Moartea, cel mai bun regizor...

Astăzi, moartea m-a făcut să-mi amintesc două momente importante din trecut.
Recunosc că am apreciat din umbră, încă din copilărie, talentul  Poetului, puterea și  forța cu care transmitea toată sensibilitatea și frumusețea interioară, dar nu mă pot considera un fan adevărat. M-am intersectat, indirect (sau puțin mai direct decât în trecut, dacă pot spune așa), cu activitatea și opera acestui Izvor nesecat, în primele zile, ale vieții de student în București, când lucram cu scriitorul Dinu Săraru.

   Într-o dimineață rece și urâtă de noiembrie (of, au trecut exact șaisprezece ani de atunci), Maestrul Săraru,  a venit la birou ca o vijelie și a trimis secretara (sper sa nu se supere dacă va citi, întâmplător, vreodată, textul meu), să cumpere ziarul Vremea. După vreo jumătate de oră, se intoarcea dezamagită... „La ora asta (10,30- 11,00) nu mai există ziarul Vremea, la nici un chioșc (din centrul Bucurestiului, zona Unirii)!”
Imi amintesc foarte clar și acum, reacția marelui Săraru (care putea concura de departe cu un vulcan activ), strigând din spatele biroului: „Nu există! La Editură, la Tipografie ai fi găsit! Niciodată să nu mai spui că nu poți rezolva o situație până când nu vei epuiza absolut toate soluțiile... și chiar și atunci, vei mai gasi una...”
     Aceste cuvinte m-au marcat, si mi-au răsunat în minte ori de câte ori, m-am lovit de chestiuni delicate. Au devenit pentru mine... regulă de viață.

 Astăzi, mă intersectez din nou, indirect, cu Poetul și îmi amintesc, un alt episod, mai recent....

      Cu câțiva ani în urmă, traversam o problema gravă de sănătate. Nu vroiam să măsor drumul din față, nu vroiam să gândesc foarte mult... Lăsam clipele să se scurgă în voie, firesc... Într-una din zilele acelea, mă aflam pe peronul unei stații de metrou, când, observ îndreptându-se spre mine un cuplu tânăr, în haine de doliu, cu o coroană de flori în mână, pentru a cere câteva informții. N-am să uit niciodată ce-am trăit atunci. M-am gandit pentru prima oară cum va arata coroana care, probabil curând, avea să mi se aducă mie, dar mai mult, mă fascina(dacă pot spune așa) panglica pe care scria cu litere caligrafice, câteva cuvinte frumoase... Evident, m-am întrebat, cine și ce îmi va scrie...

  N-am înțeles niciodată, și atunci am conștientizat asta, foarte bine, de ce, cel mai frumos spectacol  al vieții este regizat de moarte...? De ce, abia în momentul în care nu mai ești, devii omul întreg, frumos, omul special care a trecut neobservat, parcă, pe cărările vieții alături de ei... De ce doar moartea poate contura atât de bine măreția umană?
... te apreciază, te respectă, sunt in stare să cheltuie, să-ți dăruiască, să-și amintească..., să te ierte, să te iubească...
   Sunt consternată pentru a nu știu câta' oară, de spectacolul mareț regizat de moarte. Câte cuvinte frumoase, câte elogii, ce analize profunde și sensibile, câtă muzicalitate, și flori... și... și... construiesc ultimul spectacol al vieții unui om. Dragoste păstrată pentru... Recviem... 


P.S. Mi-am jurat atunci, cândva, că voi iubi vizibil și că voi arăta celor din jur, cât timp respir cu ei același aer, recunoștința, aprecirea și dragostea mea... După ce nu vor mai fi, prefer să tac... și să-i păstrez în sufletul meu... Cuvintele nu mai folosesc nimănui...

Rasfăț

Mă simt ca o fetiță răsfățată... De ce oare?

Mi-am amintit de piesa aceasta care..., îmi pare ca vorbește, transpune în cuvinte și sunete, și ritm... răsfațul...



Știu, vei spune că piesa e chiar deprimantă, că doare..., că exprimă orice, dar nu rasfaț. Și totuși, insist! Privește în aceeași direcție cu mine... Cum vezi?

Iubire..., jurământ de porțelan

      M-am apucat să scriu și am constatat că n-am cuvinte, am doar idei.  Așa că nu te aștepta să scriu frumos și elevat... Nu te împiedica în topică și lipsă de retorică... Nu scriu. Aștern doar gânduri.

       1.  Iubirea, o siluetă firavă, încă prezentă în cotidian.

       Oamenii încă mai vorbesc despre „iubire”, într-o perioadă tulbure, când decorul vieții pare din ce, în ce, mai sumbru.  Și asta nu e rău. Întâlnesc la tot pasul, articole, imagini, reviste, ziare, site-uri... și argumente care mai de care..., conturând o zonă spațio-temporală de respiro, de relaxare și de bine, antonimic plasată între contururile vieții cotidiene.

Călătoream ieri într-un autobuz, din fericire neaglomerat, undeva prin zona centrală a Capitalei. Într-una dintre stații văd cum se urcă anevoie o doamnă în etate(cei drept simpatică și chiar cochetă) sprijinindu-se într-un baston. Din fericire, un loc liber. Se așează. Pe scaunul din față, un domn  cam de aceeași vârstă o urmărește cu privirea. După doar câteva minute, spune zâmbind:

-Frumos baston! (cei drept era deosebit)...

Si convesația a început să curgă... frumos! Priveam spre ei... plutea ceva în aer...

            Am realizat atunci pentru a mia oară, că dragostea nu are vârstă, și că se naște, pe neașteptate, în gară, în tramvai..., oriunde, în suflet până la urmă (sau spune-i creier sau inimă, cum vrei), fără s-o pregătești,  fără să știi ... N-o poți forța...

„Vă rog fierbinte, fiice ale Ierusalimului, nu stârniţi, nu treziţi dragostea, până nu vine ea...” (Solomon, Cantarea Cântărilor)

    2. Jur să iubesc!

    Poate vei zice că sunt cinică sau insensibilă sau prea ranită, sau că nu stiu ce-i dragostea, dacă-ți voi spune cum mă amuz de fiecare dată, când văd avântul cu care se răspunde afirmativ la întrebarea: Juri... să-l (să o) iubești până când moartea vă v-a despărți?...  Și de aici, filosofii peste filosofii și polemici interminabile pe tema iubirii ( iubire dincolo de moarte, iubire venică..., bla, bla...)

        Mă uimesc cât de mult funcționeză încă, constrângerile culturale. Cum, deși am învățat să citim etichete și să fi interesați de conținut, de ingrediente, admitem pe negândite chestiuni seriose de viață, mult mai serioase decât gemul, sau ciocolata, sau budica cu E-uri cu tot, pe negândite. Nu că iubirea ar avea vreo legătură cu gândirea, dar actul complex și convențional acceptat la nivel societal ar trebui să aibă.

      Jur să iubesc...!!! 
     Ca și cum iubirea ar fi ceva de care dispui, ca și cum ai putea promite că vei simți într-un anume fel peste cinci, zece, douazeci de ani... Ca și cum ți-ai semnat viitorul, ca și cum planul e trasat și trebuie respectat...,  cu sentimente cu tot... 
      Poți jura să ramâi acolo..., poți jura că-ți asumi și acccepți totul până la capăt. Poți promite orice și poți respecta sau nu asta, dar nu poți promite să simți... Iubești sau nu iubești... nu există cale de mijloc... Sau, ceea ce plasăm la mijloc, în timp, și definim iubire este, de fapt, cu totul și cu totul altceva... (atașament, credință, dependență, recunoștință, milă...). Nu poți promite să iubești!


        3. Iubirea - un derivat Divin.
        Undeva în multele mele intersectări cu paradigma religioasă privind iubirea, am înțeles că Dumnezeu este iubire și că iubirea e un derivat al Lui. Este frumos, este un dar sublim..., nimic nu poate egala trăirea și simțirea... de iubire. E minunat! Iubirea nu poate și nu are voie să îmbrace conotații negative...


Și-atunci, te-ntreb: ce faci când vine peste tine, pe neașteptate? De ce primesc, de sus, din nou (sau pentru prima dată) un dar pe care nu am voie să-l deschid și să mă bucur? Ce fac cu el când am jurat deja...? Iubesc sau... nu iubesc? Am voie, am dreptul, să deschid acest cadou?....

.....
        Jur... să iubesc!???

Suflet de copil

Suflet, suflet de copil,                                                                       Nu mai ai abecedar,

Prin ce colț te-ai dus tiptil?                                                              Nici vopsele noi în dar,
Ești în lada cu păpuși,                                                                     Ursuleț cu nas de pluș,
Ori ascuns pe după uși?                                                                    Și căței cu ochi de tuș,

Nu-ți alină lacrima,
Nu-ți mângâie inima,
Suflețel de ce nu știi,
Un copil, din nou, să fii?

 

Suflet, suflet de copil,
Unde-i ziua de april
Cu decor de liliac

Peste crengi cusut cu ac?
Inima de titirez,
Azi o crezi, maine n-o crezi,
Ea se zbate zmeu în vânt

Fluturată de-un cuvânt
Ea alearga-n călușei,
                                                     Cu alai de funigei,
Când iubirea ți-a zâmbit
Jocul s-a și ispravit

 

Suflet, suflet de copil,
Hai-napoi tiptil, tiptil
În albumul cel cu poze

Unde visele-s doar roze,
Unde nu ști ce e teama
Și păpușa spune mama,
Unde plânsul are leac
Și suspinele lin tac.

Soare ieri purtai pe față,
Zâmbetul ți-e azi de gheață,
Liniștea tu ți-ai pierdut,
Nu mai ești ca la-nceput.

Suflet, suflet de copil,                                      Suflet, suflet de copil,
Prin ce colț te-ai dus tiptil?                             Prin ce colt te-ai dus tiptil?
Ești în lada cu păpuși,                                      Suflețel de ce nu știi, 
Ori ascuns pe după uși?                                   Un copil, din nou sa fii?

Ce faci?

     Recunosc că în ultima vreme întrebarea, clasica, eterna întrebare... CE FACI?,  a început să mă sâcâie dureros, pentru că de fiecare dată, îmi crează un blocaj, un soi de fâstâceală sau poate chiar o rupere din curgerea liberă, firească, a ființei mele în cotidian. E ca și cum în drumul meu, apare cineva cu o paletă roșie, pe care mi-o întinde-n față și pe care scrie cu litere de-o șchioapă STOP!... Și-atunci sunt nevoită să opresc tot procesul gândirii mele efemere (de altfel) și să caut..., repede, repede, repede(și parcă aud deja zgomotul acela pe care il fac mașinile de numărat bani, la bancă)... răspunsul potrivit...

     Poate că râzi, dar cred ca-ți amintesti și tu momente când ai fost nevoit să reașezi, să numeri pentru a mia oară, să reevaluezi lunga listă de pe agenda mentală, și n-ai știut ce să alegi să spui celui din fața ta, într-o secundă...
 De ce?
... pentru că urăști ca și mine, banalul răspuns... BINE!, pentru că acelei  persoane nu-i vei spune tot ci doar ce trebuie să știe..., pentru că deși ți-ai spune of-ul alegi să gândești pozitiv,  pentru că răspunzând corect la întrebarea de baraj îți poți atinge scopul..., pentru că...

      Momentele acelea(fracțiuni de secundă)... când caut, răsfoiesc cu cea mai mare rapiditate, pagină cu pagină (uneori ne mai având timp nici să-mi umezesc degetul în gură, pentru a le desprinde), momentele acelea pe care le numesc evrika-secunda... au început să doară... (Ca și cum, banala întrebare s-a transformat în bici și din când în când mă trezește forțat la realitate)
      
Și-mi amintesc că de multe ori, am zâmbit, am tras aer în piept și am răspuns: nici nu știu ce să-ți spun că fac, fac atât de multe că nu știu ce să aleg să-ți spun...

     Dar mai dureros decât tot ce-am spus până acum mi se pare cu totul altceva... (o chestiune sensibilă și poate subiectivă, îmi vei spune...)  și-anume dezumanizarea. Și..., da, spun bine... dezumanizarea.
Și-am să-ți explic.
      Nu știu și tare mi-aș dori să aflu de unde s-a împământenit(dacă pot spune așa) acestă întrebare, ca un motto... al conversațiilor cotidiene, ca și cum interesul primordial în ceea ce-l privește pe cel de lângă mine este - ce faci? ce-ai mai făcut? și ca o completare, uneori - ce ai? Ca și când verbul a face și a avea mă definesc. Ca și cînd ceea ce se vrea a se ști despre mine, nu e... ce sunt, ce mai sunt azi..., cum ești?...
      Cunosc argumetația... ceea ce faci e o expresie a ceea ce ești... Dar am s-o contrazic, și știi destul de bine, ca și mine, de câte ori poți face...  cum vrei, cum ți-ar plăcea, cum ești...
    

Ce faci? Te-ntreb acum pe tine, pentru a-mi spune cum ești și cum te definești...
(Și-ți amintesc, prieten drag, că te iubesc pentru ceea ce ești și nu pentru ce faci....)

 Cum ești?

Dicționar EL-EA și EA-EL

      După ce, conform felului meu de-a fi, am mai comis astăzi o stângacie de comunicare, cu o persoană de sex opus, mi-am dat seama că, deși s-au scris rânduri și pagini și... volume despre comunicarea dintre femei și bărbați, n-a editat nimeni până acum un dicționar feminin-masculin și masculin-feminin.

