Cum știi care e persoana potrivită pentru tine? (II)

Încotro?

Ce planuri ai? Ce vrei să faci în următorii ani? Cum sau unde te vezi în viitor? Ce ți-ai propus să realizezi în viața asta? Familie, bani, bunuri materiale, călătorii, dezvoltare personala, studii, carieră profesională?

Contează ce planuri are fiecare individ cu viața lui pe termen lung atunci când intră într-o relație de cuplu? E important să-i cunoști visurile și aspirațiile? Obiceiurile? Hobby-urile? Fanteziile? Preferințele? Limitele???

Conteazăăăă!!!!

Viața de cuplu presupune o interacțiune nelimitată de timp și spațiu. Partenerul de viața este lângă tine oricând vrea și poate. Viața de cuplu se suprapune peste fiecare minut al vieții tale și este compusă din toate grimasele pe care le poți face cotidian, din toate nevoile și mecanismele de satisfacere a acestora, din toate stările și dispozițiile pe care le trăiești și cu care te confrunți în fiecare zi, din obiceiuri și ritualuri mărunte. Nu e îndeajuns sa fie frumos/a, deștept/a și cu ceva avere. Pentru că în fiecare zi va trebui sa trăiești cu mirosul acestuia, cu tabieturi de igiena, cu ciorapi aruncați/sau nu, cu dezordine/sau nu, cu preferințe culinare, cu calități sau defecte în administrarea casei sau bucătăriei, cu dorințe de socializare sau nu, cu preferințe de petrecere a timpului liber, glume sau ironii/ sau nu, preferințe vestimentare, neglijența sau lipsa responsabilizării..., mentalitate sau preconcepții diferite de ale tale..., ocupații, activități care susțin planurile personale și care implica mai mult sau mai putin, pe celălalt, cu nevoia de independenta, cu gelozia, cu probleme de sănătate, cu sensibilități biologice sau psihologice... etc.

Ce vrei să faci în fiecare zi, în viața ta de cuplu? Ce vrei să realizezi peste câțiva ani, fiind într-o relație de cuplu? El, ea... ce vor?

Dar înainte de a/al cunoaște pe celălalt este foarte important sa te cunoști pe tine. Puneți ție toate aceste întrebări, apoi întreabă-ți viitorul partener despre el.

Vă potriviți?

Chiar dacă îți imaginezi că din moment ce celălalt și-a dat acordul scris sau verbal că vrea să traiască lângă tine toată viața, tu îi vei implementa, impune sau convinge... că trebuie să accepte și să-și însușească cu plăcere planurile tale, ba, mai mult chiar, ideal ar fi să renunțe la propriile planuri, pentru că acum e cu tine... realitatea îți va demonstra că nu merge așa.
Și-apoi, ce îți dorești, încercări nereușite, eșecuri, conflicte, agitație sau o relație armonioasă, în care să te simți împlinit și să te poți dezvolta?

Este foarte important ca doi oameni care își doresc să trăiască împreună, să aibă obiective comune. Obiectivele diferite vor aduce cu sine însingurare, frustrare, distanță, neînțelegeri reciproce, comunicare mediată defectuoasa, etc.

Dacă cei doi vor avea drumuri opuse, nu-l vor putea parcurge împreună chiar dacă, poate, se vor întâlni la destinația finală. Acolo vor fi deja obosiți și înstrăinați.

Cum știi care e persoana potrivită pentru tine? (I)

Ești singur. Știu. 

Și te-ai săturat de singurătate. Știu.

Și ai cam face orice să schimbi asta pentru că sunt zile în care ești în stare să spui precum bătrânica din poveste: „să am un suflețel lângă mine, nu contează cum e... suflet să fie”. Și în disperarea asta, pentru că despre disperare și obsesie vorbim, te arunci în „fața” oricui, pentru a i te dărui sau pentru a o/îl lua cu totul.

Și după un timp, constați că nu merge, tu sau partenera/ul. Urmează o perioada grea, apoi despărțirea. O mare dezamăgire care aduce cu sine frica de (alt) eșec, sentiment de vinovăție, o mare angoasă privind propria persoana, nu mai știi cine ești, cine ar trebui să fii, cum să te schimbi, ce ai greșit...??? Se instalează un haos interior, întrebări fără răspuns și un mare gol. Din nou un suflet gol.

Cum evităm relațiile defectuoase?

Cum știi care e persoana potrivită pentru tine?

Întâlnim în viața de zi cu zi, deseori, îndemnul - „asculta-ți inima”, atunci când ai de făcut o alegere și cred foarte tare în instinct. Cu toate astea, când ai de ales un partener de viață sau în orice relație inter-umană, rațiunea trebuie să fie tabloul de control al emoționalului. Intuiția te va ajuta doar dacă deja ai o relație extraordinar de buna cu ea, dacă știi când și cum s-o asculți.

Când avem de ales un om, fie pentru ceea ce este el, fie prin comparație cu un altul, lucrurile se complică puțin. Omul e cel mai complicat „context”, dacă pot spune așa.

Cel mai greu e când inima spune – „o/îl vreau!” și rațiunea îți aduce tot felul de contra-argumente, deși, de multe ori VREAU... strigă atât de tare, încât rațiunea nici nu se mai face auzită.

Există câteva elemente care luate în calcul ar putea fi de mare ajutor: comunicarea, obiectivele, principiile și valorile, asemănările, atracția.

Comunicarea reprezintă esența trăirii. Creația are la început „cuvântul”, comunicarea, pentru că „Dumnezeu a zis...”. Comunicarea sta la baza întregii creații.

Fără comunicare nu putem trăi și tot ea face legătura dintre interiorul nostru și exterior, dintre partea văzuta și cea nevăzuta și unii cu alții. Fără acest liant, nu putem trăi în pace cu mediul

exterior. 

Comunicarea bună dintre doi oameni poate denumi acea comunicare care curge și care seamănă cu cea mai plăcută îmbrățișare. Ceea ce transmite unul trebuie să se împerecheze cu ceea ce transmite celălalt și să curgă. Lucrul acesta se întâmplă când doi oameni se potrivesc. Comunicarea cu foarte multe obstacole, cu foarte multe noduri, paranteze explicative, analize pe text, blocaje, etc, nu e o comunicare bună, iar cei doi nu vor putea parcurge în pace un drum prea lung.

Când ceea ce transmite unul nu este înțeles de către celălalt, când stilul de comunicare metaforic, umorul sau chiar sarcasmul unuia nu este înțeles sau agreat de către celălalt, comunicarea nu va „curge” și relația nu va fi de calitate. Acești parteneri se pot tolera dar nu pot spune că se potrivesc.

Relația nu va fi una de calitate si relaționarea nu va umple sufletul fiecăruia în fiecare zi de bucuria împlinirii. Cei doi nu vor fi suport pentru dezvoltarea celuilalt. Relația nu va umple golul „nevoii de împlinire”, relația va fi doar o umplutură a singurătății, mult mai dăunătoare decât singurătatea în sine.

Analizează calitatea comunicării cu celălalt! Este persoana potrivita?

Madlena nepăsării

Citesc Madlena (Aurora Liiceanu). Savurez cu mare plăcere tot ce scrie această femeie pe care o iubesc și o admir, și nici măcar nu îndrăznesc să cred că vreodată gândurile mele ar ajunge la ea. Ce nevoie ar avea să i se mai spună încă o dată lucruri pe care cred că le-a auzit de sute de ori? O admir așa cum admir și alte femei minunate pe care le consider un izvor nesecat de viață, de profunzime, de culoare. Cred că suntem prietene de-o viață, acel gen de prietenie ascunsă într-un sâmbure de emoție și atât. Acea prietenie pe care o simt față de mai multe persoane cu care nu am interacționat niciodată și pe care îmi place s-o numesc „prietenia umbrelor”.

Citesc Madlena. Aproape toată lumea știe și înțelege metafora, „madlena” lui Proust, care a devenit simbolul „memoriei involuntare”, madlena pomenita de mulți scriitori „devine un procedeu literar [...] Madlena este numele generic al detaliului... Ea însă, funcționează în mod paradoxal, dovedind că involuntarul poate învinge voința. Sau poate se alătură ei, se bagă în față, venind cu lumea lui largă. Căci farmecul și splendoarea detaliului sunt nemăsurate și magice.”(Aurora Liiceanu)

Citesc Madlena. Mai multe detalii din text devin madlenele mele. Aproape la fiecare paragraf dau o fuga undeva în trecut, savurând cu repeziciune madlena trecutului specific.

Sunt câteva elemente care susțin lucrarea ca niște piloni, așa cum „motivele” sunt condimentele de bază ale poeziei.  Madlena, amintirile, detaliul, marea, potrivirile, diferențele, tăcerea, contemplarea, înserările...  mă stârnesc să scriu despre ele, însă un alt amănunt, prezent în mare parte a textului, nepăsarea, mă face să privesc cu atenție în oglinda sufletului meu. Nepăsarea sau lenea, sau indiferența, prind/e în carte alte contururi decât cele comune. Nepăsarea pare să fie parte din esența vieții, din esența normalității trăirii umane.

Mă întorc în timp și timpuri, și încerc să identific ocazii în care am dat dovadă de nepăsare. Nu găsesc prea multe, însă acelea puținele care sunt, încărcate de emoții apăsătoare. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu acuzată de nepăsare, poate nu pentru că ar fi fost rău sau urât ci pentru că mi-aș fi dorit să stăpânesc acest tip de trăire, pe care însa, n-am reușit să-l identific niciodată coerent.
Înțeleg acum că ceea ce alții etichetează la mine ca fiind nepăsare, este, de fapt, un soi de îndepărtare a mea în fața libertății lor, un drept pe care îl recunosc celuilalt la libertatea de a-și trăi viața cum vrea, fără presiunea existenței mele în preajmă. De obicei îmi arat doar intenția, interesul, cu limite... apoi, aștept... apoi, dispar.
Nu mai bat a doua oară și nu mă mai întorc... Unii spun ca e orgoliu, alții spun ca e frustrare, unii nu spun, dar, gândesc ca e prostie, alții cred că e nepăsare...

Eu cred că e normal să fiu așa. Cred că e normal să oferi doar un semn de intenție, o licărire de „păsare” în fața unei infinități de răspunsuri pe care le poți primi înapoi.
Cred că cine are nevoie și vrea să-ți pese de el, va prinde intenția și o va lua cu el în zborul lui, te va prinde de-o aripa și va zbura cu tine... pentru că vrea să fii acolo, pentru că te vrea „a fi”...

Dincolo de aceasta împerechere între a-ți păsa și a fi luat în considerare, sunt detalii... prea multe detalii care se așează ca praful peste intersectarea a doua ființe.
Din fericire suntem flexibili, ne modelăm pe contururile contextelor și facem din „păsare” sau din „nepăsare” instrumente de echilibrare a trăirilor interioare în raport cu cele exterioare.
„

„Suntem aceiași mereu și ne-aceiași mereu sau chiar alții decât credem....” (Aurora Liiceanu)

IUBIREA LA OAMENI... de oameni, cu oameni, pentru oameni...

Aseară am fost la teatru. Piesa: IUBIREA LA OAMENI. Textul ucrainean, regizor de origine rusă, actori români, limbaje diferite și o singură realitate universala, comună, abstractă și concretă în același timp - IUBIREA.

Am văzut piesa cu alți ochi decât am văzut multe alte piese. Poate pentru că a fost o invitație specială, cadou de ziua mea de la un mare actor, sau, poate pentru că tema - iubirea, devenită pe a locuri desueta în rutina cotidiană, poartă cu ea, întotdeauna, greutatea inexplicabilă a sentimentului ce apare și dispare fără să-l programezi. Vine de dincolo, dispare dincolo... 

Uneori vine ca o furtuna, alteori ca un susur blând. Se instalează, clocotește și rămâne un abur. Însă, aburul acela poate fi uneori mai fierbinte și mai secătuitor decât clocotul în sine. 

Piesa transpune în scenă câteva tipologii de relații, relații "pereche" (principale) și relații de grup (secundare), despre care omenește credem că trebuie să conțină, sau nu pot exista fără iubire. Iubirea goală, crudă, vie, trăită, visată, așteptată, urâtă, invocată, chemată, alungată, uitată, îngropată, moartă... 

Și-atunci când privești realitatea din fotoliul de spectator, ești dincolo de ea, o rumegi și o digeri ca un demiurg. Atunci când ești spectator, tu nu mai ești... realitatea se derulează fără tine, privești la ea distant, obiectiv... și tot ceea ce poți face este să creezi conexiuni cu detalii, dar infime și profund efemere. 

Iubirea în cuplu, iubirea neîmplinita (de cuplu), iubirea mamă - copil, tata - copil (general absentă), iubirea femeii care nu poate deveni mamă (față de ea însăși, față de el, fata de alții), prietenia și iubirea "phileo", inocența și iubirea omului nebun, nebunia iubirii și iubirea nebuniei, singurătatea și visul de-a fi iubit până dincolo de moarte. Singura iubire ideala e iubirea care „nu mai este”. 

Niciodată n-am raționalizat atât de mult distanța, apropierea și suprapunerea dintre doua "personaje" ale realității sociale, umane, personale... iubirea și relația. Între cele două legătura nu e o condiție "sine qua non", deși, în viața de zi cu zi le suprapunem fără drept de apel. Trăim în relații, trăim în diade, cu sau fără iubire. Trăim iubirea fără s-o putem defini complex, fiecare dintre noi creându-i un alt chip, după mintea și detaliile ei din capul lui. 

Viața, moartea, cuvintele, tăcerea, credințele, pasiunile, slăbiciunile, frumosul și urâtul, binele și răul, vin, pârjolesc și trec mai departe... undeva, nu știu unde... și chiar dacă lasă urme... ele nu se contopesc cu iubirea. Conviețuiesc cu ea pentru un timp, apoi trec. 

Iubirea rămâne o constantă, un concept fără de care prezentul nu poate exista, pentru ca „trecutul e mort și-ngropat", iar viitorul nu există. O constantă neclară, nesigura, nevinovată... 

Iubirea la oameni... cameleonică, devoratoare, nestatornică, chinuitoare... 

Oare, există cu adevarat iubire la oameni? Coboară câteva clipe în sufletul tău și caut-o! Exista?

Dacă n-ai fi...

„Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc...” își începea frumos, Creangă, înșiruirea de imagini și emoții pe care le purta cu el ca pe o baterie de rezerva, într-o viață haotică și fără un sens bine conturat, uneori.

Așa îmi vine și mie să-mi încep introspecția, pentru că deseori mă gândesc dacă mai simte și mai gândește cineva acele trăiri care-mi întrerup uneori fluxul existenței, ca atunci când ești forțat să-ți ții respirația până nu mai poți.

Așadar, nu știu dacă cineva înțelege sau va înțelege vreodată ce scriu câte-odată aici, dar e locul meu de întâlnire cu mine, locul în care dau voie gândurilor să se transforme în cuvinte și-n fraze (poate uneori haotic și deloc inteligibil) și emoțiilor să prindă contur prin metafore colorate.

Nu știu dacă știi cum e să te dizolvi până la a rămâne doar o bucățică de minte cu ochi, doar atât, să te ridici deasupra tuturor lucrurilor și să privești totul ca pe un spectacol, obiectiv, detașat... tot ceea ce în dimensiunea vieții pe care o cunoaștem numim realitate.

Nu știu dacă știi cum e să trăiești uneori cu senzația că nu exiști, că totul e de fapt o plăsmuire a acelui petec de minte despre care vorbeam, care plutește nestingherită într-o dimensiune a infinitului care ne înconjoară. E ca și cum doar realizezi că nu exiști, nu te vede nimeni, nu te aude nimeni, ca „omul-fantoma” și tot freamătul celor din jur, care se desfășoară într-o agonie fără sfârșit, într-o dimensiune de care sunt legați și pe care se străduiesc s-o păstreze, trece pe lângă tine, trece prin tine...
Ceilalți își duc existența independent de tine, intersectându-te doar când ai putea fi una din resursele lor. Da... ai putea fi una din resursele lor, cu care și-ar rezolva problemele sau și-ar îndulci existența, pentru că dacă „n-ai fi”, ar fi alte resurse, la fel de satisfăcătoare sau chiar mai mult de atât.
Pentru că dacă n-ai fi tu, nu ar lipsi nimic, pentru că nu poți simți că lipsește ceva despre care nu știi că ar fi putut fi. Și nici nu poți trăi cu nostalgia unui potențial universal despre care nu poți decât să presupui că ar putea fi, și ar putea fi chiar frumos.

Ne place uneori să credem că fără noi s-ar răsturna pământul sau alții n-ar putea trăi... Ne place să ne auto-înșelăm, să ne credem mai importanți decât suntem...
Ne place să spunem: fără... X (om, sau talent, sau rezultat al existenței sale) lumea ar fi mai săracă, dar lumea e deja la fel de săracă fără infinitatea de posibilități și de oameni și de contexte, care ar fi putut sau ar putea să existe și nu sunt...
Pentru că „ce e o clipă în raport cu nemărginirea?”, spunea Eminescu cândva, sau ce e un om in raport cu nemărginirea, aș spune eu.

Nu știu dacă ai trăit vreodată senzația plutirii între viață și moarte. Când niciuna nu-ți oferă nimic și niciuna nu se supără că nu te conține. Nici măcar pe ele nu le interesează că ești sau nu ești. Ca și cum ar fi atât de ocupate și de grăbite că în viteza cu care se rotesc numai de tine nu sunt interesate...
Ca și cum vizionezi spectacolul vieții ca un perpetuum mobile suprem, în care nu contează decât mișcarea, aceeași mișcare, aceleași cercuri, aceleași legi repetate, ca un set de fractali existențiali.
Ești sau nu ești parte a acestei existențe efemere, dar infinit repetitive, este fix același lucru pentru existență.

Dar, dacă ești? Dacă tot ești, da-ți voie să fii! Da-ți voie să fii esența aceea care a prins contur cândva, pentru că e unică. Dă-i voie sinelui său să fie, așa cum e el, dar să fie. Nu pentru alții, nu pentru lume, nu pentru ceea ce lași în urmă, ci pentru simplu fapt că există. Doar atât, lasă-l să se manifeste, și să plutească în sensul lui, în ritmul lui, cu tot ceea ce conține și cu mixtul de componente care n-a mai fost și nu va mai fi vreodată.

Sinele, esența fiecărui individ  e acalitativ (dacă aș putea inventa cuvântul), adică nici bun, nici rau.... Tot ce urmează după „a fi”, face ființa „bună” sau „rea”, într-o definire subiectivă, a unei existențe duale universale.
Pentru că evaluarea unei valori se face prin raportarea la un standard, iar standardele pe Terra sunt stabilite aprioric pentru noile existențe, bazate pe matematica istoriei, pe legea numerelor mari, pe sume de caracteristici asemănătoare care conțin un element comun.
Uitând, de altfel, infinitatea de posibilități din existență și uitând că suntem unici. Singurele standarde de neclintit, singurele repere sunt legile universale stabilite undeva, cândva, o dată pentru totdeauna. Restul, oricât de cântărit ar fi, e subiectiv...

Așadar, dacă n-ai fi, n-ar fi nicio pierdere, n-ar lipsi nimic,
Dar, dacă că tot ești, atunci, dă-ți voie să fii TOT...

(Foto - http://www.fotocommunity.de/photo/schattenkind-andrea-aplowski/35441695)

Un străin, un chip... de străin

Într-o zi mi-am creat un străin.
Mi-am creat un chip... de străin. Mi-am creat un suflet.
Era pe vremea când noaptea se îmbina cu ziua, dar soarele nu voia sa apară printre freamătul înghețat al iernii și ceața din sufletul meu. Era zi, dar era încă noapte.

L-am creat cu mâinile mele și fiecare atingere aducea cu ea o incantație. Fiecare trăsătură pe care o desenam în lutul moale, purta cu ea emoția întâlnirii... vibrația identității unui „noi” care a existat dintotdeauna și care nu s-a-ntâlnit niciodată.

Apoi, am așteptat. Credeam că într-o zi, soarele va năvăli și printr-o fereastră mică uitata deschisă pe culoarele sufletului meu, va invada cu atâta repeziciune tot spațiul acela infinit de îngust, încât se va lumina tot Universul acoperit de zăpadă, de zăpezi și de ierni repetate.

Și-a venit. N-a venit cu soarele, a venit cu vântul... un vânt puternic, care dărâma totul în cale.
Străinul acela a devenit realitate, a devenit comun, a devenit al meu... pentru o clipă, sau mai multe clipe... Ca o tornadă a răscolit totul în cale și vârtejul de vibrații a spulberat tot ce era... Ce era..? Niște pietre de aducere aminte, neclintite până atunci...
Atât era...

Chipul acela era așa cum l-am creat. L-am privit  cum dormea și-am zâmbit. Da, el era... Și cine zicea „să nu-ți faci chip cioplit!”? L-am făcut...

Chipul acela s-a uitat îndelung și adânc în ochii mei și m-a făcut să ma îndrăgostesc prima dată de mine. Ca și cum pân-atunci n-am știut cu adevărat cine sunt... L-am iubit, m-am iubit, ne-am iubit...

Mi-am creat un suflet. Sufletul acela a rămas cu privirea mea încrustată ca o pecete în adâncurile lui, sufletul meu a rămas... doar a rămas...

Vântul și-a urmat drumul, poate la fel de vijelios cum a și venit...
Eu am devenit realitate... eu am devenit chip... Sufletul meu nu mi-a mai fost străin...

Între viață și moarte

Privesc un spectacol numit realitate...
nu știu cine sunt,
nu știu dacă mai sunt...
Nu am nimic,
nu mai vreau nimic.
Stau și privesc...
e tot ce mi-a rămas,
privirea...

O lume goală, un suflet gol, o minte și mai goală...
stau și privesc între viață și moarte.
sunt pulbere din amândouă.
Niciuna nu ma vrea...

Am încercat să înduplec viața să mă primească,
să mă iubească...
i-am arătat că vreau...
că pot...
că reușesc...
i-am dat totul ca sa-i cumpăr iubirea...
am ascultat-o,
am înfruntat-o,
ne-am confruntat,
ne-am împăcat,
am luptat pentru ea...
Degeaba...
nu mă vrea.

M-am întâlnit cu moartea...
ne-am privit adânc.
Nu m-a vrut.
Ne-am certat,
mi-a reproșat ca o înșel cu viața, că nu-i sunt fidelă.
Mi-a întors spatele și a plecat mai departe...

Stau azi între viață și moarte și niciuna nu mă vrea...

M-am împrietenit cu timpul,
e singurul care mă însoțește și se scurge odată cu mine.
Privim amândoi înspre viață și moarte,
Zâmbim.
Ne zîmbim unul altuia...
„niște fraiere... și viața și moartea...”
Râdem.
Nu ne primesc, dar nu pot exista fără noi... fără noi doi...
n-ar mai fi viață dacă n-ar fi vietăți,
n-ar mai fi moarte dacă n-ar mai fi morți...
N-ar fi niciuna dacă timpul nu s-ar așeza între ele...

Dar dincolo de viață și moarte...
stau si privesc,
legănându-mă cu timpul...
într-un spațiu infinit de liber...
știut doar de noi...
Dansăm.
Iubirea noastră nu va pieri niciodată
pentru ca suntem una...

Stau azi între viață și moarte...
niciuna nu mă vrea.
Doar timpul...
nu mă va părăsi niciodată.
El nu e nici gol, nici străin...
el curge prin venele mele,
eu îl respir...

Respir timpul și privesc între viață și moarte...
Niciuna nu ma vrea.

Masturbarea între agonie și extaz... reflexiv

Deși considerăm că am depășit de ceva vreme perioada modernă a existenței umane și ne aflam în perioada post-modernă, unele subiecte legate de viața și dezvoltarea ființei umane rămân în umbră, un tabu existențial, universal.

Deși despre sexualitate se vorbește foarte mult în ultima vreme și chiar uneori ne simțim asaltați de o supradimensionare a conceptului, există destul de puține studii care vin să elucideze detalii semnificative pentru mulți, mai ales pentru tineri.

În acest context, justificarea unor ipoteze se face încă empiric, pe o logica bazată pe principiul -„ dacă a=b și b=c, atunci a=c...” Nu că „regula de trei simpla”, n-ar mai fi valabilă, însă în  problematici complexe și foarte importante pentru individ, rămâne o abordare de nivelul „epocii de piatră”.

Și... deși admitem studiile lui Freud, pionierat în subiectul sexualități, ca aberante pe alocuri, și evident cu foarte multe lacune, nu ne putem lăuda cu faptul ca am evoluat foarte mult în cunoașterea acestei nevoi și a comportamentului implicit atașat.

Ma uimește și intriga în același timp faptul că toți sunt specialiști și modul în care se scriu o multitudine de aberații pe tema sexualității, fără să existe studii serioase în spate.

În ultima vreme am fost provocată în mai multe rânduri de către studenții mei să discutam despre „masturbare” și deși un subiect la prima vedere incomod, mă bucur foarte tare că tinerii încă vor să știe, să se informeze și să cunoască într-o maniera erudita și despre această latură a vieții umane, fără de care nu putem exista - sexualitatea.

Religia condamnă masturbarea, pentru ca așa găsește de cuviință... punct. Nu există argument biblic care sa reglementeze acest aspect, dar, cum controlul maselor se face și prin crearea sentimentului de vinovăție, iaca, încă un mijloc în plus pentru a ține frâiele.
Argumentele pe care alți „specialiști”, mai mult sau mai puțin autointitulați le aduc în plan psihologic, de asemenea, nu au la bază decât raționamente logice, controlate de arhetipuri construite în sistemul lor de valori de către cei care i-au crescut și educat.

Am găsit argumente precum:
-Masturbarea afectează imaginea de sine.
-Masturbarea provoacă dependență
-Masturbarea provoacă impotență.
-Masturbarea duce la scăderea numărului de neuroni, la consumul de „vitamine și minerale”, de care organismul are nevoie și pe care le pierde prin ejaculare.
-Masturbarea duce la scăderea stimei de sine la femei.
-Masturbarea afectează ulterior actul sexual „normal”, intre doi parteneri.
...
Și lista poate continua.

Pentru că am început să mă implic în diferite forme de informare și specializare pe domeniul sexualității, am căutat, evident, studii care să justifice anumite ipoteze, pe care psihologi, consilieri și teologi, le susțin și le transmit mai departe celor cărora vor sa le facă bine. Din păcate, nici în literatura de specialitate străină n-am găsit foarte multe informații solide, și nici studii serioase, desfășurate pe eșantioane semnificative (mii de indivizi), care să ateste sau să conteste argumentele pe care le-am enumerat anterior.

Dacă ar fi să merg pe o logică și mai bazală decât a celor care susțin cu tărie opiniile de mai sus, mi-aș dori doar răspunsuri la câteva întrebări:

- Masturbarea în sine (ca act)... sau etichetarea actului ca fiind un comportament rușinos, negativ, indezirabil, cu care individul este îndoctrinat din adolescență, și care creează sentiment de vinovăție, afectează imaginea și stima de sine?

- Masturbarea (ca act)... sau dependența în sine (de orice) este dăunătoare? De la alimente de orice fel, până la orice alt aspect al stilului de viață și al comportamentului de zi cu zi (ciocolată, dulciuri, mâncare din abundență, ajustarea aspectului fizic, rosul unghiilor, sport excesiv... etc.), orice comportament care crează plăcere, repetitiv, în exces, crează dependență... iar dependența (de orice) este dăunătoare.

- Masturbarea... sau blocajele mentale create de anumite convingeri sau experiențe negative, duc la impotență?

- Masturbarea... sau ejacularea/orgasmul „consumă” resurse (dacă ar fi să iau în calcul cel mai aberant argument pe care l-am auzit vreodată - „masturbarea duce la scăderea numărului de neuroni, la consumul de „vitamine și minerale”, de care organismul are nevoie și pe care le pierde prin ejaculare.” Ca și cum acest aspect reprezinta una dintre erorile de concept ale Divinității când a creat specia umană)

- Masturbarea... sau relațiile sexuale nesatisfăcătoare, incompatibilitatea dintre parteneri, deficitul frecvenței satisfacerii nevoilor sexuale în raport cu specificitatea individuala a fiecărui partener, generează probleme în relația sexuală „normală” dintre doi oameni?

- Masturbarea... sau o dorință excesivă de satisfacere sexuală (care de multe ori nici nu există dar care umple alte goluri, alte nevoi resimțite dar evitate sau considerate mult mai dăunătoare -ex.lipsa afectivității, etc) dăunează? Actele sexuale „normale” cu partenerul de viață, cu o frecvență foarte mare sunt mai puțin dăunătoare? Cine stabilește numărul/ frecvența actelor sexuale normale, pentru fiecare individ?

- Câte cazuri de impotență, tulburări psihice, relații de cuplu defectuoase cunoașteți și care au ca și cauzalitate exclusivă masturbarea? 1000? 10.000? 100.000?........ Și dacă cineva are tendința de a susține cu ardoare răspunsul: „aaa... sunt muuuulte, cazuri, sunt, sunt...!!!” (doar pentru că creierul lui a fost bombardat cu titluri de articole, cu povesti despre X sau Y, sau cu 2-10 cazuri pe care le-a avut la cabinet în ultimii 10 ani), l-aș ruga să se abțină până când îmi poate aduce ca argument studii concrete, realizate pe eșantioane semnificative, de către specialiști și instituții avizate, pentru că asta chiar m-ar ajuta foarte mult.

Dicționarele definesc actul în sine astfel:

Webster Dictionary - erotic stimulation especially of one's own genital (see genital 2) organs commonly resulting in orgasm and achieved by manual or other bodily contact exclusive of sexual intercourse, by instrumental manipulation (see manipulate 1), occasionally by sexual fantasies, or by various combinations of these agencies.

Cambridge Dictionary - to touch or rub your sexual organs in order to give yourself sexualpleasure/
to touch or rub someone's sexual organs in order to give themsexual pleasure.

Orice altă definiție a conceptului se oprește înainte de a eticheta / pozitiv sau negativ actul în sine.

De asemenea, forumurile medicale și opiniile medicilor prezintă masturbarea într-o manieră echidistantă și fără argumente medicale care să susțină indezirabilitatea actului în sine.

„Este masturbarea periculoasă?

În general, comunitatea medicala considera masturbarea o exprimare a sexualității normala si fara riscuri, atât pentru femei cât si pentru bărbați. Nu produce injurii fizice, nu dăunează organismului si poate fi practicata cu moderație pe tot parcursul vieții individului, ca parte a comportamentului sexual normal. Anumite religii si culturi se opun practicării masturbării sau chiar o considera un păcat. Acest lucru poate conduce la sentimente de vinovăție sau rușine în legătură cu acest comportament.

Unii experți sugerează că masturbarea poate îmbunătăți relațiile interumane și sănătatea sexuală. Explorându-și corpul prin masturbare, poți afla zonele erogene și poți împărtăși aceste lucruri partenerului. Unii parteneri folosesc masturbarea reciproca pentru a descoperi tehnici pentru îmbunătățirea relației sexuale și creșterea cunoașterii reciproce.” (http://www.sfatulmedicului.ro/Sex-si-erotism/ghid-despre-masturbare_701)

Mi-aș dori răspunsuri, dar mai ales răspunsuri coerente bazate pe studii științifice serioase, la întrebările mele de mai sus... pentru că nu sunt un fan al masturbării, cum nu sunt un fan al mâncării, nici al sportului, nici al vegetarianismului, nici al spiritualității fundamentaliste, etc... dar trăiesc cu ele, practicandu-le când și cât am nevoie, pentru echilibrul dintre trupul, mintea și sufletul meu (mixt specific/ unic pentru fiecare individ uman) și acceptându-le ca fiind domenii/comportamente umane normale, care ajută și contribuie la echilibrarea vieții de zi cu zi și la o satisfacție ridicata a individului în raportul cu viața personală.

Scântei

Ploua...

Gânduri plictisite și răzlețe se târau pe asfaltul mocirlos al amestecului de timp și spațiu, într-o primăvară timpurie... Mă trăgeau după ele, deși, n-aș fi vrut decât să închid ochii și sa rămân într-un punct fix, pentru eternitate. Mesele erau pline și oamenii fremătau în rămășițe de zâmbete și emoții rămase din iarna care parcă dispăruse cu totul. 

Intru. Zgomotele, lumina întunecoasă și chipurile indiferente de pe margini, n-au reușit să stârnească nicio vibrație nouă. Simțeam apăsarea trăirilor pe care le purtam ca pe-o povară cu care aproape devenisem una... Ridic privirea spre a-mi face loc cu ea printre energiile fremătânde din jur... Ochii mei se întâlnesc cu ochii tăi, dar privirea mea nu te vede... sau, nu te vede bine... 

Tu insiști să privești... eu insist să nu văd... Întunericul meu ignora cu insistență lumina ta.

Ai plecat. 

Întunericul bagajului meu pe care-l căram aproape responsabil, devenise un sine qua-non al existenței mele. 

Plec și eu... Mă îndepărtez greoi și mă tot duc... afundându-mă fără discernământ în profunzimea neantului de altă dată sau dintotdeauna... 

Mă trezesc... și observ că undeva pe rochia neagră cu care dansasem cu o zi înainte printre mesele înghesuite și zgomotele de gânduri amestecate cu ploaie, de rochia mea se agățase o scânteie... 

Era scânteia privirilor tale care ți-a scăpat fără să știi, înainte de a pleca... 

Mă aplec... o iau în palmă, o privesc... închid pumnul și gândesc... Dar, gândurile nu voiau să gândească. Doar o emoție firavă se tot înghesuia să mă împingă într-o direcție necunoscută... Și zăbovesc așa un timp... două timpuri... și-o vreme... Când, dintr-o dată, se face lumină, ca lumina zorilor unei dimineți de primăvară adevărată...  și lumina îmi aduce gândul, iar gândul îmi strigă: dă-i omului înapoi scânteia! 

Te caut. Te văd de departe, acum văd din ce în ce mai bine și simt că vreau să-ți înapoiez scânteia privirilor tale care s-a agățat din greșeală pe rochia mea lălâie și neagră cu care mă înfășurasem cu tot cu povară... 

...

Jocul cu scânteia, jocul de-a aruncatul scânteii de la unul la altul, ca și cum ne-ar frige... ca și cum am da-o și am lua-o cu aceeași dorință, umple întreg universul care mă înconjoară... Aruncarea scânteii, înainte și înapoi, într-o mișcare haotica, dar într-o ordine exemplară a unor emoții clare, face ca realitatea să dezvăluie noi dimensiuni pe care nu știu dacă nu le-am văzut niciodată, dar știu că doar tu ai reușit să le desenezi în bezna aceea învechita și umeda... 

Și din tot jocul asta, privirea mea năștea cu greu prima scânteie după eternități de existență efemeră... 

Dansul scânteilor privirilor noastre, a schimbat dintr-o dată lumea, lumea mea. Ai adus cu tine un alt scenariu, un alt decor, un alt dans... M-ai așezat printre gânduri și emoții noi, lăsând în urmă mesele aglomerate și triste.. Ai plutit cu mine într-o lume pe care n-o cunoscusem până atunci... 

Și urma culorilor pe care le-ai lăsat după tine, mă face încă să dansez cu ele și să trimit spre depărtările orizonturilor tale... alte scântei dansând, pentru timpul în care vei avea nevoie să le culegi de pe poala hainelor tale... 

Dansul acesta va rămâne dansul luminii într-o existență întunecată... iar scânteile vor fi ancorele noastre în toate porturile în care viață ne va poposi pe fiecare...

Asistența socială... și puloverul roz

M-am gândit să scriu despre experiența mea de azi, în ideea că aș putea fi un „bun” exemplu pentru vulnerabilitatea și spiritul caritabil al feminității doamnelor, mai ales în perioada asta... (evident pot fi și alambicată, sofisticată și neclară, dar mă voi face coerenta pe parcurs...)

Astăzi am intrat într-un magazin, nu că era în plan, dar ... că... era în drum. Și cum mă învârteam dezorientată, căutând, cred, „sensul vieții”, aud la un moment dat, dintr-un colț... plânsete, vaiete, jale mare. Când ma uit, ce să vezi... un biet pulover care „plângea” de mama focului.

Mai trecusem pe acolo, și acest „individ” mic și drăgălaș, era așezat undeva, mult prea „sus” ca să pot „ajunge” eu la el. Acum era jos, într-un colt, cu un „bilet” mare pe el care atenționa că nu mai are valoarea de altă dată... Hmmm... Mi s-a făcut o milăăăă...

Și ca un bun asistent social ce mă consider, m-am aruncat repede să fac un studiu de caz. De anchetă nu aveam timp că eram prea gră

bită... Și constat toată nedreptatea pe care „societatea” în care se găsea „micuțul” i-o făcuse. Marginalizat, respins, abandonat, nedreptățit, etichetat, discriminat... Am considerat că sunt deja aspecte îndeajuns de serioase ca sa ma gândesc la scoaterea lui din „mediul” în care toți erau indiferenți.(Știți voi, neglijența, indiferența... forme de abuz... etc) Unde mai pui ca era singur și roz, deci un „el”...roz... Și să nu mai vorbesc despre deprivarea de libertate sau chiar sechestrare... Ce putea sa i se mai întâmpleee...? La imaginea de sine, clar ca nu s-a mai gândit nimeni... Cât putea să mai îndure „micuțul”?

Ața că am decis să propun scoaterea din mediul defavorizant și ostil, și integrarea lui într-o „familie” responsabilă, cu o mama fie ea și „surogat” dar care să-l îngrijească și să-și asume aceasta responsabilitate.

Totul a decurs foaaarteeee repedeee. Cine zicea că procesul de „adopție” sau „asistență maternala” e un „drum” anevoios în țara asta? Nici pomenealăăă....
Am făcut dovada că vreau și pot să îl includ în viața mea, într-o manieră responsabilă până la „maturitatea” lui... și gata!!!! Am venit cu el acasă...

Deci, doamnelor, puteți fi „buni asistenți sociali” în perioada asta... pentru toate situațiile asemănătoare care va ies în cale... Zic și io`...:D

* P.S. Dacă am omis etape din „planul de intervenție” sau „procesul asistențial”... fiți și voi îngăduitori și puneți pe seama ploii de afară... 

Necuprinsul

M-am oprit la limita dintre așteptare și dor.

Căutam drumul întoarcerii spre necuprins...

Necuprinsul acela pe care mi l-ai șoptit tu, cândva...

M-am oprit lângă dor și l-am îmbrățișat.

Tăcerea lui făcea așteptarea și mai apăsătoare.

M-am oprit din așteptat și căutam cu privirea un semn.

Necuprinsul prinsese dorul și-l trăgea înspre el.

Nu era nimeni...

Nici necuprinsul nu mai era acela pe care mi l-ai colorat tu, cândva...

Eram doar eu și umbra mea...

