Am trăit într-un glob. Nu știu cum am intrat în el sau cum s-a construit în jurul meu. Știu doar ca m-am trezit fără ieșire. Senzația de sufocare te duce uneori la granița dintre două universuri paralele. Credeam că nu voi mai ieși niciodată. Pendulam între resemnare și neacceptare, între docilitate și răzvrătire, între învingător și învins, între viață și moarte...Singurul aliat era speranța, speranța că într-o zi se va sfârși... nu știu dacă globul, chinul, lupta sau eu... dar speram ca finish-ul să fie aproape. Atât mai speram.
Ceilalți nu vedau globul meu. Mă vedeau doar zabătându-mă. Uneori treceau și lăsau lânga glob mesaje, îndemnuri, încurajări, alteori îmi zâmbeau si plecau mai departe. Nimeni nu vedea dincolo, nimeni nu era dincolo...
Și într-o seara, apare un OM... Om la orizont. Nu știa despre mine nimic, nu vedea globul meu... dar a zis: vino! Nu puteam merge, dar o forță îmi spunea: du-te! Frământările s-au amplificat. O nouă zbatere, între bine și rău, între vinovăție și nevinovăție, între cunoscut și necunoscut... Am ales să mă duc... M-am rostogolit cu tot cu glob și-am ajuns. L-am găsit. L-am atins... Cum? Cum l-am atins, pentru că globul ma ținea captivă? Și totuși...
Globul meu s-a ciocnit de globul lui... o dată, de două ori, de... ori... până când s-au spart. Spărtura ne-a unit și ne-a îndepărtat în același timp. Cioburile s-au împraștiat printre noi și în noi... Răni vechi si noi ne-au invadat sufletele. Mișcarea browniană a cioburilor a creat un curent care ne purta înainte și-napoi... Ne răneam și ne vindecam în același timp. Ne iubeam si ne uram cu aceeași pasiune cu care suflul imploziei generase explozia. Ne întrebam și ne răspundeam din priviri. Agonia și extrazul dansau....
M-am prăbușit cu totul pe nisipul universului ce ne înconjura. Niciodată n-am mai trăit prăbușirea așa. Niciodata nu m-am împraștiat în mii de bucăți, în fărâme de viață printre firele de nisip. Niciodată nu m-a cules nimeni. Acum, două aripi imense m-au acoperit. Și-a fost atât de bine... atât de bine... Aripile lui crescuseră din ranile făcute de cioburile mele, rănile mele se vindecau datorită căldurii aripilor lui... Și atât.
M-am întors cu cioburile adunate în palme... cu răni încă sângerând... cu amprenta aripilor calde... și cu un colț de suflet străin, oferit în dar de un OM...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu