" Mă numesc..., am terminat facultatea de..., am urmat masterul..., lucrez.... "
" Mă numesc..., am terminat facultatea de..., am urmat masterul..., lucrez.... "
" Mă numesc..., am terminat facultatea de..., am urmat masterul..., lucrez.... "
" Mă numesc..., am terminat facultatea de..., am urmat masterul..., lucrez.... "
...
După audierea acestei formule de câteva zeci de ori, se ridică o doamna şi spune:
"În primul rând, sunt soţia lui X, în al doilea rând, mă numesc..., am terminat facultatea.... şi prezentarea intră pe făgaşul normal, până când, curiozitatea decanului nu mai poate fi ţinută sub control, izbucneşte şi întreabă: Dar, cine este X... ???
Se face linişte. Nimeni nu mai respiră, pentru ca întrebarea ne roade pe toţi...
Tânăra zâmbeşte, face o pauză, puţin încurcată... şi spune: Soţul meu. Un om extraordinar..."
Punct. Zic eu, pentru că ea a continuat detaşat de unde rămăsese...
Atunci m-am întrebat pentru prima dată (dincolo de zâmbete şi chicoteli), cu maximă seriozitate - cine sunt? Nu la adolescenţă, nu atunci cănd încercam să-mi croiesc un drum în viaţă... Şi mă întreb şi azi, din ce în ce mai serios...
Dacă m-aş uita în oglindă aş găsi potrivit să răspund repede... fata blondă cu ochi albaştri, cu pistrui, cu dinţii strâmbi, cu corpul... Această caracterizare este o conturare a ceea ce oricine poate afirma, confirma, cu mici diferenţe de opinie, privind unele aspecte. Dar nu mă termin aici. Eu nu sunt goală, nu sunt "mulţimea vidă"...
Am auzit pe cineva afirmând, de curând, că termenul "vid" este foarte controversat, deoarece unii susţin că nu conţine nimic, alţii că lipseşte doar aerul, iar alţii că e plin cu atomi... energie, vibraţii... etc.
Cine sunt eu în complexitatea mea, cine sunt eu - văzută şi nevăzută? Cine sau ce defineşte partea nevăzută a eu-lui meu? Amintirile? Greşelile? Gândurile? Alegerile făcute? Sentimentele? Experienţele anterioare? Determinarea? Voinţa?...
Cu siguranţă cel mai simplu ar fi să spun - TOTUL. Dar asta nu constituie un răspuns mulţumitor, pentru că nu mă defineşte pe mine, defineşte fiinţa umană. Mă întreb: cât din ceea ce sunt este produs de mine (îmi aparţine) şi cât "mi s-a dat" (din afara mea)?
Există o teorie conform căreia, în interiorul nostru există două "zone" concurente, în toate alegerile pe care suntem nevoiţi să le facem, zilnic: amintirile - incluzând toate experienţele fiecăruia de până acum şi ale celorlalţi, pe care le-am preluat în interacţiunea cu ei (chiar şi doar la nivel raţional) şi intuiţia - acel ceva care ne conduce să alegem fără "argument".
Împletitura de "lut şi fier" care mă caracterizează, nu numai că mi-a fost dată ca şi construcţie, la naştere, dar mă urmăreşte permanent. Întotdeauna văd în tot ceea ce vine spre mine atât pământul cât şi aerul (cerul). Şi când spun asta mă refer la pământ = tot ce e vizibil, palpabil, cu greutate, justificat, susţinut, verificat, unanim acceptat şi dovedit ştiinţific şi la aer = tot ce e invizibil, subiectiv, fără greutate, neverificat, fără baze solide, fără justficare, valabil doar la nivelul simţurilor, bazat pe credinţă.
Din fericire, dualitatea pe care o percep în ceea ce mă înconjoară, mă ajută să deosebesc mai uşor "amintirile" de "intuiţie". Bagajul greu (acumulat cu multe sacrificii şi eforturi, în timp) şi golul, vidul, de unde apare ca din neant, ca un fulg plutind în aer într-o noapte "întunecată", fără luminători... ideea, intuiţia... . Dualitatea aceasta, însă, nu mă lasă să disting cu exactitate... CINE SUNT...
Mai departe, te las pe tine să spui... CINE SUNT... CINE EŞTI... ???
... fragmente de gând...
