Zidul din viața ta...

    Ai facut permanent eforturi de a depași problemele vieții. Uneori eforturile și problemele au lasat urme pe care încă le porți. Ai sperat și te-ai încurajat cu gândul că se vor termina, că mai ai doar cațiva pași de făcut până ieși la lumină, că lucrurile se vor aranja din mers, că cei apropiați vor înțelege și vor trage cu tine la același „jug” și că într-o zi VA FI BINE. Dar, drumul anevoios te-a obosit. Cu ultimele puteri și cu speranța care abia mai pâlpâie, faci ultimii pași spre oriunde ar fi altfel... Și acest oriunde se arată, într-un moment în care te tezești la realitate, a fi un ZID.

     Te prăbușești și cu tine se prăbușesc toate gândurile, planurile, visurile și frânturile de speranță pe care le-ai purtat în spate până atunci.
Pentru un moment te zbați între teamă și renunțare, între impulsul de a continua chinul și drumul al naibi' de anevoios și realitatea fatidică. Dar, lupta și nebuloasa asta nu poate dura mult pentru că ceea ce nu poate suporta creierul uman e confuzia. Trebuie să alegi una dintre variante... Care variante?

• te agăți de speranțe deșarte și nu accepți sub nicio formă realitatea, continuând o simulare de „supraviețuire”
• lași emoțiile să te copleșească și să-ți blocheze în mod normal rațiunea
• te prăbușești și „apeși butonul de pauză”, izolându-te de tot ceea ce mai e încă în juru tău
• anulezi „programul” prin mecanisme chimice
• te revolți
• începi să pui întrebări cărora știi sigur că n-are cine să le răspundă... DE CE....?!!! De ce mie? De ce acum? De ce așa? De ce (am ajuns) aici? DE ceeee...?!!!

    Orice variantă ai alege, constați că după acest pas nu mai e chiar nimic... e tăcere... 

    În acest moment, pe axa vieții te afli la ... -1. Un singur pas te desparte de 0...
Nivelul sau momentul „zero” reprezintă ZIDUL care te desparte de ultimul pas din ceea ce a fost și de primul pas din ceea ce va fi. Momentul „zero” este momentul cu încărcătura emoțională cea mai puternică. Poartă în el emoția înfrângerii și emoția reușitei. Dacă ești în această poziție, poți să te consideri fericit. Ești la graniță. 

Ce faci acum???!!!

Săraca țară...

Dacă marea dilemă a studenților mei este, de obicei, să definească „societatea”, marea dilemă a „societății”  e să definească conceptul de „țară”. Țara înseamnă pentru mulți, în primul rând ”sistemul de guvernare” și oamenii lui, înstituțiile și cei care le conduc, legislația și cei care o aplică, un teritoriu geografic și undeva... spus cu jumătate de gură... oamenii ei.

Țara...înseamnă oamenii ei. O țară fără un popor nu e decât un teritoriu al nimănui.
Calitatea umană a indivizilor care o populează definesc starea, standardele și poziția acelei țări în lume. Suntem supărați pe țară, suntem supărați pe nivelul ei, pe standardele și poziția ei. Suntem supărați pe guvernanți, pe insituții, pe legislație și într-o mică măsură pe oamenii ei, pentru că oamenii ei suntem noi.

Evenimentele din ultima perioadă au reliefat adevarata față a românilor. Starea României nu se datorează președinților, guvernanților sau sistemului. Starea României se datorează în primul rând și într-o semnificativă măsură, OAMENILOR ei.

Dezvoltarea nu vine peste noapte. Civilizația nu se ia prin contagiune. Calitatea vieții nu ni se toarnă în poală. Dezvoltarea, civilizația, și calitatea vieții depind într-o mare măsură de fiecare individ în parte. În România, nu poate nimeni spune că „sistemul” sau politicienii, nu i-au dat voie să se dezvolte. Dacă în România, n-ai libertatea de a te dezvolta, atunci n-ai nicaieri... Dezvoltarea ține în primul rând de motivație și de determinare.

În România, condusă de oricine, nu-ți este interzis sa citești. Nu-ți este interzis accesul la bibliotecă, nu-ți este interzisă utilizarea internetului în scopul informării, nu-ți este interzis accesul la cercetări sau studii care să te ancoreze într-o perspectivă mai largă si mai complexă asupra vieții. Nu-ți este interzisă tratatea cu seriozitate a disciplinelor din școală. Nu-ți interzice nimeni să gândești, să analizezi și să păstrezi pentru tine cele mai bune principii.

Am auzit români care invocă civilizația din alte țări... Civilizația altor țări se datorează în foarte mare măsură oamenilor acelor țări și nu conducătorilor lor. Dar, evident conducătorii lor, sunt tot ai lor, cu aceeași calitate umană.

Cei mai mulți dintre marii oameni ai lumii și ai țării, oameni cu adevarat valoroși pentru ceea ce fac și ceea ce sunt, sunt oameni care nu s-au avut decât pe ei. Sunt oameni care au căutat să se dezvolte de bună voie, oameni flămânzi după cunoaștere și înțelegere, după descoperirea unor răspunsuri și-a unor sensuri noi. Oameni care au vrut să afle și să fie... Dar sunt puțini, foarte puțini...
O țară a cărei oameni sunt centrați pe calitate și valori, nu are cum să fie condusă de non-valori. Într-o asemenea țară nu are cum să funcționeze un sistem prost... pentru ca „Țara” înseamnă oamenii ei.

Mass media poartă o a doua mare vină asupra stării națiunii, asupra nivelului de dezvoltare a generațiilor care vin din urmă. Mass media superficială si haotică, comercială și ieresponsabilă. Dacă sistemul mass-media nu se va schimba, nu se va schimba nimic, indiferent de cine va guverna. Dacă oamenii nu se vor schimba, România chiar și condusă de președintele Americii, nu va ajunge prea departe...

În România agresivitatea învinge. Femeile proaste dar agresive și perseverente, parșive chiar, îsi ating scopurile. Barbații agresivi au ultimul cuvânt. Copiii le copiază modelul...  În statusurile si rolurile sociale sunt promovate aceleași atitudini și valori. Relațiile sociale n-au niciun contur, iar generațiile care vin din urmă habar n-au ce înseamnă comunicare, relationare și încotro se îndreaptă... 

Niciun președinte, niciun guvern, nicio legislație nu te vor dezvolta pe tine, nu vor schimba ceea ce ești și dezvoltarea ta nu vine peste tine odată cu ploaia, sau cu soarele și nici cu cadoul de sub brad. Dezvoltare înseamnă voință, înseamnă ambiție, înseamnă sacrificiu. Dezvoltarea unei țări e compusă din dezvoltarea fiecărui individ care trăiește în ea. 

Dezvoltarea depinde de tine!
O țară va fi schimbată când oamenii ei se vor schimba...

OM bun sau... om rău?

Mă uit cu uimire la spectacolul mediatic privind „confruntarea” dintre cei doi candidați la președinție, și mai ales, la modul în care susținătotii își argumentează opiniile pe niște evidențe neutre. Ceea ce fac sau nu fac cei doi candidați este interpretat în raport cu atitudinea pe care fiecare persoană o are stabilită deja, față de fiecare dintre ei.

Atitudinea față de un om reprezintă „poziția” pe care o avem fața de acesta și se produce anterior acțiunii. Atitudinea precede comportamentul.

În tratatele de psihologie sunt descrise mai multe mecanisme de conturare a atitudinii si mai mulți factori care pot influența atitudinea, chiar dacă aceasta reprezintă un proces amplu dar care se realizează extrem de rapid.

În viața de zi cu zi, observăm că deși „divinizăm” logica și rațiunea, ca pe un atribut superior și specific uman („suntem oameni și gândim, nu acționăm instinctual”), atitudinea se definește pe considerente afective. Gândirea întărește ceea ce am stabilit deja la nivel atitudinal.

Dacă la primul contact cu o persoană simțim atracție, sau dacă aceasta ne transmite o energie care generează o stare de bine chiar și pentru câteva frânturi de secundă, atitudinea va înclina spre acceptare. Rațiunea va încuraja și va întări imediat această atitudine cu argumente favorabile. Dacă lipsește acea „chimie”, rațiunea va aduce argumente în favoarea unei atitudini de respingere.

Dacă un om tace, argumentele raționale emise de ceilalți pentru evaluarea comportamentului lui, vor purta amprenta instinctului inițial. Așadar, unii vor spune că tacerea lui e o dovadă de „prostie” alții că e dovada de „intelepciune”. Dacă altul vorbește, chiar dacă nu se poate contesta conținutul informației emise, va fi etichetat pozitiv sau negativ în raport cu atitudinea pe care o au față de acea persoană.

Așadar, dacă ne place o persoană pentru că stabilește inconștient și neintenționat o relație optimă cu simțurile noastre atunci îi vom da credit și vom fi tentați să o susținem. Chiar și când aceasta acționează sau gândește diferit de noi... tendința de a fi indulgenți, de a-i acorda circumstațe, de a găsi elementele bune în tot ceea ce face sau emite rău, este net superioară argumentelor pentru care am putea-o eticheta negativ. 

Dacă nu ne place persoana și am definit din start o atitudine negativă instinctual, ori ce ar face bun, acceptat și lăudabil, poate fi interpretat negativ (invocând presupuse intenții ascunse (rele), accentuând potențialul negativ care s-ar ascunde sau ar putea degenera din acțiunile acesteia, conturând un posibil profil ascuns al acesteia, etc.)

Evident că oricine ar putea spune: Părerea pe care o am față de cineva se poate schimba pe parcurs, în funcție de comportamentul acestuia sau Cum să-mi placa X sau Y, când el gândește, face, spune... în felul acesta, cu care nu sunt de acord?

Comportamentul unei persoane poate schimba atitudinea alteia dar tot pe considerente afective (spunem ades: m-a durut ceea ce a zis, ce a facut..., nu mi-a plăcut, m-a deranjat, etc). De fapt nu ne-a plăcut sau nu ne mai place acea persoană la nivel emoțional.  Argumentele „gândite” vin să întărească ceea ce simțim la un moment dat, dar decizia, eticheta, comportamentul față de acea persoană se stabilesc la nivel atitudinal, pe considerente emoționale.

Așadar, oameni sau animale? Stabilim instinctiv sau rațional poziția față de o altă persoană?

Acționăm pe baza unor argumente logice, raționale, care susțin o atitudine definită emoțional... de aceea orice ar face un om, dacă ne place il apreciem, daca nu ne place il blamăm...

Dovada superiorității rațiunii umane se face doar atunci când evaluăm detașat argumentele raționale și ne modelăm atitudinea în raport cu rezultatul acestei analize.

De ce nu ne naștem bătrâni?

Ne place la nebunie să ne dăm cu părerea față de tot ceea ce nu poate fi demonstrat, pentru că până și contraargumentele sunt tot atât de vulnerabile ca și opinia personală.

Ne place să răspundem întrebării „de ce?” pentru că jocul minții în căutarea celui mai bun răspuns ne face să ne simțim utili și chiar învingători.

De ce nu ne naștem bătrâni? Evident că nu poate nimeni să răspundă corect. Putem presupune o sumedenie de ipoteze. Nu știu de ce nu ne naștem bătrâni, așa cum Ana Blandiana scria cu vremuri în urmă...

