Cand am inceput cursul de psihosexologie ma gandeam daca se poate vorbi un an de zile despre sex... pentru ca pana la urma... este sau nu este o „bataie de cap” acest sex?

Ieri citeam intr-o revista americana psiho-medicala despre intimitatea si viata sexuala a femeilor care au suferit o mastectomie. Si am realizat din nou doua lucruri: in Romania nu se vorbeste despre problematica asta in cazul acestor paciente si... mai mult decat atat, in Romania, in general, sexul desi inca un subiect tabu este expus destul de mult in sfera sociala. Paradoxal, insa, stim atat de putin despre el.

Intr-o discutie recenta cu studentii mei, am intrebat pentru prima data, aproape fara o intentie precisa: „De ce facem sex?” raspunsurile fetelor m-au cam blocat, si recunosc ca ma si ingrijoreaza... Cu alte cuvinte raspunsul esential se poate „traduce” cu - „facem pentru ca se face, pentru ca putem trai foarte bine si fara...”

In dimineata asta citeam expunerea unui jurnalist pe care il urmaresc pe Fb, care, printre altele se bucura de faptul de mai multa vreme nu-si mai doreste sex, desi poate.... Se bucura... era o reusita, probabil...

Si-mi aminteam in timp ce scriam randurile de mai sus, despre invitatia pe care am primit-o cu ceva vreme in urma, de a vorbi intr-un „seminar de familie”, in fata unui grup foarte numeros de persoane mature, singure, care-si cautau un partener de viata - crestini (practicanti). Dupa terminarea seminarului, intr-o pauza, am fost abordata de sapte persoane (sase barbati si o femeie), pentru problemele lor legate de sexualitate. Toti aveau aceeasi tema si aceeasi intrebare: ce fac...?

Am senzatia ca ultima moda in materie de „a iesi in evidenta” sau de „a atrage atentia”, devine aceasta indiferenta aparenta pentru sexualitate, intr-o lume inundata de vorbe... sau si mai grav, o anulare a unei laturi exentiale din echilibrul bio-psiho-social al vietii.

Am cautat informatii despre legatura dintre divort si sexualitate. N-am gasit neaparat cifre, dar am gasit marturisiri, studii de caz, povesti de viata... in care problemele sexuale reprezentau factorul numarul unu in decizia de divort. Evident, de cele mai multe ori, ascuns in spatele unei problematici mai cunoscute - infidelitatea. Dezamagitor e ca exista multe articole in literatura „psiho-sociala” internationala care au ca tema ” redescoperirea propriei sexualitati dupa divort”. (What??)

In conditiile unei furtuni dezlantuite recent pe tema casatoriei si a familei, a calitatii acestui statut, ma intreb, cata importanta dam mentinerii unei relatii de calitate, mentinerii unui echilibru individual in care organismul nostru sa functioneze in parametri normali, mentinerii unei stari de bine individual si in relatia de cuplu? Pentru ca oricat de sapiosexuali ne dam toti mai nou, instinctele, atractia si nevoia sexuala nu dispar, oricat incercam sa le ingramadim intr-un sertar bine ferecat al sinelui nostru.
Principiul - „renunt la ceea ce imi creeaza difcultati” in acest caz, aduce cu sine, ca in rostogolirea unui bulgare de zapada, alte si alte dezamagiri.
Negarea detaliilor de viata de care ne este rusine, evidentierea in grupuri sociale sau familiale prin tipare rigide, „abstinenta” sau „preocupari mai inalte” nu fac decat sa pregateasca o „bomba cu ceas”.

Cine omoara pasiunea? Cine mai face sex si de ce?.................................................................................