Dacă n-ai fi...

„Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc...” își începea frumos, Creangă, înșiruirea de imagini și emoții pe care le purta cu el ca pe o baterie de rezerva, într-o viață haotică și fără un sens bine conturat, uneori.

Așa îmi vine și mie să-mi încep introspecția, pentru că deseori mă gândesc dacă mai simte și mai gândește cineva acele trăiri care-mi întrerup uneori fluxul existenței, ca atunci când ești forțat să-ți ții respirația până nu mai poți.

Așadar, nu știu dacă cineva înțelege sau va înțelege vreodată ce scriu câte-odată aici, dar e locul meu de întâlnire cu mine, locul în care dau voie gândurilor să se transforme în cuvinte și-n fraze (poate uneori haotic și deloc inteligibil) și emoțiilor să prindă contur prin metafore colorate.

Nu știu dacă știi cum e să te dizolvi până la a rămâne doar o bucățică de minte cu ochi, doar atât, să te ridici deasupra tuturor lucrurilor și să privești totul ca pe un spectacol, obiectiv, detașat... tot ceea ce în dimensiunea vieții pe care o cunoaștem numim realitate.

Nu știu dacă știi cum e să trăiești uneori cu senzația că nu exiști, că totul e de fapt o plăsmuire a acelui petec de minte despre care vorbeam, care plutește nestingherită într-o dimensiune a infinitului care ne înconjoară. E ca și cum doar realizezi că nu exiști, nu te vede nimeni, nu te aude nimeni, ca „omul-fantoma” și tot freamătul celor din jur, care se desfășoară într-o agonie fără sfârșit, într-o dimensiune de care sunt legați și pe care se străduiesc s-o păstreze, trece pe lângă tine, trece prin tine...
Ceilalți își duc existența independent de tine, intersectându-te doar când ai putea fi una din resursele lor. Da... ai putea fi una din resursele lor, cu care și-ar rezolva problemele sau și-ar îndulci existența, pentru că dacă „n-ai fi”, ar fi alte resurse, la fel de satisfăcătoare sau chiar mai mult de atât.
Pentru că dacă n-ai fi tu, nu ar lipsi nimic, pentru că nu poți simți că lipsește ceva despre care nu știi că ar fi putut fi. Și nici nu poți trăi cu nostalgia unui potențial universal despre care nu poți decât să presupui că ar putea fi, și ar putea fi chiar frumos.

Ne place uneori să credem că fără noi s-ar răsturna pământul sau alții n-ar putea trăi... Ne place să ne auto-înșelăm, să ne credem mai importanți decât suntem...
Ne place să spunem: fără... X (om, sau talent, sau rezultat al existenței sale) lumea ar fi mai săracă, dar lumea e deja la fel de săracă fără infinitatea de posibilități și de oameni și de contexte, care ar fi putut sau ar putea să existe și nu sunt...
Pentru că „ce e o clipă în raport cu nemărginirea?”, spunea Eminescu cândva, sau ce e un om in raport cu nemărginirea, aș spune eu.

Nu știu dacă ai trăit vreodată senzația plutirii între viață și moarte. Când niciuna nu-ți oferă nimic și niciuna nu se supără că nu te conține. Nici măcar pe ele nu le interesează că ești sau nu ești. Ca și cum ar fi atât de ocupate și de grăbite că în viteza cu care se rotesc numai de tine nu sunt interesate...
Ca și cum vizionezi spectacolul vieții ca un perpetuum mobile suprem, în care nu contează decât mișcarea, aceeași mișcare, aceleași cercuri, aceleași legi repetate, ca un set de fractali existențiali.
Ești sau nu ești parte a acestei existențe efemere, dar infinit repetitive, este fix același lucru pentru existență.

Dar, dacă ești? Dacă tot ești, da-ți voie să fii! Da-ți voie să fii esența aceea care a prins contur cândva, pentru că e unică. Dă-i voie sinelui său să fie, așa cum e el, dar să fie. Nu pentru alții, nu pentru lume, nu pentru ceea ce lași în urmă, ci pentru simplu fapt că există. Doar atât, lasă-l să se manifeste, și să plutească în sensul lui, în ritmul lui, cu tot ceea ce conține și cu mixtul de componente care n-a mai fost și nu va mai fi vreodată.

Sinele, esența fiecărui individ  e acalitativ (dacă aș putea inventa cuvântul), adică nici bun, nici rau.... Tot ce urmează după „a fi”, face ființa „bună” sau „rea”, într-o definire subiectivă, a unei existențe duale universale.
Pentru că evaluarea unei valori se face prin raportarea la un standard, iar standardele pe Terra sunt stabilite aprioric pentru noile existențe, bazate pe matematica istoriei, pe legea numerelor mari, pe sume de caracteristici asemănătoare care conțin un element comun.
Uitând, de altfel, infinitatea de posibilități din existență și uitând că suntem unici. Singurele standarde de neclintit, singurele repere sunt legile universale stabilite undeva, cândva, o dată pentru totdeauna. Restul, oricât de cântărit ar fi, e subiectiv...

Așadar, dacă n-ai fi, n-ar fi nicio pierdere, n-ar lipsi nimic,
Dar, dacă că tot ești, atunci, dă-ți voie să fii TOT...

(Foto - http://www.fotocommunity.de/photo/schattenkind-andrea-aplowski/35441695)

Un străin, un chip... de străin

Într-o zi mi-am creat un străin.
Mi-am creat un chip... de străin. Mi-am creat un suflet.
Era pe vremea când noaptea se îmbina cu ziua, dar soarele nu voia sa apară printre freamătul înghețat al iernii și ceața din sufletul meu. Era zi, dar era încă noapte.

L-am creat cu mâinile mele și fiecare atingere aducea cu ea o incantație. Fiecare trăsătură pe care o desenam în lutul moale, purta cu ea emoția întâlnirii... vibrația identității unui „noi” care a existat dintotdeauna și care nu s-a-ntâlnit niciodată.

Apoi, am așteptat. Credeam că într-o zi, soarele va năvăli și printr-o fereastră mică uitata deschisă pe culoarele sufletului meu, va invada cu atâta repeziciune tot spațiul acela infinit de îngust, încât se va lumina tot Universul acoperit de zăpadă, de zăpezi și de ierni repetate.

Și-a venit. N-a venit cu soarele, a venit cu vântul... un vânt puternic, care dărâma totul în cale.
Străinul acela a devenit realitate, a devenit comun, a devenit al meu... pentru o clipă, sau mai multe clipe... Ca o tornadă a răscolit totul în cale și vârtejul de vibrații a spulberat tot ce era... Ce era..? Niște pietre de aducere aminte, neclintite până atunci...
Atât era...

Chipul acela era așa cum l-am creat. L-am privit  cum dormea și-am zâmbit. Da, el era... Și cine zicea „să nu-ți faci chip cioplit!”? L-am făcut...

Chipul acela s-a uitat îndelung și adânc în ochii mei și m-a făcut să ma îndrăgostesc prima dată de mine. Ca și cum pân-atunci n-am știut cu adevărat cine sunt... L-am iubit, m-am iubit, ne-am iubit...

Mi-am creat un suflet. Sufletul acela a rămas cu privirea mea încrustată ca o pecete în adâncurile lui, sufletul meu a rămas... doar a rămas...

Vântul și-a urmat drumul, poate la fel de vijelios cum a și venit...
Eu am devenit realitate... eu am devenit chip... Sufletul meu nu mi-a mai fost străin...

Între viață și moarte

Privesc un spectacol numit realitate...
nu știu cine sunt,
nu știu dacă mai sunt...
Nu am nimic,
nu mai vreau nimic.
Stau și privesc...
e tot ce mi-a rămas,
privirea...

O lume goală, un suflet gol, o minte și mai goală...
stau și privesc între viață și moarte.
sunt pulbere din amândouă.
Niciuna nu ma vrea...

Am încercat să înduplec viața să mă primească,
să mă iubească...
i-am arătat că vreau...
că pot...
că reușesc...
i-am dat totul ca sa-i cumpăr iubirea...
am ascultat-o,
am înfruntat-o,
ne-am confruntat,
ne-am împăcat,
am luptat pentru ea...
Degeaba...
nu mă vrea.

