luni, 26 septembrie 2016

Am nevoie de mai mult sex...

De ce ai nevoie foarte mult de sex?
De ce n-ai nevoie de relații stabile?

Pentru că faci o mare confuzie.
Pentru că nu te simți iubit.
Pentru că îți e dor - „să simți”, dar îți e foarte frică.

Golul permanent care te sâcâie, neîmplinirea care te urmărește pas cu pas, te împinge să cauți frenetic sursa de bine, sursa satisfacerii nevoii de „a simți”. Și singurul context în care îți mai dai voie să simți liber, e sexul.

Din păcate, mamele își învață băieții „să nu simtă, să gândească!!!”, dar își doresc să fie fericiți, iar fetele, n-au decât să devină raționale și indiferente dacă vor să nu se mai smiorcăie și să nu mai sufere.
„Nu fii fraier, te îndrăgostești de ea și apoi suferi ca un prost... Las-o pe ea să sufere!”
„Fii fată deșteaptă, nu te îndrăgosti, nu te consuma, mai punele la... „spate”.....!

În ce lume trăim? În lumea în care „n-a/m avut noroc”, e laitmotivul vieții cotidiene.

Cu alte cuvinte, încă din copilărie înveți marea lecție a castrării emoționale, înveți că ceea ce simți, mai mult te încurcă, dar marea calitate umană... rațiunea, este unealta perfectă de ajustare a acestei erori a divinității.

E ca și cum, după ce l-a făcut pe Adam, Dumnezeu ar fi zis: M-am uitat și totul e bun, cu o singură excepție, micăă... foarte mică... mi-au scăpat printre ingrediente, emoțiile.
Acum, na... ca să nu te plictisești, Adame... traba ta e aceea de a le anula... Ești în stare?

Îți e teamă să iubești? Îți e foarte teamă ca nu cumva să te îndragostești. O, da... cei mai mulți cred că au găsit cheia fericirii dacă au învățat să-și blocheze afectivitatea...

Știi cum să fugi când ți se pare că emoțiile încolțesc? Înseamnă că ai ajuns la maturitatea supremă. De ce să suferi când poți să te bucuri de viață fără sentimente, emoții, afectivitate? De ce să te complici? 
De ce să suferi o lună, un an, când poți trăi „fericit” cu nefericirea, toată viața?

Din păcate nu știi că că mecanismul ăsta de blocare a emoțiilor nu acționează doar în cazul îndragostirii, pentru că emoționalul nu știe că tu doar pentru asta pui frână. Așa devii rece, dur, inuman, lipsit de empatie, compasiune, dar, logic, corect, mecanic, robotizat, rațional, într-o alergătură și căutare frenetică de împlinire a unei nevoi fără de care nu poți trăi - afectivitatea.

Trăiești rațional dar aștepți să te SIMȚI bine. Faci sex cât mai mult și cât mai haotic pentru că sexul îți dă senzația de bine, e singura supapă pentru nevoia emoțională. Te înșeli crezând că acea trăire extatica, de moment, va umple golul, nevoia de afectivitate și lipsa trăirilor emoționale.
Și când constați că n-ai rezolvat mare lucru și că golul acela te „roade” în continuare, consideri că ai nevoie de mai mult sex. Picătura de afectivitate pe care o primești în timpul actului sexual, te înșeală.
De ce sunt nefericit? Pentru ca nu fac destul sex.

Castrarea emoțională și supremația rațiunii nu îți anulează dorința de a iubi și de a fi iubit, ci doar te învață să o biciuiești frumos.
E ca si cum atunci când îți este foame te duci lângă hrană, o atingi... dar rațiunea îti spune că dacă o mănânci...s-ar putea să aibă gust rău, sau să nu te simți bine, sau... dacă îți strică dantura?..., sau... dacă devii dependent?, sau daaaaccăăă... se termină și apoi vei suferi? De ce să te complici? Mai bine o atingi doar, sau... poate, doar privești.
Cu alte cuvinte... nu iubi, fă doar sex!

Nevoia de hrană presupune actul de a mânca. Nevoia de afectivitate cere să iubești. Nevoia de sex cere sex.

Nu face sex ca se te simți iubit. N-ai să fii niciodată. Și nu spune ca n-ai nevoie de iubire pentru că te minți singur. Nevoia de afectivitate, ca și nevoia de sex, sunt întipărite în noi.
Si dacă continui să crezi că tu ești bine fără să SIMȚI, fără emoții și sentimente, ori nu respecți profunzimea sinelu tău, ori nu te respecți pe tine cu totul.

Lașitate nu e atunci când iubești (și nici atunci când suferi), lașitate e atunci când n-ai curajul să trăiești viața din plin și alegi doar jumătate, din frică.

Dă-ți voie să iubești și vei fi fericit!  Cheia fericirii stă în latura ta emoțională nu în cea rațională.
Fericirea se simte nu se gândește...






luni, 19 septembrie 2016

Descântec de ploaie

(Ana Blandiana)

...
Ştiu că-i urât să spui "Sunt cea mai frumoasă femeie",
E urât şi poate nici nu e adevărat,
Dar lasă-mă atunci când plouă,
Numai atunci când plouă,
Să rostesc magica formulă "Sunt cea mai frumoasă femeie".
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă
Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt
Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti departe plecat şi eu te aştept,
Şi tu ştii că te-aştept,
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept
Şi totuşi aştept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,
Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,
Şi eu te aştept.
Doar tu ştii -
Iubesc ploile...

vineri, 16 septembrie 2016

Femeia bună, „bună” și...

Cândva, demult, credeam ca o femeie bună ( nu „bună”) este femeia care face totul pentru familia ei. Femeia... care construiește un cămin pănă și cu fire de nisip, unul cate unul... Care face toate treburile în casă, care-și creste copilul fără ajutor, care se dezvoltă intelectual permanent și care are si 2-3 job-uri în același timp... Și cum o teorie o testezi în practică...

Ups, realitatea a infirmat ipoteza... nu poți să le faci pe „toate” bune, deci... nu ești bună.


Mai târziu, credeam că o femeie bună (nu doar „bună”) este femeia care învață și descoperă psihologia masculina, ca să se poată adapta nevoilor acestuia.  Femeia.. care este flexibilă, înțelegătoare și apreciativă...Care il susține în dezvoltarea lui și îl acceptă așa cum e...

Ups... ghonion, mai încercă! Nu poți să-i spui permanent ca e minunat și ca il susți, nu poți să nu emiți pretenții, să nu ceri nimic, deci... esti plictisitoare.


Maaai târziu, credeam că o femeie bună (+/- „”) este femeia înțelegătoare și „open mind”. Femeia care vine în întâmpinarea lui cu înțelegere, suport și noi oportunități (ca să nu spun - fantezii). Care îi respectă individualitatea și mai ales libertatea...

Ups again... eroare 90%. Nu poți să lasi „liber” un bărbat, deci... nu-ți pasă.


Maaaaaai tarziu, credeam  că femeia „part-time” e răspunsul pentru bărbatul modern...

Uuuups... nici chiar așa... fugi de responsabilitate?


Mai tarziu ...AM ÎNȚELES. Cine naiba`, are nevoie de o femeie bună?


duminică, 11 septembrie 2016

Întoarce-te!

Întotdeauna am considerat că expresiile „ciorba reîncălzită” și „ce n-ai trăit la timp, nu mai trăiești niciodată”, poarta în ele adevărul. Relațiile pe care le ratezi, nu se mai întorc, pentru că timpul, contextele și oamenii nu mai sunt aceiași. Și cu toate astea, m-a fascinat întotdeauna sentimentul și trăirea specială a „reîntoarcerii”.

Foarte multe potențiale relații eșuează din fașa, datorită unor detalii contextuale. După un timp, uneori chiar ani, începi să te gândești la... „cum ar fi fost dacă... totuși...?”. Argumetele care altă dată au stat la baza refuzului de implicare, par acum puerile sau false, perspectiva pare mai largă, iar contextul e cu totul diferit.
Abia acum începe să-ți sune în minte contra-argumente care aproape te conving ca „n-a fost să fie”.

Oare? Ai ales să spui  cândva NU cu hotărâre, cu argumente și chiar răsuflând ușurat, și acum pui toate astea pe seama sorții, destinului sau întâmplării?

