Poate că totul... e nimic...

Știi ziua aia în care ai simțit că ai ajuns la capătul cărării, la marginea lumii și la sfârșitul timpului?

Nu știi? Înseamnă că n-ai ajuns acolo niciodată... și dacă n-ai ajuns, n-ai dreptul să-i îndrumi pe cei care sunt acolo, departe, ca și cum ai ști. 

Dacă știi... n-ai dreptul să te superi pe cei care strigă după tine din urmă sau pe cei care te lasă(oarecum nepăsători) să-ți urmezi drumul.

Dacă ești acolo... ce faci? Încotro? Pentru că singura variantă e înapoi... Numai că drumul înapoi ți se pare mai greu de suportat decât limita din față. 

Ești ca prins în capcană? Accepți sau te lupți cu imposibilul... 

Imposibilul? Există imposibil? Unii viteji care nu l-au atins niciodată spun că nu există. Cei care l-au pipăit tac.

În ultima vreme mi s-a spus că uneori folosesc cuvinte dure, extreme...  Poate pentru că am văzut polii? Poate pentru ca am văzut viața cu toate marginile ei? (Capătul are borduri înalte, și dacă te-ai cățărat pe ele... e extremul....)

Și ce faci atunci când ajungi la capătul lumii?

Poate ca e victoria ta, poate că înfigi steagul în cel mai extrem punct posibil... poate că e succesul evoluției tale... și poate că din acel moment tot ce aduce viața e bonus. 

Poate că poți trăi două vieți într-una... ca atunci când terminai exercițiul primul și te bucurai și de victorie și de timp de relaxare.

Poate că nimeni nu înțelege și totuși... poate nu ești singur, poate că au ajuns și alții la finish cu tine..

Poate că viața nu e așa cum ni se spune că este și rostul ei nu e dat de cei care nu cunosc decât o parte din ea. Poate că totul înseamna nimic și nimicul înseamnă tot, atunci când nu înseamnă nimic...

Poate că totul nu există decât ca o fantasmă desenată de mintea noastră, conștienta de faptul că trăim într-o dimensiune parțială... care crede că "totul" există așa cum există "infinitul" sau "necuprinsul"...  
Poate că durerea și extazul sunt una, zâmbetul și plânsul se rostogolesc anevoios uneori, într-o bulă indestructibilă... poate că "a fi" și "a nu fi" sunt doar sensuri limitate ale unei dimensiuni cunoscute parțial...

Poate că însuși sensul existenței este demonstrarea faptului că nu există sens... și poate că nici nu ai cu ce să măsori sau să validezi sensul.

Poate că ai obosit... Dar, asta, în sfârșit, e bine... pentru că la marginea lumii și timpului nu poți decât să te așezi și să te odihnești... iar existența să continue să se joace cu fantasmele cu care ne amăgește permanent...

Când ajungi un simplu spectator al existenței, abia atunci ai totul și nimic la un loc... abia atunci EȘTI... Și dacă nu EȘTI și n-ai înțeles nimic din ce spun... admite că nu înțelegi și nu te strădui să spui ceva... pentru că drumul tău continuă și mai e mult până vei înțelege... totul și nimicul...

Poate că acum îți poți lua zborul și să pricepi că dimensiunea bătătorită e doar o mică parte a unei dimensiuni infinite pe care o poți folosi și explora. Poate că abia acum înțelegi micimea lumii din mintea ta conștientă și limitele pe care i le-ai trasat singur. Poate că te vei uita la viață ca la o coală de hârtie pe care ai desenat-o singur și pe care ai colorat-o cu mare grijă ca să nu depășești contururile.

Știi ziua când ai ajuns la capăt?

Și dacă... poate... acel capăt nu există?