În ultimele zile, în ultimul an, în ultimii ani... și „ca de când sunt”, vorba lui Creangă, întâlnesc, din ce în ce mai mulți oameni nemulțumiți de viața pe care o au. Până și cei mulțumiți tind să spună: e bine, dar e loc și de mai bine...
Spuneam recent că scopul vieții este dezvoltarea și cred fără rezerve asta. Nemulțumirea generată de conștientizarea unui potențial enorm, din care am utilizat puțin, e singura nemulțumire care susține dezvoltarea.
În viața de zi cu zi însă, exprimăm permanent nemulțumiri legate de involuție, de stagnare, de rutină, de neîmplinire, de visuri spulberate, de neputință...Câți dintre noi suntem mulțumiți seara de ceea ce am facut ziua și de ceea ce suntem după încă o zi de viață? Poate că suntem mult prea grăbiți într-o alergare fără țintă, dar mânată de speranța unui „mai bine” incert și slab conturat, ca să ne mai gândim la ceea ce am adaugat odată cu timpul, vieților noastre. Poate că nu suntem învățați să urmărim micile reușite, pașii mici dar siguri, succesele mici care construiesc marele succes. Poate că nu vrem să acceptam lucrurile mărunte, poate că nu ne place să scotocim în pleavă pentru a aduna bob cu bob recolta acțiunilor noastre.
Să ne gândim la lucruri mari sau mărețe. Ce lucru mare e mare prin sine însuși? Ce lucru mare nu e făcut din lucruri mici?
Când îți exprimi nemulțumirea față de viața ta, la cine sau la ce te raportezi?
... la visuri?
... standarde?
... la nevoile tale?
... nivelul de toleranta?
... la altii?
... la ceea ce ti s-a spus despre viata?
... povestile copilariei?
„... Și, într-un spațiu închipuit ca fără margini, nu este o bucată a lui, oricât de mare și oricât de mica ar fi, numai o picatură în raport cu nemărginirea? Asemenea, în eternitatea fără margini nu este orice bucată de timp, oricât de mare sau oricât de micâ, numai o clipa suspendată? Și iată cum. Presupunând lumea redusă la un bob de rouă și raporturile de timp, la o picătura de vreme, secolii din istoria acestei lumi microscopice ar fi clipite, și în aceste clipite oamenii ar lucra tot atâta si ar cugeta tot atâta ca în evii noștri - evii lor pentru ei ar fi tot atât de lungi ca pentru noi ai noștri. În ce infinire microscopică s-ar pierde milioanele de infuzorii ale acelor cercetători, în ce infinire de timp clipă de bucurie - și toate acestea, toate, ar fi - tot astfel ca și azi. ...În faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spațiu - ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut și viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, și infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de roua....” (M. Eminescu, Sărmanul Dionis)
Cum măsurăm fericirea fericirea? Cum cântărim satisfacția?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu