Iubire..., jurământ de porțelan

      M-am apucat să scriu și am constatat că n-am cuvinte, am doar idei.  Așa că nu te aștepta să scriu frumos și elevat... Nu te împiedica în topică și lipsă de retorică... Nu scriu. Aștern doar gânduri.

       1.  Iubirea, o siluetă firavă, încă prezentă în cotidian.

       Oamenii încă mai vorbesc despre „iubire”, într-o perioadă tulbure, când decorul vieții pare din ce, în ce, mai sumbru.  Și asta nu e rău. Întâlnesc la tot pasul, articole, imagini, reviste, ziare, site-uri... și argumente care mai de care..., conturând o zonă spațio-temporală de respiro, de relaxare și de bine, antonimic plasată între contururile vieții cotidiene.

Călătoream ieri într-un autobuz, din fericire neaglomerat, undeva prin zona centrală a Capitalei. Într-una dintre stații văd cum se urcă anevoie o doamnă în etate(cei drept simpatică și chiar cochetă) sprijinindu-se într-un baston. Din fericire, un loc liber. Se așează. Pe scaunul din față, un domn  cam de aceeași vârstă o urmărește cu privirea. După doar câteva minute, spune zâmbind:

-Frumos baston! (cei drept era deosebit)...

Si convesația a început să curgă... frumos! Priveam spre ei... plutea ceva în aer...

            Am realizat atunci pentru a mia oară, că dragostea nu are vârstă, și că se naște, pe neașteptate, în gară, în tramvai..., oriunde, în suflet până la urmă (sau spune-i creier sau inimă, cum vrei), fără s-o pregătești,  fără să știi ... N-o poți forța...

„Vă rog fierbinte, fiice ale Ierusalimului, nu stârniţi, nu treziţi dragostea, până nu vine ea...” (Solomon, Cantarea Cântărilor)

    2. Jur să iubesc!

    Poate vei zice că sunt cinică sau insensibilă sau prea ranită, sau că nu stiu ce-i dragostea, dacă-ți voi spune cum mă amuz de fiecare dată, când văd avântul cu care se răspunde afirmativ la întrebarea: Juri... să-l (să o) iubești până când moartea vă v-a despărți?...  Și de aici, filosofii peste filosofii și polemici interminabile pe tema iubirii ( iubire dincolo de moarte, iubire venică..., bla, bla...)

        Mă uimesc cât de mult funcționeză încă, constrângerile culturale. Cum, deși am învățat să citim etichete și să fi interesați de conținut, de ingrediente, admitem pe negândite chestiuni seriose de viață, mult mai serioase decât gemul, sau ciocolata, sau budica cu E-uri cu tot, pe negândite. Nu că iubirea ar avea vreo legătură cu gândirea, dar actul complex și convențional acceptat la nivel societal ar trebui să aibă.

      Jur să iubesc...!!! 
     Ca și cum iubirea ar fi ceva de care dispui, ca și cum ai putea promite că vei simți într-un anume fel peste cinci, zece, douazeci de ani... Ca și cum ți-ai semnat viitorul, ca și cum planul e trasat și trebuie respectat...,  cu sentimente cu tot... 
      Poți jura să ramâi acolo..., poți jura că-ți asumi și acccepți totul până la capăt. Poți promite orice și poți respecta sau nu asta, dar nu poți promite să simți... Iubești sau nu iubești... nu există cale de mijloc... Sau, ceea ce plasăm la mijloc, în timp, și definim iubire este, de fapt, cu totul și cu totul altceva... (atașament, credință, dependență, recunoștință, milă...). Nu poți promite să iubești!


        3. Iubirea - un derivat Divin.
        Undeva în multele mele intersectări cu paradigma religioasă privind iubirea, am înțeles că Dumnezeu este iubire și că iubirea e un derivat al Lui. Este frumos, este un dar sublim..., nimic nu poate egala trăirea și simțirea... de iubire. E minunat! Iubirea nu poate și nu are voie să îmbrace conotații negative...


Și-atunci, te-ntreb: ce faci când vine peste tine, pe neașteptate? De ce primesc, de sus, din nou (sau pentru prima dată) un dar pe care nu am voie să-l deschid și să mă bucur? Ce fac cu el când am jurat deja...? Iubesc sau... nu iubesc? Am voie, am dreptul, să deschid acest cadou?....

.....
        Jur... să iubesc!???