M-am întâlnit cu moartea...
ne-am privit adânc.
Nu m-a vrut.
Ne-am certat,
mi-a reproșat ca o înșel cu viața, că nu-i sunt fidelă.
Mi-a întors spatele și a plecat mai departe...

Stau azi între viață și moarte și niciuna nu mă vrea...

M-am împrietenit cu timpul,
e singurul care mă însoțește și se scurge odată cu mine.
Privim amândoi înspre viață și moarte,
Zâmbim.
Ne zîmbim unul altuia...
„niște fraiere... și viața și moartea...”
Râdem.
Nu ne primesc, dar nu pot exista fără noi... fără noi doi...
n-ar mai fi viață dacă n-ar fi vietăți,
n-ar mai fi moarte dacă n-ar mai fi morți...
N-ar fi niciuna dacă timpul nu s-ar așeza între ele...

Dar dincolo de viață și moarte...
stau si privesc,
legănându-mă cu timpul...
într-un spațiu infinit de liber...
știut doar de noi...
Dansăm.
Iubirea noastră nu va pieri niciodată
pentru ca suntem una...

Stau azi între viață și moarte...
niciuna nu mă vrea.
Doar timpul...
nu mă va părăsi niciodată.
El nu e nici gol, nici străin...
el curge prin venele mele,
eu îl respir...

Respir timpul și privesc între viață și moarte...
Niciuna nu ma vrea.

Masturbarea între agonie și extaz... reflexiv

Deși considerăm că am depășit de ceva vreme perioada modernă a existenței umane și ne aflam în perioada post-modernă, unele subiecte legate de viața și dezvoltarea ființei umane rămân în umbră, un tabu existențial, universal.

Deși despre sexualitate se vorbește foarte mult în ultima vreme și chiar uneori ne simțim asaltați de o supradimensionare a conceptului, există destul de puține studii care vin să elucideze detalii semnificative pentru mulți, mai ales pentru tineri.

În acest context, justificarea unor ipoteze se face încă empiric, pe o logica bazată pe principiul -„ dacă a=b și b=c, atunci a=c...” Nu că „regula de trei simpla”, n-ar mai fi valabilă, însă în  problematici complexe și foarte importante pentru individ, rămâne o abordare de nivelul „epocii de piatră”.

Și... deși admitem studiile lui Freud, pionierat în subiectul sexualități, ca aberante pe alocuri, și evident cu foarte multe lacune, nu ne putem lăuda cu faptul ca am evoluat foarte mult în cunoașterea acestei nevoi și a comportamentului implicit atașat.

Ma uimește și intriga în același timp faptul că toți sunt specialiști și modul în care se scriu o multitudine de aberații pe tema sexualității, fără să existe studii serioase în spate.

În ultima vreme am fost provocată în mai multe rânduri de către studenții mei să discutam despre „masturbare” și deși un subiect la prima vedere incomod, mă bucur foarte tare că tinerii încă vor să știe, să se informeze și să cunoască într-o maniera erudita și despre această latură a vieții umane, fără de care nu putem exista - sexualitatea.

Religia condamnă masturbarea, pentru ca așa găsește de cuviință... punct. Nu există argument biblic care sa reglementeze acest aspect, dar, cum controlul maselor se face și prin crearea sentimentului de vinovăție, iaca, încă un mijloc în plus pentru a ține frâiele.
Argumentele pe care alți „specialiști”, mai mult sau mai puțin autointitulați le aduc în plan psihologic, de asemenea, nu au la bază decât raționamente logice, controlate de arhetipuri construite în sistemul lor de valori de către cei care i-au crescut și educat.

Am găsit argumente precum:
-Masturbarea afectează imaginea de sine.
-Masturbarea provoacă dependență
-Masturbarea provoacă impotență.
-Masturbarea duce la scăderea numărului de neuroni, la consumul de „vitamine și minerale”, de care organismul are nevoie și pe care le pierde prin ejaculare.
-Masturbarea duce la scăderea stimei de sine la femei.
-Masturbarea afectează ulterior actul sexual „normal”, intre doi parteneri.
...
Și lista poate continua.

Pentru că am început să mă implic în diferite forme de informare și specializare pe domeniul sexualității, am căutat, evident, studii care să justifice anumite ipoteze, pe care psihologi, consilieri și teologi, le susțin și le transmit mai departe celor cărora vor sa le facă bine. Din păcate, nici în literatura de specialitate străină n-am găsit foarte multe informații solide, și nici studii serioase, desfășurate pe eșantioane semnificative (mii de indivizi), care să ateste sau să conteste argumentele pe care le-am enumerat anterior.

Dacă ar fi să merg pe o logică și mai bazală decât a celor care susțin cu tărie opiniile de mai sus, mi-aș dori doar răspunsuri la câteva întrebări:

- Masturbarea în sine (ca act)... sau etichetarea actului ca fiind un comportament rușinos, negativ, indezirabil, cu care individul este îndoctrinat din adolescență, și care creează sentiment de vinovăție, afectează imaginea și stima de sine?

- Masturbarea (ca act)... sau dependența în sine (de orice) este dăunătoare? De la alimente de orice fel, până la orice alt aspect al stilului de viață și al comportamentului de zi cu zi (ciocolată, dulciuri, mâncare din abundență, ajustarea aspectului fizic, rosul unghiilor, sport excesiv... etc.), orice comportament care crează plăcere, repetitiv, în exces, crează dependență... iar dependența (de orice) este dăunătoare.

- Masturbarea... sau blocajele mentale create de anumite convingeri sau experiențe negative, duc la impotență?

- Masturbarea... sau ejacularea/orgasmul „consumă” resurse (dacă ar fi să iau în calcul cel mai aberant argument pe care l-am auzit vreodată - „masturbarea duce la scăderea numărului de neuroni, la consumul de „vitamine și minerale”, de care organismul are nevoie și pe care le pierde prin ejaculare.” Ca și cum acest aspect reprezinta una dintre erorile de concept ale Divinității când a creat specia umană)

- Masturbarea... sau relațiile sexuale nesatisfăcătoare, incompatibilitatea dintre parteneri, deficitul frecvenței satisfacerii nevoilor sexuale în raport cu specificitatea individuala a fiecărui partener, generează probleme în relația sexuală „normală” dintre doi oameni?

- Masturbarea... sau o dorință excesivă de satisfacere sexuală (care de multe ori nici nu există dar care umple alte goluri, alte nevoi resimțite dar evitate sau considerate mult mai dăunătoare -ex.lipsa afectivității, etc) dăunează? Actele sexuale „normale” cu partenerul de viață, cu o frecvență foarte mare sunt mai puțin dăunătoare? Cine stabilește numărul/ frecvența actelor sexuale normale, pentru fiecare individ?

- Câte cazuri de impotență, tulburări psihice, relații de cuplu defectuoase cunoașteți și care au ca și cauzalitate exclusivă masturbarea? 1000? 10.000? 100.000?........ Și dacă cineva are tendința de a susține cu ardoare răspunsul: „aaa... sunt muuuulte, cazuri, sunt, sunt...!!!” (doar pentru că creierul lui a fost bombardat cu titluri de articole, cu povesti despre X sau Y, sau cu 2-10 cazuri pe care le-a avut la cabinet în ultimii 10 ani), l-aș ruga să se abțină până când îmi poate aduce ca argument studii concrete, realizate pe eșantioane semnificative, de către specialiști și instituții avizate, pentru că asta chiar m-ar ajuta foarte mult.

Dicționarele definesc actul în sine astfel:

Webster Dictionary - erotic stimulation especially of one's own genital (see genital 2) organs commonly resulting in orgasm and achieved by manual or other bodily contact exclusive of sexual intercourse, by instrumental manipulation (see manipulate 1), occasionally by sexual fantasies, or by various combinations of these agencies.

Cambridge Dictionary - to touch or rub your sexual organs in order to give yourself sexualpleasure/
to touch or rub someone's sexual organs in order to give themsexual pleasure.

Orice altă definiție a conceptului se oprește înainte de a eticheta / pozitiv sau negativ actul în sine.

De asemenea, forumurile medicale și opiniile medicilor prezintă masturbarea într-o manieră echidistantă și fără argumente medicale care să susțină indezirabilitatea actului în sine.

„Este masturbarea periculoasă?