      Utilitatea unui asemenea dicționar, nu cred că trebuie susținută cu sârguință, în condițiile în care cea mai uzitată și neînțeleasă limbă, la nivel universal, este cea folosită ca o condiție sine qua non, între cei doi (unici în existența terestră), El și Ea.
     Știu, îmi vei argumenta imposibilitatea existenței, prin invocări de rațiuni care susțin individualitatea, unicitatea în detrimentul unei generalizări constant supărătoare, de genul: voi barbații..., voi femeile. Deși sunt de acord, continui să susțin că orice limbă (limbaj) are regulile ei, reguli ce generalizează într-o măsură, convențional acceptată, semantica „termenilor”, în realizarea unei comunicări cât mai eficiente, astfel încât generalizarea de care spuneam se realizează oricum, mai mult sau mai puțin.
  
  ... povestea ar putea fi lungă, poate chiar interminabilă, însă...





       ... rămân, în continuare, confuză..., fără să știu dacă stângăciile mele se datorează inexistenței unui asemenea dicționar(de care, recunosc, aș avea uneori nevoie, ca de aer) sau  unei inhibiții datorate tocmai faptului de conștientizare a absenței lui?



   

Sentiment virtual

„... o iubire mare e mai degraba, un proces de autosugestie”, scria cândva, Camil Petrescu, în dezbaterea atât de tranșantă a ceea ce ades numim, dragoste.

     Îmi amintesc și acum ziua când, undeva prin clasa a XI a de liceu am primit ca temă să analizăm chiar această argumentație, mai mult sau mai puțin controversată. Mi-ar placea acum să pot să recitesc comentariul de atunci, dar din nefericire nu-l mai am, însă cu siguranța astăzi aș avea cu totul alte păreri. Îmi amintesc doar că am fost inițial intrigată, considerând că atât de pragmatic nu pot gandi decât cei decepționați, cei care n-au trăit și n-au înteles că iubirea se întâmplă, pur și simplu..., că vine și se instalează fără să te întrebe, fără să ceară voie și fără să faci ceva anume...

    Dacă atunci contra-argumentul meu era susținut de interpretarea semantică a cuvântului „iubire”,  care în accepțiunea scriitorului părea a fi mai mult o obsesie ceea ce egala „un proces de autosugestie”, astăzi argumetele și contra-argumenetele au altă încărcătură. La prima vedere poate că sunt tentată încă să cred, că pentru „o iubire mare”, este nevoie de un schimb echitabil de simțaminte, emoții, de timp, de tandrețe, de cuvinte, de energie, de imagini... că pentru sentimente adevărate trebuie să exiști prin celalat și el prin tine, că ai nevoie de privirea, de respirația... și de contopirea cu acea ființă..., că...  Și dacă ești de aceeași părere cu mine, te-ntreb: cum se face că ajungi să iubești un ID, sau o poză, o rațiune, niște cuvinte meșteșugite aruncate pe o pagină... și aceea virtuală...? Cum se face că ceea ce simți ajunge într-o zi (mai devreme sau mai tarziu) să numești  „o mare iubire”?

  Sunt uimită, ades, în ultima vreme, de cum e posibil ca virtualul să inunde atât de mult și cu atâta repeziuciune viața reală. Cum comunitățile umane, sociale, ajung, pe zi ce trece să se transforme în comunități virtuale...? Vom ajunge oare, să nu mai ieșim decât rareori din casă, gestionând totul din fața unui ecran? Job de acasă, prieteni virtuali, cumpărături și tranzacții bancare „on air”, călătorii în spațiu și timp fără granițe de orice fel...
Aș putea zice că am ajuns să trăim o lume de basm, în care poți fi oricine și oricum dorești, fără vrăjitorie și invocări- hocus pocus, poți ajunge oriunde fără „covoraș fermecat” (și dacă nu noi, copiii și nepoții noștrii, cu siguranță), într-o lume a tuturor posibilităților, în care și chiar virtualul să fie real, dacă pot spune așa... Poți transmite gândurile transpuse-n cuvinte, imagini... desene...
Un lucru nu pot înțelege:  

Cum poți transmite afectivitate? Cum poți simți virtual?
 
Cum poți trăi „o mare iubire” față de... un cuvânt (un nume fictiv), o imagine ce nu aparține poate nimănui (sau în nici un caz interlocutorului tău)..., informații false, imaginare? Cum poți ajunge să trăiești „o iubire mare” făță de „nimeni”?
Și asta întâlnesc la tot pasul și se întamplă... ca o molimă ce se răspândește cu repeziciune...

...o iubire virtuală... o iubire mare...  mai degrabă un proces de autosugestie...

N-am să vă spun...

N-am să vă spun pe cine-am iubit, dar am iubit,
N-am să vă spun pe cine iubesc, dar iubesc.
Când bate vântul peste deltă, trestiile
Lin se leagănă, vii se leagănă, vii foșnesc.

N-am să vă spun pe cine aștept, dar aștept.
Inima n-are aripi, dar deseori zboară.
Toate cantecele lumii, toate, s-o știti,
Încap într-un flaut, într-o vioară.

Cerul n-are margini, stelele au,
Miez și margini de foc are și soarele.
Vântul de seară mi-a spus c-o sa moară
Dac-o să-i rupeți în drum picioarele.

Ce să fac, dudule? Încotro s-o apuc?
Mă striga din patru parți zările.
Munții cu păduri cu tot, mor sufocați
Si-n curand o să moară sufocate și mările.

N-am să vă spun pe cine-am iubit, dar am iubit,
N-am să vă spun pe cine iubesc, dar iubesc,
Crângurile sunt pline de flori și de iarbă
Și de arbori plăpânzi care cresc.
                                           (Zaharia Stancu)

Dacă ar fi să fiu...

   Dacă ar fi să fiu... altceva decât om, femeie și mamă, mi-ar placea să fiu fluture sau floare de mac.
   N-aș vrea să aduc argumente stiințifice pentru a dezvolta o adevărată pledoarie în acest sens, dar pot spune că ne contopim, că mă regasesc în...

 fragilitatea
 ascensiunea
 culoarea
 discreția
 și
 sensibilitatea
 ... lor.




Mai departe, te las pe tine să adaugi...


Și mai mult..., am sa-ți spun un secret..., după părerea mea, fluturii și florile de mac reprezintă cele mai potrivite simboluri ale feminității mele...






Tu? Despre tine ce poți spune?
Dacă ar fi să fii..., ce-ai fi?

Vitrina magazinului meu

     După o alergare bine-meritată prin parc, m-am așezat usor obosită (trebuie să recunosc), pe o bancă unde adeseori îmi place să stau și să mă relaxez. Undeva, pe marginea lacului, sub crengile firave ale unei sălcii plângăcioase, mă opresc uneori, ca la o stație Peco, pentru a-mi lua energie.
    ...o dimineață superbă... mai degrabă de sfârșit de vară decât de început de toamnă...
    În timp ce încercam să alimentez, o încordare incomodă nu-mi dădea pace. Ca să mă verific, am încercat să zâmbesc. Am reusit, însă cu ceva greutate... Mi-am amintit cum altă dată spuneam celor dragi: Nu uita să iei zambetul cu tine când pleci dimineața de acasă, și mai ales să nu il uiți, rătăcit, printr-un colț de buzunar...!!! Hmmm...

   Am închis ochii(ferestrele dinspre parc)... și i-am deschis spre mine...
   - Ce? Ce e asta? Nu-mi venea să cred! Vedeam oare, bine? 
    Am descoperit, că sunt proprietara unui magazin universal. Ha! N-am știut niciodată...
Acolo, în interior, am gasit un magazin cu de toate, pe care scria cu litere de-o șchioapă numele meu. Am intrat. Aproape că nu aveam unde să calc. Magazinul era plin, plin de marfă de tot felul, depozitată până și în cele mai strâmte cotloane. Nu vindea nimeni nimic, deși era mare agitație. 
Îmi vizitam pentru prima dată propriul magazin. Nimeni nu mă lua în seamă de parcă eram acolo de la geneză și parcă, la fel de bine, n-am existat niciodată.  Am reușit să strig, să mă fac auzită: 
   - Heeei, vinde cineva ceva aici?
Și de undeva, din spatele unor rafturi pline, 'ndesate, am primit un răspuns: 
   - Foarte rar, pentru că dumneavostră puneți pe ușă în fiecare zi, afișul cu... INVENTAR. 
Era adevărat, pe ușa închisă, un mare afiș... Dar cum e posibil? În fiecare zi? Și-atunci unde-i schimbul și unde-i profitul...?


   M-a trezit din visare un cățel ce dădea jucăus târcoale băncii pe care stăteam. Am zambit. Am zambit!!! Da, am zambit și mi-am amintit de sfatul meu către alții și de sfatul lor către mine, cand cu diplomație îmi spun: ești atât de frumoasă când râzi, când zâmbești... pentru ce te încrunți și ești așa de serioasă?

    Acum îmi e pentru prima dată lumină și mie.Tu vezi?
    Vitrina magazinului meu e plină cu marfă... Nu mai e loc de nimic și peste toate astea, în cel mai vizibil colțar, atârnă, aproape mereu, afișul cu... INVENTAR.  Număr și număr, verific și  iar socotesc, fără să mai apuc să mai vând, să fac schimbul, să câștig... să zâmbesc...

                                                                      ZÂMBESC!!!

Așteptând magia vieții

        Citeam zilele trecute, gândurile unui prieten, care scria că viața se reduce, de fapt, la o sumă de momente magice. Am zâmbit și am fost de acord pentru că euforia pe care o trezea plăsmuirea acelei argumentații a reușit să mă-mbete, să deruleze în fața mea momentele plăcute pe care, într-adevar, memoria mea le păstrase.
Dar zâmbetul meu și visarea s-au împiedicat la-ntâlnirea cu rațiunea ce nu cu mult timp înainte mă convinsese să pledez pentru o altă perspectivă a vieții..., susținând că de fapt, nu e vorba decât despre o sumă de așteptari... ale unor momente frumoase.
     În copilărie așteptam să vină mama și tata, bunica..., vecinii, să mergem la școală, să vină vacanța..., să creștem..., „să ne facem mari”. Apoi, așteptăm marea dragoste, așteptăm să vină spre noi fericirea (într-o zi o să fie bine!), așteptăm promovarea și ascensiunea profesională, așteptăm șanse și oferte, așteptăm norocul să ne iasă în cale... După o vreme, obosind, așteptăm sfârșitul de săptămână cu o ardoare de-a dreptul febrilă, ca și când fericirea s-ar ivi doar în zilele de sărbătoare, așteptăm concediul, așteptăm..., așteptăm..., așteptăm ziua în care vom simți cu toată ființa, adevărata viață.
     Sunt zile și nopți ce se scurg, printre acele momente... în care, parcă uităm că trăim. Presiunea și vraja așteptării se așează ca o fantasmă între noi și realitate, între noi și frumos, între noi și iubire...

Ne-am epuizat în așteptare, și nu ne-a mai rămas nici o picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului așteptat. [...] Uneori așteptarea ne maturizează, alteori ne omoară.(O. Paler

    Mi-am dat seama atunci, poate pentru prima dată, că eu, poate ca și tine, valorizez viața după cât este și nu după cum este (cantitativ/calitativ). Așa cum sunt tentată să spun despre-un pahar în care există doar de un deget apă, că e gol, așa cum prea ades arunc felia de pâine rămasă, doar pentru că e prea puțină, așa constat că viața e definită de ce-i mai mult decât de ce-i frumos... și bun... și prețios.

   Greșeala oamenilor a fost că niciodată nu s-au priceput să se uite lângă ei. Li s-a părut că dacă fericirea există, ea trebuie să fie inaccesibilă sau, oricum foarte greu de atins. Dincolo de orizontul lor... (O.Paler)

    Mă uit lângă mine și văd un ghem de blăniță ce încearcă să se cuibăreasca în bratele mele, ca și cum aici își va găsi fericirea, apoi o fetiță-mi zambește și ascunde la spate o șotie, un cadou cu care desigur, mă va face să râd. Pe noptieră un buchet de maci roșii îmi încântă privirea... Închid ochii. Parcă visez. E atât de frumos... Și cum de nu am mai văzut toate acestea? Să fi venit oare, la mine, vreun moment din acela magic și eu să nu știu?
    De-afară trilul unei păsări, ce zăbovește pe crengile teiului din față, 'mi-mbată visarea. Dar nu visez... sunt trează, zâmbesc..., e un dar..., cineva mi-a trimis un moment magic... Și... parcă, și ieri am văzut... da, firul acela de iarbă... și apusul... și fluturii... și zambete..., zambetul lui - talisman matinal pentru o zi minunată... și aerul și timpul, și gîndurile celor ce mă iubesc... și soarele ce mă face cochetă, purtând ochelarii la modă, și... toate aceste momente...

Nu credeam să-nvăț a trăi, vreodată

   Te văd. Mă uit la fața ta zâmbitoare, stingher nedumerit. Parcă nu îndrăznești să-mi spui ca-i o prostie, sau un sofism. Dar, am să-ți povestesc...

