Privesc lumea prin vizorul îngust al rețelelor sociale și prin căi (care se vor a fi) mai largi, reprezentative, de masă.
România, ca o oala în care sunt aruncate alimente diferite, se pregătește să dea în clocot. Unele sunt tari încă, altele se topesc, altele și-au schimbat de mult compoziția bio-chimică, altele fac legătura... într-o omogenizare forțată.
Stau și privesc de pe ultimul scaun al acestei mari sali de spectacol, rolurile falșilor actori, agitația sufleurilor, regizorii care nu mai știu cum să strunească "actele", spectatorii... dar, mai ales improvizația.
În toată agitația asta, rolurile se schimbă... "Profesioniștii" câștigă coeficientul prestației cu tot ce poate conține el, iar spectatorii, de altfel, probabil, adevărații actori, pierd timpul, pierd viața... pierd totul... doar pierd.
Privesc... și-mi vine să strig, împreună cu D. Zamfirescu - deschideți!, "deschideți fereastra să iasă mirosul de mitocani!"... Privesc gloria "Scatiului", actor principal în "opera vie", de această dată, a unei țări...
Privesc cum freamătă, în lipsā, neuronii unei nații, prinsa deja într-un perpetuum mobile, într-un iureș înnebunitor, necontrolat, în care totul se reduce la a vorbi, a judeca, a interpreta, "a ști", a avea păreri...
Toți știu textul, toți știu cum ar trebui interpretat, toți știu strategiile de acțiune din scenă... toți improvizează. Freamătul devine din ce în ce mai alert... dezamăgirea, oboseala și visele spulberate ale marilor vizionari, antrenate de prostia, tupeul și instinctul animalic (basic instinct) alimentează frenezia fiecărei zile.
Quo vadis, Domine? Quo vadis... si până când?
