Sentiment virtual

„... o iubire mare e mai degraba, un proces de autosugestie”, scria cândva, Camil Petrescu, în dezbaterea atât de tranșantă a ceea ce ades numim, dragoste.

     Îmi amintesc și acum ziua când, undeva prin clasa a XI a de liceu am primit ca temă să analizăm chiar această argumentație, mai mult sau mai puțin controversată. Mi-ar placea acum să pot să recitesc comentariul de atunci, dar din nefericire nu-l mai am, însă cu siguranța astăzi aș avea cu totul alte păreri. Îmi amintesc doar că am fost inițial intrigată, considerând că atât de pragmatic nu pot gandi decât cei decepționați, cei care n-au trăit și n-au înteles că iubirea se întâmplă, pur și simplu..., că vine și se instalează fără să te întrebe, fără să ceară voie și fără să faci ceva anume...

    Dacă atunci contra-argumentul meu era susținut de interpretarea semantică a cuvântului „iubire”,  care în accepțiunea scriitorului părea a fi mai mult o obsesie ceea ce egala „un proces de autosugestie”, astăzi argumetele și contra-argumenetele au altă încărcătură. La prima vedere poate că sunt tentată încă să cred, că pentru „o iubire mare”, este nevoie de un schimb echitabil de simțaminte, emoții, de timp, de tandrețe, de cuvinte, de energie, de imagini... că pentru sentimente adevărate trebuie să exiști prin celalat și el prin tine, că ai nevoie de privirea, de respirația... și de contopirea cu acea ființă..., că...  Și dacă ești de aceeași părere cu mine, te-ntreb: cum se face că ajungi să iubești un ID, sau o poză, o rațiune, niște cuvinte meșteșugite aruncate pe o pagină... și aceea virtuală...? Cum se face că ceea ce simți ajunge într-o zi (mai devreme sau mai tarziu) să numești  „o mare iubire”?

  Sunt uimită, ades, în ultima vreme, de cum e posibil ca virtualul să inunde atât de mult și cu atâta repeziuciune viața reală. Cum comunitățile umane, sociale, ajung, pe zi ce trece să se transforme în comunități virtuale...? Vom ajunge oare, să nu mai ieșim decât rareori din casă, gestionând totul din fața unui ecran? Job de acasă, prieteni virtuali, cumpărături și tranzacții bancare „on air”, călătorii în spațiu și timp fără granițe de orice fel...
Aș putea zice că am ajuns să trăim o lume de basm, în care poți fi oricine și oricum dorești, fără vrăjitorie și invocări- hocus pocus, poți ajunge oriunde fără „covoraș fermecat” (și dacă nu noi, copiii și nepoții noștrii, cu siguranță), într-o lume a tuturor posibilităților, în care și chiar virtualul să fie real, dacă pot spune așa... Poți transmite gândurile transpuse-n cuvinte, imagini... desene...
Un lucru nu pot înțelege:  

Cum poți transmite afectivitate? Cum poți simți virtual?
 
Cum poți trăi „o mare iubire” față de... un cuvânt (un nume fictiv), o imagine ce nu aparține poate nimănui (sau în nici un caz interlocutorului tău)..., informații false, imaginare? Cum poți ajunge să trăiești „o iubire mare” făță de „nimeni”?
Și asta întâlnesc la tot pasul și se întamplă... ca o molimă ce se răspândește cu repeziciune...

...o iubire virtuală... o iubire mare...  mai degrabă un proces de autosugestie...