   M-am născut prin clasa a zecea de liceu... când Psalmii lui Arghezi mi-au deschis orizonturile și când am înțeles... 
   ...că viața este infinită... și căutările de a te "găsi" te ajută să-ți construiești, linie cu linie, propriul portret,
   ...că vis al morții eterne, e viața lumii întregi. (Și am săpat adânc la "rădăcina" eminesciană, atât de adânc încât am ajuns să regăsesc, o picătura din izvorul acela nesecat în mine),
   ...că pot fi liberă, că nimeni și nimic nu-mi poate îngrădi trăirea,
   ...că port în mine o mie de vieți,
   ...că pot iubi până la dizolvarea ființei mele,
   ...și pot, în același timp, contempla, distant și rece tot spectacolul ancestral  manifestat ciclic, în acest spațiu definit de noi - viață. 
    După liceu... totul s-a stins... am murit..., sau mai bine zis m-am trezit din visul acela, am intrat în viață și am trăit în moarte. Simțeam în tot acest timp că adun în mine ceva, că se strânge acolo o sevă, care într-o zi va țâșni, și-mi va inunda sufletul. Simțeam nevoia să spun..., să strig..., să urlu de durerea trecerii prin vene a acestui fluid, dar nu era nimeni care să mă audă... 
   Drumul meu, a luat întorsături ciudate, amare, dar într-o zi (nu de mult) am renăscut. Tot chinul acela, ca durerile nașterii... m-au adus din nou în vis... și în libertate. Descopăr acum o nouă viață, descopăr acum că a trăi nu-i doar un verb, o vorbă, o obligație... 
   Învăț să trăiesc, învăț și ce-nseamnă a fi...  
   Învăț să mă bucur și să calc fericită pe drum, alături de mine. Și asta îmi pare că-nsemnă cu adevarat A TRĂI.

Tu, Dionis al spațiului și timpului meu

    E o dimineață monotonă de toamnă, această toamnă care, cu o poftă nebună de viață, a invadat cotropitor, totul - străzile, sufletele, timpul. M-am trezit cu gândul la ceea ce scriam ieri, și la discuția de aseară cu un bun prieten, într-o dugheană de colț de sradă, căldurosă și plăcut colorată, din centrul, uitat, al capitalei.
     Dacă ieri mă-ntrebam retoric despre sensul adevarat al timpului, personaj principal în piesa existenței noastre efemere, era pentru că mă cuibărisem într-o clipă suspendată și într-un spațiu închipuit în plăsmuirea minții mele de atunci. Dar asta nu m-a făcut să pierd din vedere opțiunea, poate unica opțiune valabilă, că timpul nu există. Timpul, e doar o noțiune convențională a minții noatre, într-un spațiu infinit de mic pe care îl numim Pământ, în raport cu nemarginirea ce ne înconjoară.
     M-am trezit cu gândul la o ființă dragă sufletului meu, și la „nemărginirea” sentimentelor ce ne leagă. La faptul că nimic din ce e material în lumea asta nu stă-ntre noi, la faptul că ceea ce simțim e poate singura certitudine și singurul dat ce il avem, e singura certitudine a faptului că existăm (ma refer la un soi de autocertificare). Numai că acest „ceva” pe care ades il definim generic „sentiment” nu are nume, pentru că până la urmă și ceea ce numim azi „dragoste”... e vag.
      Dar m-am întors la gândurile mele, la timp... și în tăcerea ce mă înconjoară, de acolo dintr-unul din sertarele copilăriei, am auzit un glas firav, dar vesel și frumos: „Şi, într-un spaţiu închipuit ca fără margini, nu este o bucată a lui, oricât de mare şi oricât de mică ar fi, numai o picătură în raport cu nemărginirea? Asemenea, în eternitatea fără margini nu este orice bucată de timp, oricât de mare sau oricât de mică, numai o clipă suspendată?...”
     Am zambit recunoscătoare minții mele care mi-a readus, în această  dimineață bucuria copilăriei și a descoperirilor, bucuria reîntâlnirii unei frânturi din certitudinea trăirii mele. Am realizat acum de ce mi-am amintit aceste vorbe și de ce și de-această dată, dupa atâția ani, îmi umple sufletul de sentimente... nedefinite (e, poate, prea putin să le numesc banal - bucurie, fericire, dragoste... ). Pentru că cele două se suprapun..., pentru că, de fapt, trăirea e aceeași..., pentru că m-am trezit cu sertarul celor mai frumoase sentimente trăite vreodată, deschis..., pentru că acolo există și EL și Dionis...

 
...Da, repetă el încet ideea lui fix, sub fruntea noastră e lumea, acel pustiu întins, de ce numai spaţiul, de ce nu timpul, trecutul.[...] În faptă, lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spaţiu, ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut şi viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, şi infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă...

Retoric

Timpul, singurul sens imuabil al vieții?

        Stau la geam și privesc afară. Soarele se strecoară cu greu printre frunzele copacului din fața mea, exaltate de un dans amețitor condus de vântul ce s-a instalat de vreo doua zile. Să fie oare adevărat că vine toamna? Când a trecut..., când a fost vară? Deja parcă, mi-e greu să-mi amintesc...
         Gândul îmi fuge, și mă opresc la timp, la viață, la sensul ei... Realizez că de multe ori, spun fără greutate, că... timpul trece, sau curge, sau se duce, că nu se mai întoarce, că nu-l mai regăsesc...
Un lung șir de întrebări, fără răspuns îmi invadează rațiunea, si se aștern precum o subtitrare, pe tabloul toamnei și-al vieții mele, un colaj de frânturi aruncate pe-o panză veche, ce se derulează încă, în fața mea. Întrebari care trec odată cu timpul ce mă îmbată să nu vad, să nu simt că îmi fură din darul, poate singurul dar real... numit VIAȚĂ.
Unde se îndreaptă oare, timpul ăsta? De unde vine? Și care este sensul lui?
Să fie oare timpul cel care îmi orientează viața?  

Timpul, singurul sens imuabil al vieții?

     

'Ai mă doamnă, că am citit!

          Citeam de curând, un articol scris de un bun prieten, despre o secvență memorabilă, prin profunzimea ei, din viața lui George Călinescu, într-un dialog cu proprietara camerei pe care o închiriase, în primii ani de „profesorat”:
- Tot mai înveți, maică?...
- Dar eu nu învăţ, cocoană, eu citesc.
- Ei, citeşti! Dacă citeşti nu înveţi?...

         Dacă citeşti nu înveţi?  Întrebarea, trebuie să recunosc, mi-a rămas în minte, după lecturarea articolului, multă vreme. N-aș putea spune exact, de ce. Poate pentru simplitatea ei, la suprafață, sau poate pentru naivitatea omului simplu (în limbaj comun), necitit, neînvățat, needucat, în fața neînțelesului act de citire, în general.
        Astăzi, întrebarea a căpătat conotații noi pentru mine, poate mai mult ilare decât de profunzime științifică, când examinand în sesiunea de restanțe un student de-al meu, am adresat câteva întrebări din materia disciplinei cu pricina. Consideram că..., nici nu mai știu cum să-i spun..., ar fi trebuit s-o citeasca, s-o învețe (măcar de acesta dată :) ), sau poate mai exact spus, în acest caz, s-o parcurgă. Dar, cum în vremurile noastre nimic nu ar trebui să mă mai surprindă..., studentul meu, neștiind nimic, dar fâstacindu-se în balansul dintre neștiință și gandul re-reexaminarii, păli și spuse:
- 'Ai mă doamnă, că am citit!

Comentariile ar fi de prisos și ar știrbi din frumusețea momentului în care mi-am dorit, încă o dată, să am studentă, bătrâna care întreba cândva... Dacă citeşti nu înveţi?

Simplu

     Am constat în ultima vreme că oamenii invocă cu ardoare cuvântul „simplu” pentru oricare dintre activitățile și trăirile de zi cu zi, ca o incantație, pentru liniște și pentru relaxare. De cele mai multe ori ne dorim ca ceea ce avem de făcut să fie simplu, calea spre împlinirea dorințelor să fie lipsită de complicații, și până și virtutea designului  de orice fel  e... „simplu”.

    O viață simplă..., sună bine?  Nimeni nu-și mai doreşte astăzi o viață simplă, ci una bogată, obținută, însă, pe căi simple.

     Dar nu despre asta aș vrea să vorbesc, ci despre iubire. Despre ” iubirea simplă”. Ai auzit vreodată despre ea? Sunt convinsă ca... da.

     De ce fugim când dragostea aduce complicații? Din teamă, din laşitate, din egoism sau din orgoliu? Încercăm, de multe ori, să explicăm și să analizăm iubirea, ca și cum ar fi vorba de o mașinărie sau de produsul ei. Vrem să-nțelegem ceva ce n-am creat, ceva sublim ce ia ființă fără voia nostră. Vrem să o modelăm  ca pe o plastelină și să o construim ca pe un joc din cuburi, mai „simplă”. Dar în vâltoarea calculelor încrâncenate, uităm ceea ce e mai important. 

      Probabil ca ți s-a întâmplat(ca și mie, de altfel) să fii speriat când ai simţit că te îndrăgostești. Ce ai ales atunci?  Ai pus stavilă sufletului, ai strâns din dinţi, ai respirat adânc și ai ales să fie simplu sau ai trăit iubirea complicată?