Pierde-te!

Undeva în intervalul de vârstă 35-45 de ani (plus/minus) foarte mulți adulți se confruntă cu criza maturității sau a doua adolescență. Toate fricile și presiunile din adolescență se reactivează, deși nu se manifestă la fel de pregnant și de vulcanic. De această dată, se resimte o eroziune în profunzime sau o presiune internă pe care cei mai mulți la început le ignoră, apoi caută să le trateze din mers și în cele din urmă se declară învinși și se prăbușesc. Unii cedează fizic, alții psihic, cu erori de ordin rațional sau emoțional...


Am nevoie de o pauză! Am nevoie sa înțeleg ce vreau, ce se întâmplă cu mine, încotro s-o iau!?

E ca o criză de identitate - nivelul II.

La maturitate nu e deloc ușor să te descoperi. Cel care ești (oficial) vine în conflict permanent cu ceea ce vrei. Ceea ce vrei (rațional) cu ceea ce-ți place (emoțional) și ceea ce-ți place cu contextul în care deja te găsești. Amintirile de orice fel, semnele și simptomele trecutului sunt atât de prezente încât la un moment dat se confundă cu prezentul. Viitorul pare o gaură neagră pe care dacă n-ar veni fără să te întrebe, ai ocoli-o sau ai ignora-o cu desăvârșire.
Depresiile și confuziile curg în lanț, nebuloasa pare din ce în ce mai densă și toate astea în contextul unei realități care cere de la tine responzabilizare, dezvoltare, seriozitate, viziune și implicare.

De multe ori, ca să mergi înainte, dar fără să cari tot acest bagaj, iei o decizie „la plezneală”, și continui drumul vieții. Constați ulterior că ai greșit din nou, dar, deja ești obosit, nu mai crezi că încă o schimbare te-ar poziționa acolo unde ți-ai dorit întotdeauna, rezistența fizică scade și din păcate unele contexte, persoane sau momente nu se mai pot întoarce. Tot ce ți-a rămas e resemnarea și continui cu ceea ce mai ai până la sfarșit...
Și asta a fost viaţa ta.

În tot acest hățis de trăiri, raționamente și comportamente te conduce TEAMA  DE A TE PIERDE.
Nu, nu e vorba de teama de „a pierde” sau „de eșec”, vădit prezentă și ea în acest scenariu, ci, dincolo de tot, e teama de a te pierde (pe tine). Teama de a nu mai știi cine ești... criza de identitate.

Sunt oameni care în disperarea presiunii pe care o resimt spun: „aș da orice să-mi fie bine!” sau, „pot să pierd tot numai să știu că-mi găsesc liniștea”, deși nu sunt dispuși să piardă ceva sau pe cineva, mai ales persoane apropiate. De ce? Pentru că încă se identifică cu ele, dacă le-ar pierde, s-ar pierde pe sine.

Te uiți la ceea ce ai realizat, la ceea ce îți ocupă timpul și interesele, la oamenii de lânga tine... și încerci să te identifici cu tot, ca în adolecență. Crezi că ceea ce ai făcut, ceea ce faci și cei din jurul tău... ești tu. Dar, vocea interioară urlă și spune că ești altul.

Cine ești?
Ești pe cale de a te pierde?

Pierde-te!