Una dintre cele mai recente descoperiri pe care am facut-o (sper că nu v-am dezamăgit prea tare pentru faptul că nu vorbesc despre "cercetătorii britanici"), este legată de mesajele pe care le emitem în afara noastră şi de cele pe care le receptăm din afara noastră. Cu alte cuvinte, am descoperit roata şi oul... şi comunicarea, ele existând de când lumea sau poate neexistând vreodata, cu adevărat.Nu mi-am propus să filosofez şi nici să reduc existenţa la nivel de neexistenţă, cum exprima cândva, o cunoscută poetă, focul dezamagirilor personale: "... Nimicul te aduce, Nimicul te reia, Nimic din tine-n urmă, Nu va mai rămânea" (Veronica Micle, 1889). Mi-am propus să scriu, doar să scriu, despre mesajul comunicărilor noastre şi despre despachetarea lui, aşa cum o facem de fiecare dată.
De curând am pierdut un prieten. Probabil, un fapt ajuns derizoriu în vâltoarea vieţii cotidiene, dar un fapt care pentru mine are însemnătate, ori de câte ori se întâmplă, pentru că pierderea nu se poate măsura cu nimic şi mai ales pentru faptul că ea nu poate fi înlocuită.
Ce ne-a apropiat? Comunicarea. Ce ne-a desparţit? Comunicarea. Şi dincolo de această legătură pompoasă, un element, considerat nesemnificativ uneori, mesajul.
Prietenul meu, mi-a comunicat în final că n-a înţeles rostul aprecierilor mele şi a cuvintelor frumoase pe care i le transmiteam uneori, pentru că nu le merită... el fiind un om normal nu unul extraordinar.
Am constat pentru prima dată, după ce câteva zile ruptura mi s-a tot învârtit în cale, că nu există mesaj care să nu deţină (agăţat de el, ca o funda imensă sau un ambalaj 'lucitor) energie, sentimente, trăire, oricum vreţi să-i spuneţi, care în momentul "despachetării" invadează destinatarul şi se aşează între el şi mesaj, ca o lentilă, facilitând vederea dincolo de litere, de cifre, de formă, de culoare... Simţim ceea ce ni s-a transmis, cu o mai mare exactitate (dacă s-ar putea spune aşa) decât o fac elementele "fizice", "palpabile". Trăirea, acel element de o fineţe extraordinară care însoţeşte mesajul, are cea mai mare greutate şi valoare, atunci când internalizăm ceea ce am primit.
Cei care ma cunosc bine, ştiu motivul pentru care nu ezit să subliniez fiecare element frumos pe care il descopăr la cei din jur şi mai ales să transmit de fiecare dată asta, ataşând mesajului toată trăirea pozitivă pe care o deţin în acel moment.
Şi de ce o fac? Pentru că este o realitate, pentru că merită să-i amintesc de ea, pentru că asta îmi face bine şi mie şi lui, pentru că este singura recompensă pe care i-o pot oferi, pentru că nu costă nimic, pentru că ne face viaţa frumosă, pentru că transformă "ordinarul" în "extraordinar", pentru că sunt prea multe alte lucruri urate care ne inconjoară, pentru că poate e singura realitate care există cu adevarat...
Aprecierea, prietenia, iubirea (phileo si agapae), stârnesc cele mai de temut suspiciuni, într-o perioadă în care numai certitudinea durerii şi trădării mai poate convinge, iar explorarea dincolo de teritoriul înţelegerii, sau dincolo de ceea ce experienţa de viaţă, poate ajusta (ca un pat al lui Procust), nu-şi mai găseşte rostul dar, mai ales, răsplata.
Prietenia nu face diferenţa între "normal" şi "extraordinar", între defecte şi calităţi, prietenia ia totul "la pachet", iar ceea ce păstrăm în noi din celălalt şi defineşte "prietenia", nu este omul, nu este frumuseţea, nu este este măreţia... este "mesajul", ceea ce ne transmite fiecare particică din el, ceea ce ne apropie şi ceea ce ne poate îndepărta.