Dacă ai putea sa te întorci, ai face-o?

Am pus întrebarea asta de mai multe ori. Dezamăgirea mea a fost când răspunsul a fost NU (din nou). Deși se gândește și cântărește, alege din nou să rateze? Evident că motivele erau multe și diferite dar, puteau fi impărțite în două categorii: unele bazate pe orgoliu, altele bazate pe teamă amestecată cu rușine.

O relație bună înseamnă potrivire și satisfactie. O relație bună se construiește. O relație bună reprezintă baza vieții tale și promotorul dezvoltării tale de orice fel.
Cât de usor poți găsi relația care să te împlinească? Crezi că merita s-o pierzi poate, pe cea mai bună? De unde știi că n-ai ratat-o cândva? Îți poți permite să te lași condus de orgoliu, de teamă sau de rușine? Ce-ai putea pierde dacă ai încerca să te întorci? Merită?

Întoarcerea este un mare DAR, este darul dat omenirii cu scopul de a corecta efectele vulnerabilități. Întoarcerea e o șansă, o părticică din infinitatea potențialului viitor.

Întoarcerea înseamnă cea mai frumoasă dovadă de prețuire...

Întoarce-te!

sâmbătă, 10 septembrie 2016

Un bărbat minunat... și „puțină bunătate”...

Vorbesc cu plăcere despre faptul că există și „barbați minunați”, deși unele femei se uită la mine compătimitor, probabil spunâdu-și în gând: săraca, a rămas o visătoare. Eu le privesc tot compătimitor și-mi spun în gând: săraca, nu a avut noroc...

N-am fost niciodată o visătoare, și n-am conturat niciodată profilul bărbatului perfect. Poate pentru că nu mi l-am dorit niciodata perfect sau poate pentru că mi-a plăcut să mă las surprinsă de fiecare dată. Bărbatul perfect nu e bărbatul minunat, sau nu e deloc, iar bărbatul minunat nu e perfect... dar, există.

O discuție cu un amic, zilele trecute, m-a facut să-mi amintesc și să caut o scrisoare mai veche, pe care am scris-o cândva. Discuția înclina cu greutate pe expresia: „... și puțină bunătate”.
M-am întrebat ulterior ce se poate ascunde în această așteptare pe care am putea-o avea de la o femeie sau de la un bărbat... Cum arată cel la care am putea găsi... „și puțină bunătate”?

Știu atâția oameni nemultumiți de partenerul lor. Știu atâtea relații ratate. Știu oameni care și-au dorit mult... sau puțin, dar știu că toți au căutat cândva... „și puțină bunătate”.


...                                                                                                                            
Când m-am apucat să-ți scriu mi-am dat seama că port cu mine o sumedenie de mărunțișuri adunate în timp, până și din cele mai banale momente trăite cu tine... 

„Ce găsești tu la mine...?” m-ai întrebat de nenumărate ori... și de fiecare dată am să răspund: nimic!, pentru că tu nu ai nimic, pentru mine doar EȘTI...

Dincolo de chipul frumos, EȘTI bărbatul care... 
... poate sa ierte cu adevarat și să rămână același... 
... știe să renunțe la el doar atunci când celălalt are nevoie de asta... 
... reușește să recunoască atunci când greșește... 
... se simte liber să-și ceară iertare... 
... alege să respecte și să fie recunoscător...  
... știe să glumească frumos...
... știe să protejeze si să respecte femeia, individualitatea și intimitatea celuilalt... 
... alege să fie tandru atunci când celălalt suferă și să fie ferm atunci când crede că trebuie să-l ridice... 
... a învățat să lase lacrimile să evadeze, fără a ieși din „zona” masculinității... 
... alege să se dăruiască... 
... iubește să fie „prezent”, atunci când este prezent... să asculte, să privească și să se minuneze de culoarea ochilor mei de fiecare dată...
... știe să stabilească standarde si să se lupte pentru a le atinge... 
... iubește rafinamentul si iubește „frumosul”...  știe să fie elegant, să nu epateaze, dar sa se distingă... 
... alege să coopereze, să negocieze...  
... știe să-și transmită superioritatea făra să umilească... 
... poate să fie uman în situații vulnerabile 
... știe să fie bun și știe să iubească

Ești bărbatul care înțelege viața, limitele și libertățile ei... recunoaște și respectă nevoia de independență umană... 
Ești barbatul care știe și poate să gândească „filmul” și nu doar secvențele sau suma lor... 
Ești bărbatul care citește și „citește”... cărți, suflete și minți...
Ești cel care nu renunță ușor... 
Ești bărbatul - copil  și copilul - bărbat... 

Ești bărbatul care ȘTIE si VREA să FIE... un MINUNAT!
Ești arhitectul vieții tale, ești tot ceea ce construiești tu...
și...

„Când toate zăpezile vor fi căzut peste ce a fost 
Și focurile albastre prin sobe se aprind 
Tu, de atâta colindat vei fi poem și dor și rost 
Tu vei deveni colind.” (M.Tuca)
...


Discuția aceea m-a făcut să mă întreb: oare, am reușit și eu vreodată, să fiu... „și puțină bunătate”?




vineri, 9 septembrie 2016

Pierde-te!

Undeva în intervalul de vârstă 35-45 de ani (plus/minus) foarte mulți adulți se confruntă cu criza maturității sau a doua adolescență. Toate fricile și presiunile din adolescență se reactivează, deși nu se manifestă la fel de pregnant și de vulcanic. De această dată, se resimte o eroziune în profunzime sau o presiune internă pe care cei mai mulți la început le ignoră, apoi caută să le trateze din mers și în cele din urmă se declară învinși și se prăbușesc. Unii cedează fizic, alții psihic, cu erori de ordin rațional sau emoțional...


Am nevoie de o pauză! Am nevoie sa înțeleg ce vreau, ce se întâmplă cu mine, încotro s-o iau!?

E ca o criză de identitate - nivelul II.

La maturitate nu e deloc ușor să te descoperi. Cel care ești (oficial) vine în conflict permanent cu ceea ce vrei. Ceea ce vrei (rațional) cu ceea ce-ți place (emoțional) și ceea ce-ți place cu contextul în care deja te găsești. Amintirile de orice fel, semnele și simptomele trecutului sunt atât de prezente încât la un moment dat se confundă cu prezentul. Viitorul pare o gaură neagră pe care dacă n-ar veni fără să te întrebe, ai ocoli-o sau ai ignora-o cu desăvârșire.
Depresiile și confuziile curg în lanț, nebuloasa pare din ce în ce mai densă și toate astea în contextul unei realități care cere de la tine responzabilizare, dezvoltare, seriozitate, viziune și implicare.

De multe ori, ca să mergi înainte, dar fără să cari tot acest bagaj, iei o decizie „la plezneală”, și continui drumul vieții. Constați ulterior că ai greșit din nou, dar, deja ești obosit, nu mai crezi că încă o schimbare te-ar poziționa acolo unde ți-ai dorit întotdeauna, rezistența fizică scade și din păcate unele contexte, persoane sau momente nu se mai pot întoarce. Tot ce ți-a rămas e resemnarea și continui cu ceea ce mai ai până la sfarșit...
Și asta a fost viaţa ta.

În tot acest hățis de trăiri, raționamente și comportamente te conduce TEAMA  DE A TE PIERDE.
Nu, nu e vorba de teama de „a pierde” sau „de eșec”, vădit prezentă și ea în acest scenariu, ci, dincolo de tot, e teama de a te pierde (pe tine). Teama de a nu mai știi cine ești... criza de identitate.

Sunt oameni care în disperarea presiunii pe care o resimt spun: „aș da orice să-mi fie bine!” sau, „pot să pierd tot numai să știu că-mi găsesc liniștea”, deși nu sunt dispuși să piardă ceva sau pe cineva, mai ales persoane apropiate. De ce? Pentru că încă se identifică cu ele, dacă le-ar pierde, s-ar pierde pe sine.

Te uiți la ceea ce ai realizat, la ceea ce îți ocupă timpul și interesele, la oamenii de lânga tine... și încerci să te identifici cu tot, ca în adolecență. Crezi că ceea ce ai făcut, ceea ce faci și cei din jurul tău... ești tu. Dar, vocea interioară urlă și spune că ești altul.

Cine ești?
Ești pe cale de a te pierde?

Pierde-te!



luni, 5 septembrie 2016

Și... am ales

Poate că e simplu sau chiar banal ceea ce susțineam în articolul anterior privind alegerile situaționale sau contextuale, dar, poate acea rețetă să dea rezultate bune și atunci când alegem un OM? 
Alegerea partenerului de viață reprezintă cea mai importantă alegere, pentru că dacă te vei simți împlinit lângă omul de lângă tine, din plinătatea aceea vei putea oferi îndeajuns oricărui alt palier al vieții.

Când avem de ales un om, fie pentru ceea ce este el, fie prin comparație cu un altul, lucrurile se complică puțin. Omul e cel mai complicat „context”, dacă pot spune așa.

În cazul relațiilor interumane, emoționalul nu mai are privilegiul de a fi cel mai bun și singurul consultant. Paradoxal, nu? Suntem tentați să credem că tocmai aici îți asculți inima și o urmezi.
Aș zice ca lucrurile se asemănă cu situația în care conducem o mașină performantă și suntem pe „pilot automat”. Ne relaxăm total? Lăsăm mașina să meargă și tragem un pui de somn?
Semnele de circulație, regulile și prevederile legale, obstacolele neprevazute,etc., trebuiesc controlate suplimentar.

În relațiile afective dintre doi oameni, suntem deja pe „pilot automat”, deja iubim, deja emoționalul e de partea trăirilor pozitive. Dacă vom analiza ceea ce simțim, așa cum susțineam în articolul anterior, ne vom izbi de emoționalul pozitiv, care ar însemnă, răspuns simplu - DA. 
Dacă nu există aceste emoții, înseamnă ca nu mai suntem în situația de a cântări o alegere, cu siguranță am ales deja - NU.

În alegerile relațiilor interumane, dincolo de emoțional (pilotul automat) avem nevoie de controlul suplimentar al rațiuni. Și de aici totul se complică. Vei spune: până aici știam și eu. Problema e - ce fac cu raționamentele care uneori sunt antagonice (între ele însele) sau se răboiesc cu emoționalul? 

Evident că nu există tipar de rezolvare, o formulă magică sau un pat al lui Procust, însă un fir roșu al „contextului”, cu toate angoasele lui, poate să clarifice direcția noastră.

Dincolo de atracția fizică și toate celelalte emoții pozitive, extrem de importante la debutul unei noi relaționări și nu numai, rațiunea va lua cuvântul.

Există câteva elemente care luate în calcul ar putea fi de mare ajutor:

Comunicarea. Comunicarea reprezintă esența trăirii. Fără comunicare nu putem trăi și tot ea face legătura dintre interiorul nostru și exterior, dintre partea văzuta și cea nevăzuta. Fără acest liant, nu putem trăi în pace cu mediul exterior. Comunicarea bună dintre doi oameni poate denumi acea comunicare care curge și care seamănă cu cea mai placută îmbrățisare. Ceea ce trasmite unul trebuie să se împerecheze cu ceea ce transmite celălalt și să curgă. Lucrul acesta se întâmplă când doi oameni se potrivesc. Comunicarea cu foarte multe obstacole, cu foarte multe noduri, paranteze explicative, analize pe text, blocaje, etc, nu e o comunicare bună, iar cei doi nu vor putea parcurge în pace un drum prea lung.

Obiectivele. Este foarte important ca doi oameni care își doresc să trăiască împreună, să aibă obiective comune. Obiectivele diferite vor aduce cu sine, însingurare, frustrare, distanță, neînțelegeri reciproce, comunicare mediată defectuoasa, etc. Dacă cei doi vor avea drumuri opuse, nu-l vor putea parcurge împreună chiar dacă, poate, se vor întâlni la destinația finală. Acolo vor fi deja obosiți și înstrăinați.

Potrivirea. Potrivirile de orice fel vor lega orice relație și-i vor da un plus de avânt. Când doi oameni descoperă elemente comune în felul lor de viețuire, se vor apropia și nu se vor respinge. Știu voci care spun că polii opuși se atrag dar, nu definesc corect „polii”. Polul este acea delimitare cu „autoritate” maximă. Cei mai evidenți poli diferiți într-o relație nu sunt mărunțișurile ci sunt reprezentați de gen. E deajuns că există diferențe majore între bărbați și femei, nu mai e necesar să existe multe alte diferențe, ca ei să se atragă. Omul simte nevoia de „apartenență”, de regăsire în celălalt. Când ne regăsim în celalalt, ni-l facem prieten. Când suntem foarte diferiți nu putem sta relaxați mult timp în preajma lui.

Principiile și valorile. Asemănarea sau suprapunerea principiilor și valorilor celor doi va lega relația dintre ei. Când există perspective foarte diferite asupra vieții, asupra concepției de relație, când unul vrea mai multa libertate si celalalt e foarte posesiv, fixist sau gelos, când unul vrea copii și altul nu, când unul admiră arta și celalalt o detestă, când unul iubește aventura, iar celălalt rutina, când unul vrea să se dezvolte permanent, iar celălalt comoditate, când unul vrea lux, iar celălalt simplitate...,  în cel mai bun caz, vor trăi unul lângă altul dar nu împreună. 

Și, nu uita... oamenii nu se schimbă, sau nu se schimbă pe termen lung după cum vrei tu, ci după cum vor ei! Dacă cel de lângă tine nu se va schimba niciodată, îl mai vrei?


Încotro...???!!!

Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc... spunea cândva Creangă, și-mi place s-o spun și eu pentru că oricât vrei să-i cunoști pe alții nu reusești prea mult și când te gândești la tine... constați că doar gândești... Nici despre tine nu știi niciodata tot. Descoperi permanent metamorfoza vieții.
Când mă gândesc la mine constat că de multe ori am avut de ales. Și am ales... bine sau rău. Când am ales emoțional am ales bine, când am ales rațional... mmm, a dat cu rest de multe ori. Matematica rațiunii dă erori de multe ori, deși logica pare să fie cel mai exact instrument de operare în viață. Aritmetica sufletului nu dă gres niciodată, deși sunt carcotași care mă contrazic. Am învatat în timp că răspunsurile sunt în mine și am nevoie să le descopăr. Știu ca deja e o lozinca, dar am probat-o și eu și alții și chiar și tu care te îndoiești de asta sau care te încrunți și dai ochii peste cap acum. Am facut-o și eu până cănd m-am săturat și până când am hotărât să verific. Așa am descoperit că atunci când nu știi încotro și nu știi ce ți se potrivește... ascultă! 

Fă liniște în interiorul și în jurul tău! Imaginează-ți contextul asupra căruia trebuie să decizi cu fiecare opțiune în parte! Relaxează-te și urmărește ce simți față de fiecare! Identifică fiecare nuanță de emoție... Și când spun emoție, nu înseamnă că te simti bine sau rău... înseamnă că poți simți față de acel contex... dragoste, atracţie, grijă, tandreţe, compasiune, excitaţie, dorinţă, pasiune, infatuare, bucurie, veselie, extaz, jovialitate, plăcere, jubilare, satisfacţie, euforie, entuziasm, zel, înfiorare, euforie, satisfacţie, plăcere, mândrie, triumf, optimism, speranţă, incântare, ușurare, uimire, surprindere, stupefiere, mânie, iritare, agitare, ţâfnă, exasperare, frustrare, furie, ostilitate, ferocitate, batjocură, acreală, dispreţ, resentiment, respingere, dezgust, repulsie, invidie , gelozie, tortură, tristeţe, suferinţă, agonie, durere, disperare, neajutorare, nefericire, durere, melancolie, dezamăgire, anxietate, ruşine, vină, regret, remuşcări, indiferenţă, izolare, singurătate, înfrângere, jenă, umilire, insultă, simpatie, milă, frică, oroare, alarmă, şoc, groază, teroare, panică, isterie, nervozitate , tensiune, nelinişte, îngrijorare, tristeţe... 

Notează sau reține exact ceea ce simți, evaluează lista... și ăsta va fi cel mai bun răspuns pentru tine.

duminică, 4 septembrie 2016

Eu i-aș iubi...



Am trăit în două lumi paralele.
Lumea mea și lumea lor. 
Singurul punct de intersecție eram eu, dar, doar un punct virtual, o iluzie între două lumi... paralele.

Când am venit, am adus cu mine „lumea mea", dar ei mi-au impus să trăiesc în „lumea lor”, pe principiul conformării în urma aderării la grup. 
Mi-au creat o identitate, cum au vrut ei. Un nume și câteva condiții de existență. Nu puteam ieși din acele contururi.

Pe ei nu-i interesa cine sunt. Erau doar amabili să mă învețe să fiu cine trebuia să fiu. De câte ori alegeam să fiu eu, sufeream. Tot ceea ce aveam de făcut era să adaptez lumea mea la lumea lor și cine sunt eu la cine vor ei să fiu. 

Prizonieră într-o lume liberă. Liberă într-o închisoare. 

Nu aveam decât două șanse... să trăiesc cu lumea mea ascunsă sau să mor în lumea lor limitată. 
Am ales să trăiesc. Să învăț "lecțiile" care mi se predau zi de zi. Și lectiile erau din ce în ce mai multe și mai grele și mă îndepărtau tot mai mult de mine. 

Într-o zi am realizat că am uitat cine sunt și aproape credeam că sunt ceea ce au construit ei în jurul meu. Mi se făcuse dor, tare dor de lumea mea, mi se făcuse tare dor de mine

Cum să mă ascund să pot trăi puțin în lumea mea și să fiu eu? Unde să dispar să mă pot dezbraca de hainele lor... sa fiu eu, goală... doar eu...? 

Mi-a trebuit mult să învăț că pot lăsa doar o umbră cu ei, ca să pot fugi... 
Ca să ce? Ca să râd în hohote de rostogolul clipelor jucăușe, ca să țip de bucuria trăirii, să alerg și să mă întrec cu văzduhul, să dansez cu sunetele, să mângâi forme și culori și să iubesc..., să iubesc așa cum "lumea mea" mă lasă să o fac.

Dacă mi-ar da și ei voie să fiu eu, i-aș iubi... și le-aș arăta cât de minunată sunt. Aș trăi cu patima savurării fiecărei clipe și aș împarți cu ei pasiunea existenței. Dacă mi-ar da voie să fiu eu aș împarți lumea mea cu ei și i-aș iubi... Aș împărți zborul și râsetele și muzica sufletului și culoarea sentimentelor... Dar ei, nu-mi dau voie să fiu...

Ei nu se bucură și nu iubesc... doar savurează libertatea trăirii a ceea ce trebuie să fie...
Eu... i-aș iubi...



sâmbătă, 3 septembrie 2016

Povestea OMULUI cu cioburi de suflet...

       Am trăit într-un glob. Nu știu cum am intrat în el sau cum s-a construit în jurul meu. Știu doar ca m-am trezit fără ieșire. Senzația de sufocare te duce uneori la granița dintre două universuri paralele. Credeam că nu voi mai ieși niciodată. Pendulam între resemnare și neacceptare, între docilitate și răzvrătire, între învingător și învins, între viață și moarte...
    Singurul aliat era speranța, speranța că într-o zi se va sfârși... nu știu dacă globul, chinul, lupta sau eu... dar speram ca finish-ul să fie aproape. Atât mai speram.
Ceilalți nu vedau globul meu. Mă vedeau doar zabătându-mă. Uneori treceau și lăsau lânga glob mesaje, îndemnuri, încurajări, alteori îmi zâmbeau si plecau mai departe. Nimeni nu vedea dincolo, nimeni nu era dincolo...

    Și într-o seara, apare un OM... Om la orizont. Nu știa despre mine nimic, nu vedea globul meu... dar a zis: vino! Nu puteam merge, dar o forță îmi spunea: du-te! Frământările s-au amplificat. O nouă zbatere, între bine și rău, între vinovăție și nevinovăție, între cunoscut și necunoscut... Am ales să mă duc... M-am rostogolit cu tot cu glob și-am ajuns. L-am găsit. L-am atins... Cum? Cum l-am atins, pentru că globul ma ținea captivă? Și totuși...

Globul meu s-a ciocnit de globul lui... o dată, de două ori, de... ori... până când s-au spart. Spărtura ne-a unit și ne-a îndepărtat în același timp. Cioburile s-au împraștiat printre noi și în noi... Răni vechi si noi ne-au invadat sufletele. Mișcarea browniană a cioburilor a creat un curent care ne purta înainte și-napoi... Ne răneam și ne vindecam în același timp. Ne iubeam si ne uram cu aceeași pasiune cu care suflul imploziei generase explozia. Ne întrebam și ne răspundeam din priviri. Agonia și extrazul dansau....

M-am prăbușit cu totul pe nisipul universului ce ne înconjura. Niciodată n-am mai trăit prăbușirea așa. Niciodata nu m-am împraștiat în mii de bucăți, în fărâme de viață printre firele de nisip. Niciodată nu m-a cules nimeni. Acum, două aripi imense m-au acoperit. Și-a fost atât de bine... atât de bine... Aripile lui crescuseră din ranile făcute de cioburile mele, rănile mele se vindecau datorită căldurii aripilor lui... Și atât.

M-am întors cu cioburile adunate în palme... cu răni încă sângerând... cu amprenta aripilor calde... și cu un colț de suflet străin, oferit în dar de un OM...



Dincolo de TOT...

Când iadul se unește cu raiul...
Când cerul se unește cu pământul...
Când durerea îmbratișează extazul...
Când moartea dansează cu viața...
Cand lumina și întunericul se contopesc...
Când ești și nu mai ești..
Când te spargi în mii de cioburi 
și alte brațe te adună...
Când nimicul se împreună cu necuprinsul...
Când tăcerea îmbrațișează urletul...
Când cuprinsul și necuprinsul fac pace...
TU..
Când urci și cobori,
Când stai și alergi,
Când vrei și nu vrei,
Când te împrăștii și te aduni,
Când pleci și vii,
Când plangi și râzi,
Când iubești și urăști,
în aceeași frantura de clipă...
EU...
Cand EU există și nu există,
Dincolo de tot, ce mai e?



18...

Iubita mea, de azi înainte...

Când îti va fi bine, zboară!
Zboară și atinge nemărginirea!
Zboară si bucură-te de înalțimile ce-ți învăluie sufletul,
Zboară!
Când îti va fi greu, zboară!
Zboară și lasă în urmă durerea și plansul și dorul...
Zboară și uită umbrele care îți întunecau luminile sufletului,
Zboară!
Între bine și rău... zboară!
Zboară și adună dragoste, bucurie și înțelepciune!
Zboară și culege culoare și mireasmă de vis!
Agață-te de vis și zboara cu el!
Când tu vei fi în povestea lui,
El va fi în realitatea ta,
Și când povestea și visul și zborul
te vor însoți, vei fi fericită.
Visează și zboară până la capăt!
Zboară...


La multi ani, iubita mea! <3

Confluență


Azi, mă gândesc la tine... Tu care ai traversat existența mea în multe feluri. Mă gândesc de ce ai venit, de ce ai rămas, de ce ai lăsat urme adânci, de ce eu...?
Mă gândesc la tine și la sufletul tău... de ce l-a ales pe al meu și de ce îl strigă uneori? 
Mă întreb unde și câte frânturi din mine ai luat cu tine când ai plecat și cât îmi oferi înapoi când revii?
Cum ar fi fost viața mea fără tine și existența ta fără umbrele mele? 
Cât praf de lună sau de stele am adus exisțentei tale ca să fii azi, cel care ești? Ce am atins în zborul meu prin universul tău și ce urme adânci, sau nu... am lăsat? Ce-am luat, ce-am pierdut.... ?
Mă gândesc cum e să trăim unul fără altul, dar cum e să trăim împreună? Cum îmbinăm ca un puzzle cioburi de existență efemeră? Cum trupuri trecatoare se izbesc de suflete nemuritoare?
De ce.. tu? De ce.. eu?
Azi ma gandesc la tine... "omule", oricine ai fi, prin existența mea...




(Photo surce: http://justatouch.tumblr.com/post/23129629287)