M-am oprit între mine și umbră,

Priveam spre amândoi...

Căutam necuprinsul acela de care îmi era atât de tare dor,

Și despre care mi-ai spus o poveste frumoasă,

Fără limite, fără dor, fără așteptare...

Doar tu și eu...

Acum,

Umbra erai tu... și dorul era cu tine.

M-am oprit la limita dintre așteptare și dor...

Și eu eram... necuprinsul.

Părinți, nu mai „construiți” adulți nefericiți!

        Argumentațiile prin care ne spălăm creierul zilnic, autoamăgirea cu privire la aspectele cu care nu rezonăm, a devenit o normalitate a vieții cotidiene și facem din asta lupta noastră permanentă. Consideram că spargerea unor bariere dictate de sinele nostru reprezintă o victorie, o dovada de evoluție, de dezvoltare personală. Facem din acceptarea realității care nu ne place și nu ni se potrivește o virtute. Din nefericire, această toleranță distruge „coloana vertebrala” a personalității unui individ, iar lipsa unei coloane vertebrale nu poate defini verticalitatea unui om.

     
Aud des părinți care spun: copilul nu știe ce e bine pentru el, eu știu. Copilul nu vrea să facă multe lucruri dar, dacă îl forțez, după ce se răzvrătește și plânge, îi trece... și face. Apoi, descoperă că rezonează cu acele lucruri... Cred ca e bine să facă mai multe sporturi, să aibă activitate permanentă, să facă muzică, pictură, cât mai multe teme, să obosească, să nu stea degeaba, să nu lenevească, să fie tot timpul ocupat, să-și consume energia, să…

      Evident că sunt multe aspecte pe care acești părinți nu le înțeleg sau nu vor să le înțeleagă, dar cel mai grav lucru pe care refuză să-l ia în seamă este faptul că „individualitatea” copilului (cu tot ce conține ea) este asemeni unui aluat… este foarte flexibilă. Copilul poate să accepte să treacă peste limitele lui, în baza diferitelor rațiuni pe care le are la îndemână, dar asta nu va însemna că descoperă că ceea ce refuzase i se potrivește acum și e chiar fericit. Asta înseamnă că dezvoltă o toleranță față de resemnare, față de înfrângere și față de o imaginea de sine scăzută (a unui „neînsemnat”, care nu contează), va dezvolta un pattern cu care se va lupta toată viața.
      El nu va fi el, va fi ceea ce și-a dorit părintele lui să fie. Nu se va regăsi în nimic cu adevărat și va trăi o neîmplinire permanentă, va deveni un adult deprimat sau chiar depresiv. Și mai mult decât atât, toleranța pe care a dezvoltat-o pentru a păstra bune relații cu ceilalți, toleranța față de părerea fiecăruia în detrimentul a ceea ce ar rezona cu el, îi va controla maturitatea

      Unii spun: acum să facă ce zic eu, pentru ca eu știu mai bine și pentru că îi vreau binele, și când o fi mare să facă ce vrea el... 

Numai că, presiunile, rănile, abuzurile crează căi bătătorite, crează pattern-uri comportamentale, care nu se șterg ușor doar pentru că la un anumit moment, societatea îl declară adult și îi oferă o anumită libertate. Rămâne tributarul a ceea ce au modelat părinții din acel aluat. Și de cele mai multe ori aceștia nu vor să cunoască natura acelui aluat și nu vor să accepte că dintr-un aluat de pâine nu poți face cozonac. Astfel, se străduiesc să adauge noi ingrediente în compoziția aluatului de pâine ca să iasă, cozonac. Cu siguranță că nu va ieși... dar, nu va mai ieși nici cea mai bună pâine care ar fi putut ieși vreodată. Nu doar că nu construiesc ceva bun, dar dărâmă și puținul bun care exista inițial.

Toleranța față de influența socială, față de influența mediului și grupului, față de părerea altora, este creată în copilărie de părinți prin forțarea acestora de a se deschide și accepta tot ceea ce vine dinspre superior și autoritate.

Adultul, își trăiește nefericirea pe care aproape că nici nu știe cum s-o definească și de unde să o apuce, pentru că normalitatea stabilită social, găsește uși deschise în mintea și sufletul care până la acel moment a exersat încă din copilărie, toleranță față de acceptare, fără să țină cont de el.

Sunt părinți care îmi spun: și crezi că trebuie lăsat de capul lui? 

Nu, nu trebuie „lăsat” de capul lui, trebuie „luat în seamă” capul lui (sinele lui).

Antonimul controlului nu este indiferenta, ci respectul.

Părintii uită sau nu gândesc faptul că vor transfera nefericirea cu care se luptă personal la maturitate, către adultul de maine, tocmai în dorința de a nu o face și de a-i asigura fericirea copilului lor mai târziu. 

Obsesia față de bine, de corect, de fericire, de perfecțiune reprezintă dușmanul societății moderne care include în normalitate, standarde goale lipsite de conținut și de valoare. Orgoliul de a fi părinte și de a le ști pe toate, fără cunoașterea și recunoașterea individualității copilului se va plăti scump și pe termen lung.

Războiul permanent dus cu limitele noastre individuale, cu trăsăturile, talentele și înclinațiile nostre, pentru a fi entități sociale și nu indivizi umani unici, este de multe ori câștigat de „dușmanul” contra căruia luptam, care cedează, lăsând loc degenerării și bolilor. Eforturile de a transforma tot ceea ce este natural în artificial, au ajuns preocuparea principala a lumii moderne. 

În toată această frământare haotică între ce suntem și cine suntem, căutăm fericirea naturală deși pană și pentru ea am reușit să construim o variantă artificială... pe care o facem cadou copiilor noștri, liniștiți că ne-am făcut datoria...