OM bun sau... om rău?

Mă uit cu uimire la spectacolul mediatic privind „confruntarea” dintre cei doi candidați la președinție, și mai ales, la modul în care susținătotii își argumentează opiniile pe niște evidențe neutre. Ceea ce fac sau nu fac cei doi candidați este interpretat în raport cu atitudinea pe care fiecare persoană o are stabilită deja, față de fiecare dintre ei.

Atitudinea față de un om reprezintă „poziția” pe care o avem fața de acesta și se produce anterior acțiunii. Atitudinea precede comportamentul.

În tratatele de psihologie sunt descrise mai multe mecanisme de conturare a atitudinii si mai mulți factori care pot influența atitudinea, chiar dacă aceasta reprezintă un proces amplu dar care se realizează extrem de rapid.

În viața de zi cu zi, observăm că deși „divinizăm” logica și rațiunea, ca pe un atribut superior și specific uman („suntem oameni și gândim, nu acționăm instinctual”), atitudinea se definește pe considerente afective. Gândirea întărește ceea ce am stabilit deja la nivel atitudinal.

Dacă la primul contact cu o persoană simțim atracție, sau dacă aceasta ne transmite o energie care generează o stare de bine chiar și pentru câteva frânturi de secundă, atitudinea va înclina spre acceptare. Rațiunea va încuraja și va întări imediat această atitudine cu argumente favorabile. Dacă lipsește acea „chimie”, rațiunea va aduce argumente în favoarea unei atitudini de respingere.

Dacă un om tace, argumentele raționale emise de ceilalți pentru evaluarea comportamentului lui, vor purta amprenta instinctului inițial. Așadar, unii vor spune că tacerea lui e o dovadă de „prostie” alții că e dovada de „intelepciune”. Dacă altul vorbește, chiar dacă nu se poate contesta conținutul informației emise, va fi etichetat pozitiv sau negativ în raport cu atitudinea pe care o au față de acea persoană.

Așadar, dacă ne place o persoană pentru că stabilește inconștient și neintenționat o relație optimă cu simțurile noastre atunci îi vom da credit și vom fi tentați să o susținem. Chiar și când aceasta acționează sau gândește diferit de noi... tendința de a fi indulgenți, de a-i acorda circumstațe, de a găsi elementele bune în tot ceea ce face sau emite rău, este net superioară argumentelor pentru care am putea-o eticheta negativ. 

Dacă nu ne place persoana și am definit din start o atitudine negativă instinctual, ori ce ar face bun, acceptat și lăudabil, poate fi interpretat negativ (invocând presupuse intenții ascunse (rele), accentuând potențialul negativ care s-ar ascunde sau ar putea degenera din acțiunile acesteia, conturând un posibil profil ascuns al acesteia, etc.)

Evident că oricine ar putea spune: Părerea pe care o am față de cineva se poate schimba pe parcurs, în funcție de comportamentul acestuia sau Cum să-mi placa X sau Y, când el gândește, face, spune... în felul acesta, cu care nu sunt de acord?

Comportamentul unei persoane poate schimba atitudinea alteia dar tot pe considerente afective (spunem ades: m-a durut ceea ce a zis, ce a facut..., nu mi-a plăcut, m-a deranjat, etc). De fapt nu ne-a plăcut sau nu ne mai place acea persoană la nivel emoțional.  Argumentele „gândite” vin să întărească ceea ce simțim la un moment dat, dar decizia, eticheta, comportamentul față de acea persoană se stabilesc la nivel atitudinal, pe considerente emoționale.

Așadar, oameni sau animale? Stabilim instinctiv sau rațional poziția față de o altă persoană?

Acționăm pe baza unor argumente logice, raționale, care susțin o atitudine definită emoțional... de aceea orice ar face un om, dacă ne place il apreciem, daca nu ne place il blamăm...

Dovada superiorității rațiunii umane se face doar atunci când evaluăm detașat argumentele raționale și ne modelăm atitudinea în raport cu rezultatul acestei analize.