Nu stiu cand in societatea Romaneasca au existat vremuri in care relatiile interumane au fost
„inundate” de iubire, dar stiu ca acum traversam o perioada in care sigur nu se poate vorbi despre asta. E de ajuns sa ne uima in jur, sau chiar in viata proprie. Ultimele evenimente sociale au demonstrat asta din plin.
Cu toate acestea, democratia a venit la pachet cu o mare „inflatie” de expresie (nu de sentiment), daca pot spune asa si am importat din occident obiceiul de a spune „te iubesc” la orice pas. Romanii care in perioada comunista nu-si exprimau sentimentele pozitive decat insotite de frica si de rusine (cati parinti spuneau copiilor in perioada aceea - „te iubesc”, in fiecare zi sau mai mult? ), au ajuns acum sa transmita la orice pas „te iubesc!”.
Recunosc ca nu sunt persoana care sa transmita cu usurinta aceasta expresie, pentru ca intotdeuna consider normal sa transmit ceea ce simt cu adevarat si nu sloganuri. Insa, uneori, contextul sau insistentele celorlalti ma fac sa-mi fie jena sa nu raspund cu aceeasi moneda. Daca raspund cu - „multumesc!”, cei mai multi se simt jigniti. Dincolo de faptul ca nu inghit sloganul lor, trebuie sa fac efortul sa-l si livrez inapoi, ca nu cumva sa se simta desconsiderata persoana care-mi face o asemenea declaratie.
Poate ca unii iubesc mai usor si altii mai greu... o prostie la care nu m-am gandit pana in momentul asta, dar care acum, ca tot imi veni... mai stii, o fi o realitate pe care n-am inteles-o eu.
Poate ca pentru mine, pana la iubire exista un pachet intreg de emotii pe care le simt sau traiesc, dar care nu se numesc iubire... Cu atatea ipoteze si atata disconfort, am ajuns de ceva vreme sa fac alergie la acest „te iubesc”, gol, superficial, lipsit de continut si de semnificatie.
In ultima vreme am ajuns sa ma gandesc foarte serios la oamenii care-mi spun cu atata usurinta „te iubesc”. Oameni cu care nu am o relatie intima sau extrem de apropiata sunt constienti de ceea ce spun, isi bat joc, sau sunt destul de echilibrati psihic?
Stiu ca suna extrem de brutal si stiu ca poate par (sau sunt) lipsita de empatie, sau afectivitate, dar efectiv, ma uit la acei oameni sau la mesajele lor si incerc sa identific ce e in capul lor cand imi spun „te iubesc”... Sa fie oare acel „cred ca te iubesc” in locul acelui „simt ca te iubesc”?
Poate ca eu nu stiu exact ce e iubirea asta sociala, poate ca eu inteleg altfel iubirea, poate ca o consider eu un dar mult mai pretios decat este si o ofer greu sau ma astept sa nu fie risipita aiurea... sau poate... nu inteleg eu cat sunt de iubita... hmm...
Poate... Poate... poate...
Sigur stiu, insa, un lucru - nu mai vreau sa ma iubeasca nimeni asa... nu mai vreau sa aud sau sa citesc acest „te iubesc”, aruncat in fuga la tot pasul, doar pentru a pastra imaginea unui om empatic si pozitiv.
Ce inseamna „sa iubesti”? Ce e iubirea? Crezi ca ma iubesti sau simti ca ma iubesti? Si cand simti, ce simti? Poate ca e prea complicat pentru unii, sau poate sunt eu prea abrupta, dar, chiar nu pot sa-mi bat joc de iubire, dar...
Va rog... NU ma mai iubiti...!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu