Soarele

Tu ești Soarele 

cu incandescența trăirilor nemăsurate,

cu tumultul focului nestins,
cu raze de gând,
cu sclipiri de iubire...

Tu-mi dezmierzi chipul în zori
și-mi mângâi fruntea și părul,
și dorul,
și oftatul.

Tu ești Soarele
ce-și lasă sufletul în brațele mele
și gândurile tale vin la mine
cu lumină
și pace,
cu priviri pătimașe
si trăiri ne-mplinite,
cu iubiri nerostite...
Tu ești Soarele.

Steaua ta...

Am cautat pe cer, steaua ta.

Și-am întrebat de tine printre aștri

Dar, totul tace.
Și glasul parc-ar ști...
Am alergat nebună printre galaxii,
Am tot sperat c-ai fost, și ca vei fi...

Dar, unde ești?
De ce n-aude nimeni?
De ce-s străină, singură și goală?
De ce nu te găsesc?
De ce nu vii?
De ce întreaga-mi fire se răscoală?

Am obosit și-am plâns
Căzută în colbul universului celest,
M-am prabușit.
Dar, nimănui nu-i pasă.
Am renunțat și m-am întors acasă.

Și zilele-au trecut,
Și nopțile, de-a rândul,
Tu n-ai mai apărut.
Și-ncet s-a stins și gândul.

Am căutat pe cer steaua ta.
Te-am căutat și printre galaxii.
Am întrebat zăluda pe toți sorii
Am tot sperat că te găsesc cu zorii
Dar, unde ești?
De ce nu-mi spune nimeni?
De ce e liniște și noapte afară?
De ce nu te găsesc?
De ce nu vii?
De ce întraga-mi fire se răscoală?

Dar, cântul meu de jale și durere
A-nvolburat și firea și destinul,
Și-ntruchipat ai apărut în zare.
Am alergat năuca-n departare
Să te ating,
Să-ți cânt,
Să-ți umplu gândul,
Dar... unde ești?

.............................

Caut pe cer steau ta.
Te caut printre mii de raze de lumină
Si tu privești tăcut iubirea mea,
Ce dorul departării ne alină.
Caut pe cer steaua ta...
caut pe cer....
caut o stea...
caut cu dor steaua ta...

Tu ești...

Tu ești umbra gândului meu călător
care îmbracă dorul și nemărginirea,
Ai luat cu tine clipa și neîmplinirea,
și gândul...
Dar, gândul zboară necontenit între noi,
Înainte și-napoi,
Într-o legătură nesfârșită,
Și aduce cu el freamătul, tăcerea și visul,
Ca o rugăciune nerostită.


Tu ești umbra gândului meu călător
care caută sensul neîmplinirilor însingurate,
Ai ascuns în suflet durerea si cântul,
și gândul...
Dar, gândul pleacă și vine spre noi,
Înainte și-napoi,
Într-o legătură nesfârșită
Și poartă cu el soarele, cântul și florile,
Ca-ntr-o poveste vrajită.

Tu ești umbra gândului meu călător
Care mângâie vremurile de mult uitate,
Ai păstrat frumusețea timpului și dorului,
și gândul...
Dar gândul se strecoară în noi,
Înainte și-napoi,
Într-o legatura nesfârșită...
Tu ești umbra,
și gândul,
și dorul,
și timpul...

Vis

Ai visat vreodată umbre?
Ai visat că ma visezi?
Ai simțit că gândul plânge și că ochii tăi sunt trezi?

Ai trăit vreodată teama că din vis voi apărea,
și în suflet gândul umbrei dintr-o dat' va dispărea?

Ai visat vreodată dorul?
Ai simțit că mă gândești?
Ai gândit că dorul fuge după visul ce-l privești?

Umbre, neguri și dorințe...
Câte gânduri ai visat...
Nu uita că niciodată nu vei ști cu-adevarat
câte doruri,
câte gânduri,
câte umbre te-au visat...

Durerea ne aduce, durerea ne reia...

O nouă tragedie, un alt moment de cumpănă, de introspecție...

Am tăcut. Am simțit. Am gândit. Am urmărit imagini, exprimări de emoții, exprimări de rațiuni. Am urmărit oameni pe care îi cunosc și care au fost acolo cu un scop. Și atâtea voci... atâtea raționamente, atâtea comentarii... Atâta rațiune, atâta judecată...

Constat încă o dată că suntem o națiune cu mulți oameni „goi”, cu suflete goale, cu imagine de sine aproape inexistentă și cu un ego supraestimat... Constat din nou (in)cultura „dat-ului cu părerea”. Oameni care simt că singura confirmare a sinelui lor o pot realiza prin „exprimare”. Simt nevoia să-și exprime părerile, rezultatul unor ecuații de raționamente, cu foarte multe necunoscute, necunoscute... necunoscute și pentru ei... Habar n-au că n-au... că au un suflet gol, golit de rațiunea unui perfecționism utopic.

Aproape că am început să dezvolt un soi de teamă resimtiță la citirea primelor cuvinte ale tuturor postarilor și comentariilor... ca apoi să mă revolt sau să respir ușurată în funcție de mesajul transmis. - Eh, e de bine... e pozitiv, e clad, e uman... Sau, din contră... îhh... o altă răutate...

Sunt oameni care permanent știu ce e bine pentru alții și ce-ar fi trebuit să facă sau să nu facă ceilați. Oameni cu un sine bine ascuns, biciuit și ghemuit într-un suflet dominat de o rațiune construită pe principiul... Procust.

Privesc și mă întreb ce se poate face pentru acești oameni? Cum să-i ajuți? Cum să le explici că în această viață suntem unici? Cum să le explici că toți suntem diferiți și liberi? Cum sa-i ajuți să înțeleagă că nu le-a dat nimeni „judecata” să se joace cu ea sau „dreptatea” să o împartă ei?

Cine și de unde și-au dobândit unii dreptul de a judeca? Am urmărit acuze, întrebări retorice răutăcioase, blamări de tot felul... (De ce unii se exprimă artistic prin muzica rock? De ce alții au nevoie de un anumit mediu pentru relaxare (gen club)? Ce căutau noaptea? Cui se închinau? Ce versuri aveau acele piese? Ce educație...?  Diavolul... Dumnezeu... etc )

Cine ne da dreptul să punem în cârca lui Dumnezeu o dreptate creată în capul nostru? Cine îl cunoaște atât de bine pe Diavol, ca să-i poata „atribui” victoria?
Dacă respectăm ipotezele creștinismului - Dumnezeu nu judecă acum, ci într-o zi a judecății, iar Diavolul nu se ocupă de cei ai lui... Nu? Parcă așa spun cei care consideră că au cunoștințe vaste în domeniu... Cum se cheamă ce facem noi? Un ajutor gratuit și nesolicitat, ca să nu spun chiar neautorizat, pentru un Dumnezeu care are alte termene și alte planuri?
Conform aceleiași surse singura poruncă dată omului de către Dumnezeu este - Să iubești...!!!, la care aș adăuga... și tot ce faci să derive de aici.

Oare dacă am fi tăcut, am fi simțit durerea pierderii și a suferinței, nu ar fi fost de ajuns? Dacă am fi ajutat mai mult sau mai puțin în tăcere și resemnare... ar fi fost o pierdere atât de mare încât nu i-am fi putut face față?

Ce treabă am eu cu modalitățile prin care celălalt își satisface nevoile și dorințele? Cui și de ce i se închină? Unde s-a dus fiecare după ce n-a mai fost (în această realitate)? Ce bea și ce mănâncă fiecare? Unde își petrece timpul liber? Care e scopul vieții mele? Cine sunt eu? Ce treburi am pe lumea asta? Oare s-a anulat undeva, cândva, libertatea de alegere?

Eu știu atât: orice gând bun și orice emoție pozitivă se va transforma într-o realitate pe care cu toții ne-o dorim. Orice „credință” în mai bine...  nu va rămâne fără răspuns...

Din fericire mulți au arătat că pot și știu să iubească, că pot și știu să respecte valoarea umană... și tot ceea ce se întâmplă bun și frumos pe lumea asta... se datorează gândurilor și emoțiilor lor... oameni frumoși...

Cum măsori?

În ultimele zile, în ultimul an, în ultimii ani... și „ca de când sunt”, vorba lui Creangă, întâlnesc, din ce în ce mai mulți oameni nemulțumiți de viața pe care o au. Până și cei mulțumiți tind să spună: e bine, dar e loc și de mai bine...


Spuneam recent că scopul vieții este dezvoltarea și cred fără rezerve asta. Nemulțumirea generată de conștientizarea unui potențial enorm, din care am utilizat puțin, e singura nemulțumire care susține dezvoltarea.


În viața de zi cu zi însă, exprimăm permanent nemulțumiri legate de involuție, de stagnare, de rutină, de neîmplinire, de visuri spulberate, de neputință...Câți dintre noi suntem mulțumiți seara de ceea ce am facut ziua și de ceea ce suntem după încă o zi de viață? Poate că suntem mult prea grăbiți într-o alergare fără țintă, dar mânată de speranța unui „mai bine” incert și slab conturat, ca să ne mai gândim la ceea ce am adaugat odată cu timpul, vieților noastre. Poate că nu suntem învățați să urmărim micile reușite, pașii mici dar siguri, succesele mici care construiesc marele succes. Poate că nu vrem să acceptam lucrurile mărunte, poate că nu ne place să scotocim în pleavă pentru a aduna bob cu bob recolta acțiunilor noastre.


Să ne gândim la lucruri mari sau mărețe. Ce lucru mare e mare prin sine însuși? Ce lucru mare nu e făcut din lucruri mici?


Când îți exprimi nemulțumirea față de viața ta, la cine sau la ce te raportezi?

... la visuri?

... standarde?

... la nevoile tale?

... nivelul de toleranta?
... la altii?
... la ceea ce ti s-a spus despre viata?
... povestile copilariei?



„... Și, într-un spațiu închipuit ca fără margini, nu este o bucată a lui, oricât de mare și oricât de mica ar fi, numai o picatură în raport cu nemărginirea? Asemenea, în eternitatea fără margini nu este orice bucată de timp, oricât de mare sau oricât de micâ, numai o clipa suspendată? Și iată cum. Presupunând lumea redusă la un bob de rouă și raporturile de timp, la o picătura de vreme, secolii din istoria acestei lumi microscopice ar fi clipite, și în aceste clipite oamenii ar lucra tot atâta si ar cugeta tot atâta ca în evii noștri - evii lor pentru ei ar fi tot atât de lungi ca pentru noi ai noștri. În ce infinire microscopică s-ar pierde milioanele de infuzorii ale acelor cercetători, în ce infinire de timp clipă de bucurie - și toate acestea, toate, ar fi - tot astfel ca și azi. ...În faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spațiu - ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut și viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, și infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de roua....” (M. Eminescu, Sărmanul Dionis)



Cum măsurăm fericirea fericirea? Cum cântărim satisfacția?

Bărbatul - „sexul... (?)”... doar sexul...

Unde a dispărut „sexul puternic”?

Nu vă amuzați, nu mi-am propus să scriu despre „hard sex” sau Kamasutra, ci despre cele două genuri umane cunoscute. Disputa privind conceptele: „sexul slab”, „sexul puternic” și egalitatea între bărbați și femei nu e străină nimanui. De-a lungul vremurilor a existat distincția clară între cele două categorii și uneori (dacă nu tot timpul) chiar distanțe considerabile privind „valorizarea” fiecăreia. Se pare că niciodata mai mult decât azi, confuzia n-a cunoscut contururi mai clare. Deși unii se laudă cu o societate (încă) patriarhală, poziția bărbatului n-a generat nicicând mai multe confuzii.

Bărbatul - „sexul... (?)”... Doar sexul.

Citeam astăzi postarea unui „gentleman” cunoscut în lumea mondenă, care prezenta ceva legat de relația cu „soția”, o femeie cu o poziție socială remarcabilă, poziție câștigată cu succes într-o căsătorie anterioară. Nu intru în amanunte pentru că nu folosește nimănui identitatea niciunuia, dar folosesc modelul pentru a identifica tiparul binecunoscut în lumea de azi.

Din ce în ce mai mult, barbații „influenți”, barbații aceea doriți de orice femeie, barbații de succes, cu o situație financiară relaxata, cu aspect fizic plăcut și foarte ingrijiți, inteligenți, charismatici... își datorează statutul și „valoarea”, femeilor de lânga ei. Am discutat cu unii dintre ei și nu s-au sfiit să recunoască faptul că o mare parte din ceea ce sunt azi se datoreaza... familiei, relațiilor, anturajului, banilor ei. Mulți dintre ei, trăiesc în acele relații pentru aceste pârghii și caută permanent să-și completeze satisfacerea nevoilor de afecțiune, acceptare, apreciere... etc, în brațele altor femei (dar asta e o alta discuție)

M-am întrebat de multe ori, și întrebarea revine : unde și când s-a întâmplat ruptura, schimbarea de paradigmă, modificarea „programului” educațional informal, mutația... privind masculinitatea si valorile ei în cazurile barbaților contemporani? Unde și când au hotărât mamele lor să le dezvolte dependența, să le castreze masculinitatea și responsabilizarea, curajul și determinarea, și să-i transforme din sexul puternic în sexul slab?

Orice bărbat inteligent și cât de cât arătos, știe că cea mai mare afacere a vieții lui, cheia succesului universal, este casătoria cu „o bună partidă”. Restul... sunt detalii, cum s-ar spune.

Încă mai sunt femei care visează la bărbatul puternic, bărbatul inteligent care să facă chestii... care să lupte pentru succes, care să fie onest și vertical... Încă mai sunt femei care nu știu sau nu vor să înțeleagă că astfel de bărbați nu există și că au în mintea lor doar proiecția personajului de basm „Făt-Frumos”... inteligent, curajos, determinat, onest, luptător, sigur pe el, independent, potent... despre frumusețe nu mai amintesc, e redundant...

Bărbatul modern are nevoie de un avans la start, nu poate urca în vârful piramidei fără ca jumătate din ascensiune să nu fie parcursă printr-un simplu pas numit căsătorie sau relație stabilă... seriosă de lungă durată... Bărbatul modern veriga slabă a relației?
Se pare că da...

Deci, dragele mele... dacă nu aveți pedigree (cum se spune), poziție socială, o familie amortizor, situație financiară sigură și satisfăcătoare... luați-vă gândul! Niciun barbat „inteligent” nu-și va dori să construiască cu voi, niciun barbat cu potențial cognitiv nu e interesat de afectivitate, de bunătate, de generozitate, de cât de gospodine sunteți, de cât de bine gătiți... nici măcar de frumusețe... Bărbatul modern are nevoie de o a doua mamă, de un suport subînțeles, de o asigurare... pentru că bărbatul modern este mult prea slab, prea putin încrezător în forțele proprii, cu o imagine de sine aproape invizibilă... Bărbatul acela din mintea voastră...nu mai există, ”sexul puternic” a devenit „sexul slab”.

De ce îți este frică?

Din ce în ce mai mult întâlnesc persoane care spun chiar în cele mai banale discuții: „mi-e teamă că...”, „mi-e frică să...”, și nu e greu de înțeles pentru nimeni că trăim într-o societate dominată de TEAMĂ, de FRICI de tot felul.
Despre frici și terapiile aferente s-a scris și se tot scrie. Cei mai curajoși îi îndeamnă permanent pe ceilalți să nu se teamă... și cu toate astea, frica ne controlează viața.
Deși e o părere personală pe care unii o comentează, consider și suțin că cele mai importante instanțe care ne controlează viața sunt: imaginea de sine, nevoile și fricile.

Cu frica ne naștem, dar frică dobandim și pe parcursul vieții. Ceea ce ajungem sa pierdem din vedere în timp, este diferența dintre FRICA DE PERICOL și FRICA DE OBSTACOL.

Frica de pericol este înnăscută dar și accentuată pe percursul vieții în raport cu experiențele sau contextele în care ne găsim, manifestă în situații „vitale”, în care viața poate înceta. De altfel, e justificată și normală.
Frica de obstacol este cu totul altceva și din nefericire, am ajuns să confundăm frica de pericol cu frica de obstacol.

Există mult mai puține situații astăzi în care ne temem pentru viața nostră, cât ne temem pentru confortul nostru. Eu numesc frica de perturbare a confortului - frică de obstacol.
„Mi-e teama să nu zică...”, „mi-e teamă să nu treabuiască să fac...”, „mi-e teamă să nu sufăr”, „mi-e teamă să mă complic”, „mi-e teamă să nu ma judece”, „mi-e teamă...”. Toate aceste temeri sunt „frică de obstacol”. Ne temem de noi și ne temem de alții.

Am întrebat persoane care fac „slalom printre obstacole” dacă sunt fericite. Niciuna, n-a putut afirma asta. Am intrebat persoane care își asumă să se confrunte cu obstacolele dacă sunt fericite și multe dintre ele afirmă cu tarie că sunt.

Să fie fericirea - confruntarea? Să fie fericirea - greul, durerea, amarul depașirii unor situații dificile?
Cu sigutanță nu, și dacă cineva ar fi să spună da, m-aș îndoi de echilibrul lui psihologic.

Fericirea asta atât de râvnită și de cântată, atât de controversată, fata morgana a vieții umane... pentru unii pare să fie o colecție de emoții pozitive puternice, pentru alții o viață fară emoții de orice fel, pentru alții așteptarea unui moment de „culme”, întregul proces până la țintă, pentru alții o himeră, o utopie...

Frica de pericol te ajută, frica de obstacol marește micimea propriei imaginii în ochii tăi. Procesul depășirii unui obstacol te dezvoltă, curajul îți dă speranță și speranța îți dă curaj... Dacă îți refuzi toate acestea, dacă singurul efort în viață e acela de a ocoli obstacolele, nu vei fi fericit și împlinit niciodată.

TOTUL...și NIMIC

„Tu ești totul pentru mine!” sau „el, ea e totul pentru mine!”... și mai grav - „a fost totul pentru mine”.

Am întâlnit foarte des expresia asta... Azi „răsfoind” câteva bloguri, am citit un articol în care „ea” detalia atât de frumos ce a însemnat „el”, dar atât de dureros că a fost „totul”.

Am auzit nenumărate povești în care s-a început cu o mare dragoste și s-a ajuns la o mare indiferență, sau ură, sau nemulțumire, sau absență, sau sufocare... S-a început cu o mare speranță și s-a ajuns la o mare dezamagire... 

De fiecare dată povestea începe cu: la început... el/ea era TOTUL pentru mine... acum nu mai e NIMIC...

Niciodată și insist să cred că niciodată, când celălalt reprezintă TOTUL... acea relație nu se va sfâși cu happy end. Nici măcar poveștile cu marea dragoste, cu nunta de zile în șir și cu finalul: „și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”... nu ne asigură că... împreună.

Fiecăruia i se dă când vine pe lume, o viață, pe care trebuie s-o administreze. Fiecare trebuie să-și trăiască propria viață, propriile experiențe, bucurii și tristeți, entuziasm și durere, succes și înfrângeri. Oricât ne-am dori nu putem trăi viața aluia și nici prin altul. Venim singuri, trăim propriile experiențe în singurătatea sufletului nostru, plecăm singuri...

Dacă celalalt e TOTUL... tu ai murit deja. Dincolo de tot nu mai e nimic. Ai murit si totuși trăiești. Iluzia asta nu poate dainui pe termen lung. Ori te imbolnavești cu adevarat și mori, ori simți că te sufoci și cauți disperat aer... dincolo de TOT. Și dacă „moare” (dispare) TOTUL rămai cu NIMIC. Tu unde ești?

Niciodată nu poți fi fericit și nu poti trăi cu TOT. Daca ai TOT, fie în general, fie doar într-o anumită zonă a vieții tale, acolo se va produce un blocaj, o cangrenă...

În viață totul trebuie să curgă, nimic nu este static, nimic nu este tot. Tu trebuie să fii pentru tine „o parte” la fel de semnificativă ca și celalt. Dacă simți că trăiești o experiență în care celalalt e TOT... oprește-te și reconfigurează povestea! El/ea are nevoie de tine, nu de sine. De asta te-a ales.

Dacă tu nu mai ești, pentru că el/ea e TOT... va fi nefericit/ă și va căuta pe cineva viu. Vei ajunge să spui „a fost totul pentru mine, am dat tot, am facut orice pentru...”, dar asta n-a insemnat nimic...
Sau... va ajunge să-și asume și chiar să îi placă relația cu un alter-ego, dar când vei obosi, sau te vei sufoca... se va răsturna lumea, nimic nu va mai fi la fel... Și totul se va preschimba în nimic.

Nimeni nu poate fi TOT pentru nimeni, nici tu, nici el, nici ea...

Când cucerești o femeie...

... nu o pune în dificultate!
... nu o forța să te placă!
... nu insista dacă ea deja a inteles că o placi!

Cu siguranță există contra-argumente și pot exista diverse comentarii care să completeze părerea mea, însă observ că relațiile de cuplu și „tacticile” de cucerire tind să intre cu forța într-un set de șabloane. Presa virtuală și nu numai, cursuri de dezvoltare personală și terapii de cuplu, răspund în fiecare zi întrebărilor de genul: Cum să faci... să te iubească/să te vrea doar pe tine/ să il (o) seduci/ să ai o relație fericită/ să ai succes în amor....? ( ca să nu mai spun de extraordinarele rețete cu tehnici de succes în relația sexuală )

Uităm că suntem unici și că cei din jurul nostru sunt unici. Atunci când combinăm două elemente unice, relația dintre ele e specială, nu seamănă cu nicio alta. Uităm că în relațiile de cuplu, sunt puse în joc toate piesele de puzzle, nu poți ascunde nimic... și cum - ele trebuie să facă jocul interesant și „tabloul” complet. Uităm că unii sunt mai sensibili, alții mai duri, unii pregnant raționali, alții preponderent afectivi, avem perspective diferite și ne asumăm realitatea prin prisma coordonatelor personale.

Tacticile de abordare și de păstrare într-un soi de legatură a unei persoane...atunci când depășesc limita comportamentului uzual, undeva în zona mercantilă, mecanicistă... nu pot avea decât efect invers.

Adeseori bărbații  nu înțeleg că au nevoie de partenere potrivite cu care să construiască relații durabile și de calitate. Imaturitatea prezentă la majoritatea bărbaților maturi, cu care se și laudă uneori, le controlează viața. Când își doresc ei „jucăria aia`”... fac și pe naiba` să o aibă. Nu conteză dacă le trebuie, dacă au nevoie de ea sau dacă îi poate bucura cu adevărat pe termen lung. Lupta pentru a o avea, tehnicile de cucerire... fac „toți banii”, cum se spune. După ce au obținut-o, constată că nu e așa cum credeau ei, se plâng, o lasă deoparte și încep să caute o alta, mai „roșie”... Uneori toate tehnicile de „luptă” și tot arsenalul de asediu este atât de hilar, enervant și chiar dezgustător...

1. O pun în dificultate ca să aibă nevoie de mine!
Va ajunge, oare, o femeie umilită să respecte sau să iubească bărbatul care a adus-o în situația asta?

2. O fac eu să mă placă, știu eu cum! 
Va fi cea mai minunată parteneră pentru tine femeia căreia i-ai forțat mâna, căreia i-ai dus tone de flori și cadouri, pe care jenată nu știa dacă să ți le facă guler sau să se comporte politicos și să ți le accepte?

3. Insistențele dau rezultate uneori, dar chiar îți dorești femeia care iese cu tine ca să scape de insistențe? Ești fericit că ai făcut-o să spună: „da!” ? Oare n-ai fi fost mai fericit dacă ai fi știut că te vrea pe tine, dintre „sute de catarge”, te-a ales pe tine pentru că te place nu pentru că o sâcâi cu insistențele tale?

Dacă femeia pe care ți-o dorești înțelege că o placi, e de ajuns. Și crede-mă înțelege foarte repede, o singură privire e de ajuns. Dacă te place și ea, va face singură un pas spre tine... și pasul tău, cu pasul ei, elimină treptat distanța, apropierea se produce de la sine. Când tu n-o lași să facă pași, faci tu toți pașii, o iei pe sus ca nu cumva să dea înapoi, crede-mă, nu va fi fericită cu tine toată viața. Nu o trata ca și cum ar avea handicap, nu o trata ca și cum nu știe să gândească, nu poate să aleagă, nu-și cunoaște nevoile.

Dă-i doar un semn că o placi și urmărește-i mișcarea. Dacă e spre tine, mergi și tu spre ea, dacă nu... caut-o pe cea care te alege pe tine pentru ca vrea ea si pentru că te place... ea te va iubi toata viața, te va respecta și-ți va fi alături, pentru că ea te-a vrut, nu pentru că e sub asediu.

Toate aceste tehnici funcționează foarte bine invers, pentru bărbați. Nu tratați femeia așa cum v-ar plăcea vouă să vă trateze una dintre ele.  Nu cuceriți bărbați! Noi funcționăm diferit.
Bărbaților le place să fie puși în dificultate pentru că le stimuleză virilitatea și au ocazia să „lupte”, să facă ceva special pentru a demonstra cât de tare e. Insistențele prind în mentalitatea masculină care-și traduce comportamentul prin: mă place cu adevărat, mă iubește, chiar îi pasă... eu n-o plac, dar poate o voi plăcea într-o zi... Nu-mi place să mă sâcâie cu zeci de telefoane și mesaje dar, îmi place să știu că nu se mai gândește la nimic altceva decât la mine... Când „vreau asta” controlează mintea mai mult decat „vreau să-mi fie bine”, rezultatul va fi un eșec total.

Cu siguranță sunt și femei care reacționează sau gândesc diferit de mine și vor fi încântate pentru toate aceste lucruri, dar, nu uita că suntem diferiți. Caută să știi mai întâi cum e femeia aceea pe care o vrei și dacă felul tău de a vedea viața și relațiile se potrivește cu al ei... Doar atunci vei avea succes.

Cea mai bună relație e cea care se construiește natural, când amândoi vor și se plac reciproc... când își asumă fiecare pas... Niciodată, într-o relație bună și cu potențial, nu e nevoie să „tragi” de celălalt... Nu insista!

Dacă vrei să cucerești o femeie pentru a o avea în viața ta...
... nu o pune în dificultate!
... nu o forța să te placă!
... nu insista dacă ea deja a inteles că o placi!