Cum măsori?

În ultimele zile, în ultimul an, în ultimii ani... și „ca de când sunt”, vorba lui Creangă, întâlnesc, din ce în ce mai mulți oameni nemulțumiți de viața pe care o au. Până și cei mulțumiți tind să spună: e bine, dar e loc și de mai bine...


Spuneam recent că scopul vieții este dezvoltarea și cred fără rezerve asta. Nemulțumirea generată de conștientizarea unui potențial enorm, din care am utilizat puțin, e singura nemulțumire care susține dezvoltarea.


În viața de zi cu zi însă, exprimăm permanent nemulțumiri legate de involuție, de stagnare, de rutină, de neîmplinire, de visuri spulberate, de neputință...Câți dintre noi suntem mulțumiți seara de ceea ce am facut ziua și de ceea ce suntem după încă o zi de viață? Poate că suntem mult prea grăbiți într-o alergare fără țintă, dar mânată de speranța unui „mai bine” incert și slab conturat, ca să ne mai gândim la ceea ce am adaugat odată cu timpul, vieților noastre. Poate că nu suntem învățați să urmărim micile reușite, pașii mici dar siguri, succesele mici care construiesc marele succes. Poate că nu vrem să acceptam lucrurile mărunte, poate că nu ne place să scotocim în pleavă pentru a aduna bob cu bob recolta acțiunilor noastre.


Să ne gândim la lucruri mari sau mărețe. Ce lucru mare e mare prin sine însuși? Ce lucru mare nu e făcut din lucruri mici?


Când îți exprimi nemulțumirea față de viața ta, la cine sau la ce te raportezi?

... la visuri?

... standarde?

... la nevoile tale?

... nivelul de toleranta?
... la altii?
... la ceea ce ti s-a spus despre viata?
... povestile copilariei?



„... Și, într-un spațiu închipuit ca fără margini, nu este o bucată a lui, oricât de mare și oricât de mica ar fi, numai o picatură în raport cu nemărginirea? Asemenea, în eternitatea fără margini nu este orice bucată de timp, oricât de mare sau oricât de micâ, numai o clipa suspendată? Și iată cum. Presupunând lumea redusă la un bob de rouă și raporturile de timp, la o picătura de vreme, secolii din istoria acestei lumi microscopice ar fi clipite, și în aceste clipite oamenii ar lucra tot atâta si ar cugeta tot atâta ca în evii noștri - evii lor pentru ei ar fi tot atât de lungi ca pentru noi ai noștri. În ce infinire microscopică s-ar pierde milioanele de infuzorii ale acelor cercetători, în ce infinire de timp clipă de bucurie - și toate acestea, toate, ar fi - tot astfel ca și azi. ...În faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spațiu - ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut și viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, și infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de roua....” (M. Eminescu, Sărmanul Dionis)



Cum măsurăm fericirea fericirea? Cum cântărim satisfacția?

Bărbatul - „sexul... (?)”... doar sexul...

Unde a dispărut „sexul puternic”?

Nu vă amuzați, nu mi-am propus să scriu despre „hard sex” sau Kamasutra, ci despre cele două genuri umane cunoscute. Disputa privind conceptele: „sexul slab”, „sexul puternic” și egalitatea între bărbați și femei nu e străină nimanui. De-a lungul vremurilor a existat distincția clară între cele două categorii și uneori (dacă nu tot timpul) chiar distanțe considerabile privind „valorizarea” fiecăreia. Se pare că niciodata mai mult decât azi, confuzia n-a cunoscut contururi mai clare. Deși unii se laudă cu o societate (încă) patriarhală, poziția bărbatului n-a generat nicicând mai multe confuzii.

Bărbatul - „sexul... (?)”... Doar sexul.

Citeam astăzi postarea unui „gentleman” cunoscut în lumea mondenă, care prezenta ceva legat de relația cu „soția”, o femeie cu o poziție socială remarcabilă, poziție câștigată cu succes într-o căsătorie anterioară. Nu intru în amanunte pentru că nu folosește nimănui identitatea niciunuia, dar folosesc modelul pentru a identifica tiparul binecunoscut în lumea de azi.

Din ce în ce mai mult, barbații „influenți”, barbații aceea doriți de orice femeie, barbații de succes, cu o situație financiară relaxata, cu aspect fizic plăcut și foarte ingrijiți, inteligenți, charismatici... își datorează statutul și „valoarea”, femeilor de lânga ei. Am discutat cu unii dintre ei și nu s-au sfiit să recunoască faptul că o mare parte din ceea ce sunt azi se datoreaza... familiei, relațiilor, anturajului, banilor ei. Mulți dintre ei, trăiesc în acele relații pentru aceste pârghii și caută permanent să-și completeze satisfacerea nevoilor de afecțiune, acceptare, apreciere... etc, în brațele altor femei (dar asta e o alta discuție)

M-am întrebat de multe ori, și întrebarea revine : unde și când s-a întâmplat ruptura, schimbarea de paradigmă, modificarea „programului” educațional informal, mutația... privind masculinitatea si valorile ei în cazurile barbaților contemporani? Unde și când au hotărât mamele lor să le dezvolte dependența, să le castreze masculinitatea și responsabilizarea, curajul și determinarea, și să-i transforme din sexul puternic în sexul slab?

Orice bărbat inteligent și cât de cât arătos, știe că cea mai mare afacere a vieții lui, cheia succesului universal, este casătoria cu „o bună partidă”. Restul... sunt detalii, cum s-ar spune.

Încă mai sunt femei care visează la bărbatul puternic, bărbatul inteligent care să facă chestii... care să lupte pentru succes, care să fie onest și vertical... Încă mai sunt femei care nu știu sau nu vor să înțeleagă că astfel de bărbați nu există și că au în mintea lor doar proiecția personajului de basm „Făt-Frumos”... inteligent, curajos, determinat, onest, luptător, sigur pe el, independent, potent... despre frumusețe nu mai amintesc, e redundant...

Bărbatul modern are nevoie de un avans la start, nu poate urca în vârful piramidei fără ca jumătate din ascensiune să nu fie parcursă printr-un simplu pas numit căsătorie sau relație stabilă... seriosă de lungă durată... Bărbatul modern veriga slabă a relației?
Se pare că da...

Deci, dragele mele... dacă nu aveți pedigree (cum se spune), poziție socială, o familie amortizor, situație financiară sigură și satisfăcătoare... luați-vă gândul! Niciun barbat „inteligent” nu-și va dori să construiască cu voi, niciun barbat cu potențial cognitiv nu e interesat de afectivitate, de bunătate, de generozitate, de cât de gospodine sunteți, de cât de bine gătiți... nici măcar de frumusețe... Bărbatul modern are nevoie de o a doua mamă, de un suport subînțeles, de o asigurare... pentru că bărbatul modern este mult prea slab, prea putin încrezător în forțele proprii, cu o imagine de sine aproape invizibilă... Bărbatul acela din mintea voastră...nu mai există, ”sexul puternic” a devenit „sexul slab”.

De ce îți este frică?

Din ce în ce mai mult întâlnesc persoane care spun chiar în cele mai banale discuții: „mi-e teamă că...”, „mi-e frică să...”, și nu e greu de înțeles pentru nimeni că trăim într-o societate dominată de TEAMĂ, de FRICI de tot felul.
Despre frici și terapiile aferente s-a scris și se tot scrie. Cei mai curajoși îi îndeamnă permanent pe ceilalți să nu se teamă... și cu toate astea, frica ne controlează viața.
Deși e o părere personală pe care unii o comentează, consider și suțin că cele mai importante instanțe care ne controlează viața sunt: imaginea de sine, nevoile și fricile.

Cu frica ne naștem, dar frică dobandim și pe parcursul vieții. Ceea ce ajungem sa pierdem din vedere în timp, este diferența dintre FRICA DE PERICOL și FRICA DE OBSTACOL.

Frica de pericol este înnăscută dar și accentuată pe percursul vieții în raport cu experiențele sau contextele în care ne găsim, manifestă în situații „vitale”, în care viața poate înceta. De altfel, e justificată și normală.
Frica de obstacol este cu totul altceva și din nefericire, am ajuns să confundăm frica de pericol cu frica de obstacol.

Există mult mai puține situații astăzi în care ne temem pentru viața nostră, cât ne temem pentru confortul nostru. Eu numesc frica de perturbare a confortului - frică de obstacol.
„Mi-e teama să nu zică...”, „mi-e teamă să nu treabuiască să fac...”, „mi-e teamă să nu sufăr”, „mi-e teamă să mă complic”, „mi-e teamă să nu ma judece”, „mi-e teamă...”. Toate aceste temeri sunt „frică de obstacol”. Ne temem de noi și ne temem de alții.

