Stau la geam și privesc afară. Soarele se strecoară cu greu printre frunzele copacului din fața mea, exaltate de un dans amețitor condus de vântul ce s-a instalat de vreo doua zile. Să fie oare adevărat că vine toamna? Când a trecut..., când a fost vară? Deja parcă, mi-e greu să-mi amintesc...
Gândul îmi fuge, și mă opresc la timp, la viață, la sensul ei... Realizez că de multe ori, spun fără greutate, că... timpul trece, sau curge, sau se duce, că nu se mai întoarce, că nu-l mai regăsesc...
Un lung șir de întrebări, fără răspuns îmi invadează rațiunea, si se aștern precum o subtitrare, pe tabloul toamnei și-al vieții mele, un colaj de frânturi aruncate pe-o panză veche, ce se derulează încă, în fața mea. Întrebari care trec odată cu timpul ce mă îmbată să nu vad, să nu simt că îmi fură din darul, poate singurul dar real... numit VIAȚĂ.
Unde se îndreaptă oare, timpul ăsta? De unde vine? Și care este sensul lui?
Să fie oare timpul cel care îmi orientează viața?
Timpul, singurul sens imuabil al vieții?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu