Fragmente de gând. Cine sunt?

- Am să vă rog pe fiecare, să vă prezentaţi, spune decanul, la prima întâlnire a Şcolii Doctorale din acel an. Şi încep prezentarile celor cincizeci, şaizeci de suflete aflate în sală. De la dreapta spre stânga...
" Mă numesc..., am terminat facultatea de..., am urmat masterul..., lucrez.... "
" Mă numesc..., am terminat facultatea de..., am urmat masterul..., lucrez.... "
" Mă numesc..., am terminat facultatea de..., am urmat masterul..., lucrez.... "
" Mă numesc..., am terminat facultatea de..., am urmat masterul..., lucrez.... "
...
După audierea acestei formule de câteva zeci de ori, se ridică o doamna şi spune:
"În primul rând, sunt soţia lui X, în al doilea rând, mă numesc..., am terminat facultatea.... şi prezentarea intră pe făgaşul normal, până când, curiozitatea decanului nu mai poate fi ţinută sub control, izbucneşte şi întreabă: Dar, cine este X... ???
Se face linişte. Nimeni nu mai respiră, pentru ca întrebarea ne roade pe toţi...
Tânăra zâmbeşte, face o pauză, puţin încurcată... şi spune: Soţul meu. Un om extraordinar..."
Punct. Zic eu, pentru că ea a continuat detaşat de unde rămăsese...

Atunci m-am întrebat pentru prima dată (dincolo de zâmbete şi chicoteli), cu maximă seriozitate - cine sunt? Nu la adolescenţă, nu atunci cănd încercam să-mi croiesc un drum în viaţă... Şi mă întreb şi azi, din ce în ce mai serios...

Dacă m-aş uita în oglindă aş găsi potrivit să răspund repede... fata blondă cu ochi albaştri, cu pistrui, cu dinţii strâmbi, cu corpul... Această caracterizare este o conturare a ceea ce oricine poate afirma, confirma, cu mici diferenţe de opinie, privind unele aspecte. Dar nu mă termin aici. Eu nu sunt goală, nu sunt "mulţimea vidă"...
Am auzit pe cineva afirmând, de curând, că termenul  "vid" este foarte controversat, deoarece unii susţin că nu conţine nimic, alţii că lipseşte doar aerul, iar alţii că e plin cu atomi... energie, vibraţii... etc.
Cine sunt eu în complexitatea mea, cine sunt eu - văzută şi nevăzută? Cine sau ce defineşte partea nevăzută a eu-lui meu? Amintirile? Greşelile? Gândurile? Alegerile făcute? Sentimentele? Experienţele anterioare? Determinarea? Voinţa?...

Cu siguranţă cel mai simplu ar fi să spun - TOTUL. Dar asta nu constituie un răspuns mulţumitor, pentru că  nu mă defineşte pe mine, defineşte fiinţa umană. Mă întreb: cât din ceea ce sunt este produs de mine (îmi aparţine) şi cât "mi s-a dat" (din afara mea)?

Există o teorie conform căreia, în interiorul nostru există două "zone" concurente, în toate alegerile pe care suntem nevoiţi să le facem, zilnic: amintirile - incluzând toate experienţele  fiecăruia de până acum şi ale celorlalţi, pe care le-am preluat în interacţiunea cu ei (chiar şi doar la nivel raţional) şi intuiţia - acel ceva care ne conduce să alegem fără "argument".

Împletitura de "lut şi fier" care mă caracterizează, nu numai că mi-a fost dată ca şi construcţie, la naştere, dar mă urmăreşte permanent. Întotdeauna văd în tot ceea ce vine spre mine atât pământul cât şi aerul (cerul). Şi când spun asta mă refer la pământ = tot ce e vizibil, palpabil, cu greutate, justificat, susţinut, verificat, unanim acceptat şi dovedit ştiinţific şi la aer = tot ce e invizibil, subiectiv, fără greutate, neverificat, fără baze solide, fără justficare, valabil doar la nivelul simţurilor, bazat pe credinţă.
Din fericire, dualitatea pe care o percep în ceea ce mă înconjoară, mă ajută să deosebesc mai uşor "amintirile" de "intuiţie". Bagajul greu (acumulat cu multe sacrificii şi eforturi, în timp) şi golul, vidul, de unde apare ca din neant, ca un fulg plutind în aer într-o noapte "întunecată", fără luminători... ideea, intuiţia... . Dualitatea aceasta, însă, nu mă lasă să disting cu exactitate... CINE SUNT...

Mai departe, te las pe tine să spui... CINE SUNT... CINE EŞTI... ???
... fragmente de gând...

Ce ne-a apropiat? Comunicarea. Ce ne-a desparţit? Comunicarea.

Una dintre cele mai recente descoperiri pe care am facut-o (sper că nu v-am dezamăgit prea tare pentru faptul că nu vorbesc despre "cercetătorii britanici"), este legată de mesajele pe care le emitem în afara noastră şi de cele pe care le receptăm din afara noastră. Cu alte cuvinte, am descoperit roata şi oul... şi comunicarea, ele existând de când lumea sau poate neexistând vreodata, cu adevărat.

Nu mi-am propus să filosofez şi nici să reduc existenţa la nivel de neexistenţă, cum exprima cândva, o cunoscută poetă, focul dezamagirilor personale: "... Nimicul te aduce, Nimicul te reia, Nimic din tine-n urmă, Nu va mai rămânea" (Veronica Micle, 1889). Mi-am propus să scriu, doar să scriu, despre mesajul comunicărilor noastre şi despre despachetarea lui, aşa cum o facem de fiecare dată.

