Poate că totul... e nimic...

Știi ziua aia în care ai simțit că ai ajuns la capătul cărării, la marginea lumii și la sfârșitul timpului?

Nu știi? Înseamnă că n-ai ajuns acolo niciodată... și dacă n-ai ajuns, n-ai dreptul să-i îndrumi pe cei care sunt acolo, departe, ca și cum ai ști. 

Dacă știi... n-ai dreptul să te superi pe cei care strigă după tine din urmă sau pe cei care te lasă(oarecum nepăsători) să-ți urmezi drumul.

Dacă ești acolo... ce faci? Încotro? Pentru că singura variantă e înapoi... Numai că drumul înapoi ți se pare mai greu de suportat decât limita din față. 

Ești ca prins în capcană? Accepți sau te lupți cu imposibilul... 

Imposibilul? Există imposibil? Unii viteji care nu l-au atins niciodată spun că nu există. Cei care l-au pipăit tac.

În ultima vreme mi s-a spus că uneori folosesc cuvinte dure, extreme...  Poate pentru că am văzut polii? Poate pentru ca am văzut viața cu toate marginile ei? (Capătul are borduri înalte, și dacă te-ai cățărat pe ele... e extremul....)

Și ce faci atunci când ajungi la capătul lumii?

Poate ca e victoria ta, poate că înfigi steagul în cel mai extrem punct posibil... poate că e succesul evoluției tale... și poate că din acel moment tot ce aduce viața e bonus. 

Poate că poți trăi două vieți într-una... ca atunci când terminai exercițiul primul și te bucurai și de victorie și de timp de relaxare.

Poate că nimeni nu înțelege și totuși... poate nu ești singur, poate că au ajuns și alții la finish cu tine..

Poate că viața nu e așa cum ni se spune că este și rostul ei nu e dat de cei care nu cunosc decât o parte din ea. Poate că totul înseamna nimic și nimicul înseamnă tot, atunci când nu înseamnă nimic...

Poate că totul nu există decât ca o fantasmă desenată de mintea noastră, conștienta de faptul că trăim într-o dimensiune parțială... care crede că "totul" există așa cum există "infinitul" sau "necuprinsul"...  
Poate că durerea și extazul sunt una, zâmbetul și plânsul se rostogolesc anevoios uneori, într-o bulă indestructibilă... poate că "a fi" și "a nu fi" sunt doar sensuri limitate ale unei dimensiuni cunoscute parțial...

Poate că însuși sensul existenței este demonstrarea faptului că nu există sens... și poate că nici nu ai cu ce să măsori sau să validezi sensul.

Poate că ai obosit... Dar, asta, în sfârșit, e bine... pentru că la marginea lumii și timpului nu poți decât să te așezi și să te odihnești... iar existența să continue să se joace cu fantasmele cu care ne amăgește permanent...

Când ajungi un simplu spectator al existenței, abia atunci ai totul și nimic la un loc... abia atunci EȘTI... Și dacă nu EȘTI și n-ai înțeles nimic din ce spun... admite că nu înțelegi și nu te strădui să spui ceva... pentru că drumul tău continuă și mai e mult până vei înțelege... totul și nimicul...

Poate că acum îți poți lua zborul și să pricepi că dimensiunea bătătorită e doar o mică parte a unei dimensiuni infinite pe care o poți folosi și explora. Poate că abia acum înțelegi micimea lumii din mintea ta conștientă și limitele pe care i le-ai trasat singur. Poate că te vei uita la viață ca la o coală de hârtie pe care ai desenat-o singur și pe care ai colorat-o cu mare grijă ca să nu depășești contururile.

Știi ziua când ai ajuns la capăt?

Și dacă... poate... acel capăt nu există?

„Să te faci mare!”

Există oameni nefericiți, cu foarte multe blocaje și robi ai acestora, deși au un vast potențial pentru dezvoltare, creație, succes și o viață fericită...
Oameni care se luptă cu ei înșiși mai mult decât se bucură de viață.
Îți vor spune întotdeuna: lucrez cu mine, nu sunt pregătit, am nevoie de timp, gândesc că... dar simt că..., și după o vreme, îi găsești în același punct sau în același sens giratoriu. Ani la rând.

Oameni care au descoperit câte ceva din profunzimile vieții și cred că atunci când vor ajunge să înțeleaga TOT, abia atunci își vor da voie să se bucure de viață.

Oameni care cred în perfecțiunea vieții... care cred în coerență și care caută viața liniară pe care o au ei în minte.
Oameni care se găsesc rătăcind pe câmpul de luptă dintre ceea ce vor să facă și ceea ce trebuie să facă, între ceea ce simt și ceea ce gândesc... ca niște adolescenți.
Oameni care se războiesc cu ei și umbresc viețile celorlalți...
Oameni care nu înțeleg că nu doar lor li se întâmplă, că toți trecem prin nebuloasa asta, dar că unii decid să se bucure de drum.

Și când te gândești că fericirea stă la spatele lor și-i așteaptă să se maturizeze și că viața trece pe lângă ei tristă că nu le poate atrage atenția.

Și de ce toate astea? Pentru că totul e foarte complicat? Pentru că sunt ei niște ciudați, neînțeleși?
Nu.
Pentru simplu fapt că nu vor să se maturizeze. Îți vor spune că vor, dar nu pot, au nevoie de..., de..., de.... Țin cu disperare de trăirile lor copilărești. Nu își asumă responsabilitatea vieții și trăiesc în castelul lor cu Feți-Frumoși și Ilene-Cosânzene și speră că ei nu trebuie să schimbe nimic și că poate viața asta se va transforma într-o zi în poveste și se vor trezi într-o dimineață, într-o alta lume.

Îmi amintesc poveștile bărbaților care au făcut armată și care știu că s-au întors maturizați din această experiență. De ce? Pentru li s-a impus asta. Atunci când nu te poți maturiza și asta îți aduce numai necazuri, va trebui să îți impui.
Va trebui SĂ ÎNVEȚI... să pierzi, să suferi, să cazi și să te ridici, să iei decizii și să le respecți, să fii demn, să nu te gândești doar la tine, să prevezi consecințele acțiunilor tale și să ți le asumi, să iubești, să fii recunoscător, să te resemnezi, să fii dezamăgit, să fii decepționat, să fii umilit, să greșești și să știi să cedezi, să fii flexibil și să ai răbdare, să te detașezi, să renunți și să lupți...
Să înțelegi că toate acestea fac parte din viață și că n-ai timp să le iei prea mult în serios, pentru că timpul nu se oprește din drum o dată cu tine.
Viața  nu te așteaptă.

Încăpățânarea de a te lupta cu tenebrele și cu angoasele vieții, ca principală preocupare, costă... costă scump. Costă viața... o viață pierdută.