Am întrebat persoane care fac „slalom printre obstacole” dacă sunt fericite. Niciuna, n-a putut afirma asta. Am intrebat persoane care își asumă să se confrunte cu obstacolele dacă sunt fericite și multe dintre ele afirmă cu tarie că sunt.

Să fie fericirea - confruntarea? Să fie fericirea - greul, durerea, amarul depașirii unor situații dificile?
Cu sigutanță nu, și dacă cineva ar fi să spună da, m-aș îndoi de echilibrul lui psihologic.

Fericirea asta atât de râvnită și de cântată, atât de controversată, fata morgana a vieții umane... pentru unii pare să fie o colecție de emoții pozitive puternice, pentru alții o viață fară emoții de orice fel, pentru alții așteptarea unui moment de „culme”, întregul proces până la țintă, pentru alții o himeră, o utopie...

Frica de pericol te ajută, frica de obstacol marește micimea propriei imaginii în ochii tăi. Procesul depășirii unui obstacol te dezvoltă, curajul îți dă speranță și speranța îți dă curaj... Dacă îți refuzi toate acestea, dacă singurul efort în viață e acela de a ocoli obstacolele, nu vei fi fericit și împlinit niciodată.

TOTUL...și NIMIC

„Tu ești totul pentru mine!” sau „el, ea e totul pentru mine!”... și mai grav - „a fost totul pentru mine”.

Am întâlnit foarte des expresia asta... Azi „răsfoind” câteva bloguri, am citit un articol în care „ea” detalia atât de frumos ce a însemnat „el”, dar atât de dureros că a fost „totul”.

Am auzit nenumărate povești în care s-a început cu o mare dragoste și s-a ajuns la o mare indiferență, sau ură, sau nemulțumire, sau absență, sau sufocare... S-a început cu o mare speranță și s-a ajuns la o mare dezamagire... 

De fiecare dată povestea începe cu: la început... el/ea era TOTUL pentru mine... acum nu mai e NIMIC...

Niciodată și insist să cred că niciodată, când celălalt reprezintă TOTUL... acea relație nu se va sfâși cu happy end. Nici măcar poveștile cu marea dragoste, cu nunta de zile în șir și cu finalul: „și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”... nu ne asigură că... împreună.

Fiecăruia i se dă când vine pe lume, o viață, pe care trebuie s-o administreze. Fiecare trebuie să-și trăiască propria viață, propriile experiențe, bucurii și tristeți, entuziasm și durere, succes și înfrângeri. Oricât ne-am dori nu putem trăi viața aluia și nici prin altul. Venim singuri, trăim propriile experiențe în singurătatea sufletului nostru, plecăm singuri...

Dacă celalalt e TOTUL... tu ai murit deja. Dincolo de tot nu mai e nimic. Ai murit si totuși trăiești. Iluzia asta nu poate dainui pe termen lung. Ori te imbolnavești cu adevarat și mori, ori simți că te sufoci și cauți disperat aer... dincolo de TOT. Și dacă „moare” (dispare) TOTUL rămai cu NIMIC. Tu unde ești?

Niciodată nu poți fi fericit și nu poti trăi cu TOT. Daca ai TOT, fie în general, fie doar într-o anumită zonă a vieții tale, acolo se va produce un blocaj, o cangrenă...

În viață totul trebuie să curgă, nimic nu este static, nimic nu este tot. Tu trebuie să fii pentru tine „o parte” la fel de semnificativă ca și celalt. Dacă simți că trăiești o experiență în care celalalt e TOT... oprește-te și reconfigurează povestea! El/ea are nevoie de tine, nu de sine. De asta te-a ales.

Dacă tu nu mai ești, pentru că el/ea e TOT... va fi nefericit/ă și va căuta pe cineva viu. Vei ajunge să spui „a fost totul pentru mine, am dat tot, am facut orice pentru...”, dar asta n-a insemnat nimic...
Sau... va ajunge să-și asume și chiar să îi placă relația cu un alter-ego, dar când vei obosi, sau te vei sufoca... se va răsturna lumea, nimic nu va mai fi la fel... Și totul se va preschimba în nimic.

Nimeni nu poate fi TOT pentru nimeni, nici tu, nici el, nici ea...