De curând am pierdut un prieten. Probabil, un fapt ajuns derizoriu în vâltoarea vieţii cotidiene, dar un fapt care pentru mine are însemnătate, ori de câte ori se întâmplă, pentru că pierderea nu se poate măsura cu nimic şi mai ales pentru faptul că ea nu poate fi înlocuită.

Ce ne-a apropiat? Comunicarea. Ce ne-a desparţit? Comunicarea. Şi dincolo de această legătură pompoasă, un element, considerat nesemnificativ uneori, mesajul.
Prietenul meu, mi-a comunicat în final că n-a înţeles rostul aprecierilor mele şi a cuvintelor frumoase pe care i le transmiteam uneori, pentru că nu le merită... el fiind un om normal nu unul extraordinar.

Am constat pentru prima dată, după ce câteva zile ruptura mi s-a tot învârtit în cale, că nu există mesaj care să nu deţină (agăţat de el, ca o funda imensă sau un ambalaj 'lucitor) energie, sentimente, trăire, oricum vreţi să-i spuneţi, care în momentul "despachetării" invadează destinatarul şi se aşează între el şi mesaj, ca o lentilă, facilitând vederea dincolo de litere, de cifre, de formă, de culoare... Simţim ceea ce ni s-a transmis, cu o mai mare exactitate (dacă s-ar putea spune aşa) decât o fac elementele "fizice", "palpabile". Trăirea, acel element de o fineţe extraordinară care însoţeşte mesajul, are cea mai mare greutate şi valoare, atunci când internalizăm ceea ce am primit.

Cei care ma cunosc bine, ştiu motivul pentru care nu ezit să subliniez fiecare element frumos pe care il descopăr la cei din jur şi mai ales să transmit de fiecare dată asta, ataşând mesajului toată trăirea pozitivă pe care o deţin în acel moment.
Şi de ce o fac? Pentru că este o realitate, pentru că merită să-i amintesc de ea, pentru că asta îmi face bine şi mie şi lui, pentru că este singura recompensă pe care i-o pot oferi,  pentru că nu costă nimic, pentru că ne face viaţa frumosă, pentru că transformă "ordinarul" în "extraordinar", pentru că sunt prea multe alte lucruri urate care ne inconjoară, pentru că poate e singura realitate care există cu adevarat...

Aprecierea, prietenia, iubirea (phileo si agapae), stârnesc cele mai de temut suspiciuni, într-o perioadă în care numai certitudinea durerii şi trădării mai poate convinge, iar explorarea dincolo de teritoriul înţelegerii, sau dincolo de ceea ce experienţa de viaţă, poate ajusta (ca un pat al lui Procust), nu-şi mai găseşte rostul dar, mai ales, răsplata.

Prietenia nu face diferenţa între "normal" şi "extraordinar", între defecte şi calităţi, prietenia ia totul "la pachet", iar ceea ce păstrăm în noi din celălalt şi defineşte "prietenia", nu este omul, nu este frumuseţea, nu este este măreţia... este "mesajul", ceea ce ne transmite fiecare particică din el, ceea ce ne apropie şi ceea ce ne poate îndepărta.

TE IUBESC, FEMEIE!

La începutul acestui an m-am uitat într-o oglindă „adevărată”.

Am vazut o femeie pe la mijlocul vieții, zâmbind, cu ochi triști dar senini și frumoși. Am recunoscut-o cu greu, dar mi-am amitit totul despre ea, și m-am bucurat să o regăsesc după mult, foarte mult timp. Am vazut dincolo de ochi, că sufletul i-a ramas același... Am întins mâna, am atins-o, era reala, vie...

Este femeia care știe ce înseamna viața cu toate culorile ei..., cu boală, sărăcie, violență, abandon, alcoolism,  muncă, învățătură, zâmbet, frumos, iubire, dăruire, succes... Este femeia care nu știe sa înoate dar știe cum să facă sa nu se scufunde niciodata și să revină la suprafață cu zambetul pe buze. Este femeia care i-ar da dușmanului pâine și lapte și o parte din ea, este femeia care nu se oprește decât uneori, trage aer în piept și merge mai departe cu același elan... Este femeia care m-a interesat cel mai puțin în viața aceasta, femeia care „trebuia să fie” oriunde, oricând, oricum, oricât... Femeia care a ajuns să găsească frumusețea absolută în simplitate și fericirea în ochii și zambetul celui căruia i-a întins o mână, femeie nențeleasă nici de ea uneori... femeia...

Îmi amintesc de câte ori am trecut nepăsătoare, prea grabită să îi dau importanță, prea ocupată să îi ofer sentimente...  Mi-am dat seama pentru prima dată că dacă aș iubi-o macar atât cât își iubeste ea dușmanii ar fi minunat, dar cred acum, că merită tot respectul și dragostea mea, acum cât încă e vie, cât o am atât de aproape... Este femeia care m-a ajutat să fiu ceea ce sunt azi...

Pentru ea, anul acesta ofer tot ceea ce am...  Și poate că după 35 de ani de ignorare, voi reuși să recuperez timpul pierdut... Voi asculta, voi ocroti, voi răfăța, voi respecta și voi iubi FEMEIA... din mine...

TE IUBESC, FEMEIE!