În general, comunitatea medicala considera masturbarea o exprimare a sexualității normala si fara riscuri, atât pentru femei cât si pentru bărbați. Nu produce injurii fizice, nu dăunează organismului si poate fi practicata cu moderație pe tot parcursul vieții individului, ca parte a comportamentului sexual normal. Anumite religii si culturi se opun practicării masturbării sau chiar o considera un păcat. Acest lucru poate conduce la sentimente de vinovăție sau rușine în legătură cu acest comportament.

Unii experți sugerează că masturbarea poate îmbunătăți relațiile interumane și sănătatea sexuală. Explorându-și corpul prin masturbare, poți afla zonele erogene și poți împărtăși aceste lucruri partenerului. Unii parteneri folosesc masturbarea reciproca pentru a descoperi tehnici pentru îmbunătățirea relației sexuale și creșterea cunoașterii reciproce.” (http://www.sfatulmedicului.ro/Sex-si-erotism/ghid-despre-masturbare_701)

Mi-aș dori răspunsuri, dar mai ales răspunsuri coerente bazate pe studii științifice serioase, la întrebările mele de mai sus... pentru că nu sunt un fan al masturbării, cum nu sunt un fan al mâncării, nici al sportului, nici al vegetarianismului, nici al spiritualității fundamentaliste, etc... dar trăiesc cu ele, practicandu-le când și cât am nevoie, pentru echilibrul dintre trupul, mintea și sufletul meu (mixt specific/ unic pentru fiecare individ uman) și acceptându-le ca fiind domenii/comportamente umane normale, care ajută și contribuie la echilibrarea vieții de zi cu zi și la o satisfacție ridicata a individului în raportul cu viața personală.

Scântei

Ploua...

Gânduri plictisite și răzlețe se târau pe asfaltul mocirlos al amestecului de timp și spațiu, într-o primăvară timpurie... Mă trăgeau după ele, deși, n-aș fi vrut decât să închid ochii și sa rămân într-un punct fix, pentru eternitate. Mesele erau pline și oamenii fremătau în rămășițe de zâmbete și emoții rămase din iarna care parcă dispăruse cu totul. 

Intru. Zgomotele, lumina întunecoasă și chipurile indiferente de pe margini, n-au reușit să stârnească nicio vibrație nouă. Simțeam apăsarea trăirilor pe care le purtam ca pe-o povară cu care aproape devenisem una... Ridic privirea spre a-mi face loc cu ea printre energiile fremătânde din jur... Ochii mei se întâlnesc cu ochii tăi, dar privirea mea nu te vede... sau, nu te vede bine... 

Tu insiști să privești... eu insist să nu văd... Întunericul meu ignora cu insistență lumina ta.

Ai plecat. 

Întunericul bagajului meu pe care-l căram aproape responsabil, devenise un sine qua-non al existenței mele. 

Plec și eu... Mă îndepărtez greoi și mă tot duc... afundându-mă fără discernământ în profunzimea neantului de altă dată sau dintotdeauna... 

Mă trezesc... și observ că undeva pe rochia neagră cu care dansasem cu o zi înainte printre mesele înghesuite și zgomotele de gânduri amestecate cu ploaie, de rochia mea se agățase o scânteie... 

Era scânteia privirilor tale care ți-a scăpat fără să știi, înainte de a pleca... 

Mă aplec... o iau în palmă, o privesc... închid pumnul și gândesc... Dar, gândurile nu voiau să gândească. Doar o emoție firavă se tot înghesuia să mă împingă într-o direcție necunoscută... Și zăbovesc așa un timp... două timpuri... și-o vreme... Când, dintr-o dată, se face lumină, ca lumina zorilor unei dimineți de primăvară adevărată...  și lumina îmi aduce gândul, iar gândul îmi strigă: dă-i omului înapoi scânteia! 

Te caut. Te văd de departe, acum văd din ce în ce mai bine și simt că vreau să-ți înapoiez scânteia privirilor tale care s-a agățat din greșeală pe rochia mea lălâie și neagră cu care mă înfășurasem cu tot cu povară... 

...

Jocul cu scânteia, jocul de-a aruncatul scânteii de la unul la altul, ca și cum ne-ar frige... ca și cum am da-o și am lua-o cu aceeași dorință, umple întreg universul care mă înconjoară... Aruncarea scânteii, înainte și înapoi, într-o mișcare haotica, dar într-o ordine exemplară a unor emoții clare, face ca realitatea să dezvăluie noi dimensiuni pe care nu știu dacă nu le-am văzut niciodată, dar știu că doar tu ai reușit să le desenezi în bezna aceea învechita și umeda... 

Și din tot jocul asta, privirea mea năștea cu greu prima scânteie după eternități de existență efemeră... 

Dansul scânteilor privirilor noastre, a schimbat dintr-o dată lumea, lumea mea. Ai adus cu tine un alt scenariu, un alt decor, un alt dans... M-ai așezat printre gânduri și emoții noi, lăsând în urmă mesele aglomerate și triste.. Ai plutit cu mine într-o lume pe care n-o cunoscusem până atunci... 

Și urma culorilor pe care le-ai lăsat după tine, mă face încă să dansez cu ele și să trimit spre depărtările orizonturilor tale... alte scântei dansând, pentru timpul în care vei avea nevoie să le culegi de pe poala hainelor tale... 

Dansul acesta va rămâne dansul luminii într-o existență întunecată... iar scânteile vor fi ancorele noastre în toate porturile în care viață ne va poposi pe fiecare...

Asistența socială... și puloverul roz

M-am gândit să scriu despre experiența mea de azi, în ideea că aș putea fi un „bun” exemplu pentru vulnerabilitatea și spiritul caritabil al feminității doamnelor, mai ales în perioada asta... (evident pot fi și alambicată, sofisticată și neclară, dar mă voi face coerenta pe parcurs...)

Astăzi am intrat într-un magazin, nu că era în plan, dar ... că... era în drum. Și cum mă învârteam dezorientată, căutând, cred, „sensul vieții”, aud la un moment dat, dintr-un colț... plânsete, vaiete, jale mare. Când ma uit, ce să vezi... un biet pulover care „plângea” de mama focului.

Mai trecusem pe acolo, și acest „individ” mic și drăgălaș, era așezat undeva, mult prea „sus” ca să pot „ajunge” eu la el. Acum era jos, într-un colt, cu un „bilet” mare pe el care atenționa că nu mai are valoarea de altă dată... Hmmm... Mi s-a făcut o milăăăă...

Și ca un bun asistent social ce mă consider, m-am aruncat repede să fac un studiu de caz. De anchetă nu aveam timp că eram prea gră

bită... Și constat toată nedreptatea pe care „societatea” în care se găsea „micuțul” i-o făcuse. Marginalizat, respins, abandonat, nedreptățit, etichetat, discriminat... Am considerat că sunt deja aspecte îndeajuns de serioase ca sa ma gândesc la scoaterea lui din „mediul” în care toți erau indiferenți.(Știți voi, neglijența, indiferența... forme de abuz... etc) Unde mai pui ca era singur și roz, deci un „el”...roz... Și să nu mai vorbesc despre deprivarea de libertate sau chiar sechestrare... Ce putea sa i se mai întâmpleee...? La imaginea de sine, clar ca nu s-a mai gândit nimeni... Cât putea să mai îndure „micuțul”?

Ața că am decis să propun scoaterea din mediul defavorizant și ostil, și integrarea lui într-o „familie” responsabilă, cu o mama fie ea și „surogat” dar care să-l îngrijească și să-și asume aceasta responsabilitate.

Totul a decurs foaaarteeee repedeee. Cine zicea că procesul de „adopție” sau „asistență maternala” e un „drum” anevoios în țara asta? Nici pomenealăăă....
Am făcut dovada că vreau și pot să îl includ în viața mea, într-o manieră responsabilă până la „maturitatea” lui... și gata!!!! Am venit cu el acasă...

Deci, doamnelor, puteți fi „buni asistenți sociali” în perioada asta... pentru toate situațiile asemănătoare care va ies în cale... Zic și io`...:D

* P.S. Dacă am omis etape din „planul de intervenție” sau „procesul asistențial”... fiți și voi îngăduitori și puneți pe seama ploii de afară...