Am văzut piesa cu alți ochi decât am văzut multe alte piese. Poate pentru că a fost o invitație specială, cadou de ziua mea de la un mare actor, sau, poate pentru că tema - iubirea, devenită pe a locuri desueta în rutina cotidiană, poartă cu ea, întotdeauna, greutatea inexplicabilă a sentimentului ce apare și dispare fără să-l programezi. Vine de dincolo, dispare dincolo...
Uneori vine ca o furtuna, alteori ca un susur blând. Se instalează, clocotește și rămâne un abur. Însă, aburul acela poate fi uneori mai fierbinte și mai secătuitor decât clocotul în sine.
Piesa transpune în scenă câteva tipologii de relații, relații "pereche" (principale) și relații de grup (secundare), despre care omenește credem că trebuie să conțină, sau nu pot exista fără iubire. Iubirea goală, crudă, vie, trăită, visată, așteptată, urâtă, invocată, chemată, alungată, uitată, îngropată, moartă...
Și-atunci când privești realitatea din fotoliul de spectator, ești dincolo de ea, o rumegi și o digeri ca un demiurg. Atunci când ești spectator, tu nu mai ești... realitatea se derulează fără tine, privești la ea distant, obiectiv... și tot ceea ce poți face este să creezi conexiuni cu detalii, dar infime și profund efemere.
Iubirea în cuplu, iubirea neîmplinita (de cuplu), iubirea mamă - copil, tata - copil (general absentă), iubirea femeii care nu poate deveni mamă (față de ea însăși, față de el, fata de alții), prietenia și iubirea "phileo", inocența și iubirea omului nebun, nebunia iubirii și iubirea nebuniei, singurătatea și visul de-a fi iubit până dincolo de moarte. Singura iubire ideala e iubirea care „nu mai este”.
Niciodată n-am raționalizat atât de mult distanța, apropierea și suprapunerea dintre doua "personaje" ale realității sociale, umane, personale... iubirea și relația. Între cele două legătura nu e o condiție "sine qua non", deși, în viața de zi cu zi le suprapunem fără drept de apel. Trăim în relații, trăim în diade, cu sau fără iubire. Trăim iubirea fără s-o putem defini complex, fiecare dintre noi creându-i un alt chip, după mintea și detaliile ei din capul lui.
Viața, moartea, cuvintele, tăcerea, credințele, pasiunile, slăbiciunile, frumosul și urâtul, binele și răul, vin, pârjolesc și trec mai departe... undeva, nu știu unde... și chiar dacă lasă urme... ele nu se contopesc cu iubirea. Conviețuiesc cu ea pentru un timp, apoi trec.
Iubirea rămâne o constantă, un concept fără de care prezentul nu poate exista, pentru ca „trecutul e mort și-ngropat", iar viitorul nu există. O constantă neclară, nesigura, nevinovată...
Iubirea la oameni... cameleonică, devoratoare, nestatornică, chinuitoare...
Oare, există cu adevarat iubire la oameni? Coboară câteva clipe în sufletul tău și caut-o! Exista?