Ar trebui să ne naştem bătrâni,
Să venim înţelepţi,
Să fim în stare de-a hotărî soarta noastră în lume,
Să ştim din răscrucea primară ce drumuri pornesc
Şi iresponsabil să fie doar dorul de-a merge.
Apoi să ne facem mai tineri, mai tineri, mergând,
Maturi şi puternici s-ajungem la poarta creaţiei,
Să trecem de ea şi-n iubire intrând adolescenţi,
Să fim copii la naşterea fiilor noştri.
Oricum ei ar fi atunci mai bătrâni decât noi,
Ne-ar învăţa să vorbim, ne-ar legăna să dormim,
Noi am dispărea tot mai mult, devenind tot mai mici,
Cât bobul de strugure, cât bobul de mazăre, cât bobul de grâu...



Nu știu de ce nu ne naștem bătrâni, dar ...

... nu ne naștem bătrâni... pentru ca frumusețea copilăriei să ne însoțească zborul
(pentru ca zâmbetul, inocența, veselia, jocul, visul, încrederea, ambiția, curajul, determinarea... să fie învățate primele și să ne însoțească toată viața)

... nu ne naștem bătrâni... ca să evoluăm împreună cu copiii noștri și să le fim modele
(pentru ca exemplul creșterii noastre permanente să susțină creșterea și dezvoltarea copiilor noștri)

... nu ne naștem bătrâni... ca să putem învăța „începutul” în toate
(ca să întelegem că toate lucrurile au un început, nu încep cu un sfarșit)

... nu ne naștem bătrâni... ca să prețuim timpul și să ne bucurăm de prezent
( pentru că altfel, alergarea spre tinerețe, n-ar fura cu totul prezentul)

... nu ne naștem bătrâni... ca să descoperim dragostea și fascinația ei să ne coloreze viața
(să putem descoperi dragostea de la începutul vieții sub toate formele ei, si să ne bucuram de ea pe tot parcursul...)

... nu ne naștem bătrâni... că să putem pleca conștienți și mulțumiți de evoluția noastră

... nu ne naștem bătrâni pentru că viața nu este... despre tinerețe sau despre bătrânețe, pentru că viața este despre... EVOLUȚIE 

De unde știu că singurul scop al vieții e DEZVOLTAREA? ...pentru că nu ne naștem bătrâni...

Sunt un om bun?

Cum atribuim semnificații, cum decodăm comportamentul uman și cum etichetăm individul în urma acestei evaluări?

În viața de zi cu zi, cântărim valoarea unui om cu greutatea faptelor lui. Și suntem siguri că acest instrument de măsură este corect. Există altul mai bun?

Să comparăm viața unui om cu un tren. Dacă privim doar un compartiment murdar ar fi corect să spunem ca acel tren este sub așteptările noastre? Sau...viața unui om cu un film. Dacă privim doar o secvență negativă sau care nu ne place, înseamna ca filmul este prost?

Cunoaștem pe cineva mai multă vreme despre care putem spune: e o perosoană ok... o știu.... Și dacă într-o zi vedem acea persoană în spațiul public țipând la cineva și folosind cuvinte care nouă nu ne plac? Ups! În acest moment, brusc, eticheta se schimbă ... „Aveam o părere bună despre ea, dar uuite ce face!!! E inadmisibil... M-am lămurit! Nu e așa cum o credeam... Am văzut cu ochii mei cum țipa...!!!

                                                           

Deci, tot ceea ce într-o perioada lungă de timp ne făcea sa evaluam persoana pozitiv, s-a anulat într-o clipă... Și din acea clipă eticheta de ”non grata” o va însoți în viața ei, departe de noi, pentru că nu ne dorim asemenea persoane în apropierea noastră.

Dar dacă acea persoană ești tu? Și într-o conjunctură, o acumulare de factori te-au făcut să-ți pierzi cumpătul, să nu te mai poți controla... Te vei „anula” pentru asta? Te vei urâ pentru gestul tău? Vei considera ca ești cel mai rău om de acum încolo, datorită acelui incident?

Dacă ar trebui să răspunzi acum la întrebarea: sunt eu un om bun?-  vei vedea că avem tendința să răspundem: da, sunt om bun, pentru că... n-am facut rău la nimeni, n-am dat în cap nimănui, n-am omorât pe nimeni... Deci sunt un om bun prin excludere. Sunt un om bun pentru că nu fac rău. Asta este principiul de atribuire și evaluare... Dacă nu fac rău... atunci înseamnă că fac bine și sunt bun. Mai mult decât atât, dacă nu am făcut lucruri grave ca cele enumerate... atunci cu siguranță sunt bun. Dar ce mă fac dacă țip la cineva, dacă jignesc pe cineva într-o conjunctură, dacă n-am răbdare cu alții uneori, dacă fac pe cineva să sufere prin acțiunile mele? Mai sunt sau nu mai sunt un om bun? Răspunsul de obicei este: da, am greșit, e normal, se poate întâmpla oricui, „e uman să greșești”...
Același lucru se întâmplă cu prietenii noștri, cu persoane apropiate și chiar cu partenerul de viață. Cântărim cu o măsură ceea ce fac ei (și cu altă măsură ceea ce facem)... și lipim eticheta. Eticheta prezentă anuleaza eticheta veche, iar eticheta negativă are un termen de valabilitatea mai mare sau poate fi definitivă.

Dacă partenerul de viață își lasă lucrurile împraștiate prin casă în mod frecvent deși i-ai spus de nenumarate ori: „iar ți-ai lăsat ciorapii...!”, „iar ți-ai lăsat...!”, „iar..., iaaaaaaaar.... !!! - parcă...ești îndreptățit să pui eticheta: „un nesimțit”... sau oricare alta te face să te simți bine.

Atribuirea de semnificații include două elemente pe care le ignoram aproape întotdeauna: MOTIVAȚIA și INTENȚIA. Evaluarea fără aceste două elemente nu poate fi corectă. E ca și cum într-o ecuație matematică, încercăm să aflăm necunoscuta fără să ținem cont de două semne. Abia dupa ce cunoști din sursă sigură (adică de la persoana repectivă) motivația și intenția acelui comportament poți să-l etichetezi pe el (comportamentul) ca fiind de un fel sau de altul.  Predictibilitatea nu este un atribut al unei analize exacte. Probabilitatea nu poate fi un istrument de măsură. De cele mai multe ori presupunem motivația și intenția, iar presupoziția noastră ne dă încrederea că evaluarea e corecta. Ne bazăm evaluările mult prea mult pe presupuneri și asta nu face dacât să contureze relații superficiale si nesigure...

Suntem siguri că ne iubește... presupunând că gestul X... asta înseamnă, sau că prin gestul respectiv asta intenționează să transmită. Suntem siguri că e o persoană bună sau rea, că a greșit sau n-a greșit... presupunând că fapta, gestul, actul (motor, verbal, emoțional) ar însemna ceea ce credem noi că înseamnă.

Eticheta pusă unui comportament, nu poate fi pusa în dreptul valorii acelei persoane. Fapta lui nu-l definește. Valoarea unui om nu sta într-o frântură de experiență pe care o observam la un moment dat. Un om este suma a tot ceea ce-l conține. Este suma gesturilor, faptelor, gândurilor, trăirilor, sentimentelor, alegerilor, motivelor, intențiilor... prezente în viața lui. E foarte greu să definești un om, să-i cântărești valoarea într-o manieră complexă și cât mai apropiată de adevăr, pentru că trebuie să calculezi foarte multe necunoscute. Un om nu se schimbă în urma unui fapt, a unui act, a unui gest... Calitatea și valoarea lui se construiesc în timp, se definesc în timp.

Atribuirea de semnificații comportamentelor umane stă la baza calității relațiilor pe care le avem cu ceilalți, iar relațiile interumane atârnă greu în definirea calității vieții.