Dacă ieri mă-ntrebam retoric despre sensul adevarat al timpului, personaj principal în piesa existenței noastre efemere, era pentru că mă cuibărisem într-o clipă suspendată și într-un spațiu închipuit în plăsmuirea minții mele de atunci. Dar asta nu m-a făcut să pierd din vedere opțiunea, poate unica opțiune valabilă, că timpul nu există. Timpul, e doar o noțiune convențională a minții noatre, într-un spațiu infinit de mic pe care îl numim Pământ, în raport cu nemarginirea ce ne înconjoară.
M-am trezit cu gândul la o ființă dragă sufletului meu, și la „nemărginirea” sentimentelor ce ne leagă. La faptul că nimic din ce e material în lumea asta nu stă-ntre noi, la faptul că ceea ce simțim e poate singura certitudine și singurul dat ce il avem, e singura certitudine a faptului că existăm (ma refer la un soi de autocertificare). Numai că acest „ceva” pe care ades il definim generic „sentiment” nu are nume, pentru că până la urmă și ceea ce numim azi „dragoste”... e vag.
Dar m-am întors la gândurile mele, la timp... și în tăcerea ce mă înconjoară, de acolo dintr-unul din sertarele copilăriei, am auzit un glas firav, dar vesel și frumos: „Şi, într-un spaţiu închipuit ca fără margini, nu este o bucată a lui, oricât de mare şi oricât de mică ar fi, numai o picătură în raport cu nemărginirea? Asemenea, în eternitatea fără margini nu este orice bucată de timp, oricât de mare sau oricât de mică, numai o clipă suspendată?...”
Am zambit recunoscătoare minții mele care mi-a readus, în această dimineață bucuria copilăriei și a descoperirilor, bucuria reîntâlnirii unei frânturi din certitudinea trăirii mele. Am realizat acum de ce mi-am amintit aceste vorbe și de ce și de-această dată, dupa atâția ani, îmi umple sufletul de sentimente... nedefinite (e, poate, prea putin să le numesc banal - bucurie, fericire, dragoste... ). Pentru că cele două se suprapun..., pentru că, de fapt, trăirea e aceeași..., pentru că m-am trezit cu sertarul celor mai frumoase sentimente trăite vreodată, deschis..., pentru că acolo există și EL și Dionis...
...Da, repetă el încet ideea lui fix, sub fruntea noastră e lumea, acel pustiu întins, de ce numai spaţiul, de ce nu timpul, trecutul.[...] În faptă, lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spaţiu, ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut şi viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, şi infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu