Argumentațiile prin care ne spălăm creierul zilnic, autoamăgirea cu privire la aspectele cu care nu rezonăm, a devenit o normalitate a vieții cotidiene și facem din asta lupta noastră permanentă. Consideram că spargerea unor bariere dictate de sinele nostru reprezintă o victorie, o dovada de evoluție, de dezvoltare personală. Facem din acceptarea realității care nu ne place și nu ni se potrivește o virtute. Din nefericire, această toleranță distruge „coloana vertebrala” a personalității unui individ, iar lipsa unei coloane vertebrale nu poate defini verticalitatea unui om.
Aud des părinți care spun:
copilul nu știe ce e bine pentru el, eu știu. Copilul nu vrea să facă multe lucruri dar, dacă îl forțez, după ce se răzvrătește și plânge, îi trece... și face. Apoi, descoperă că rezonează cu acele lucruri... Cred ca e bine să facă mai multe sporturi, să aibă activitate permanentă, să facă muzică, pictură, cât mai multe teme, să obosească, să nu stea degeaba, să nu lenevească, să fie tot timpul ocupat, să-și consume energia, să…
Evident că sunt multe aspecte pe care acești părinți nu le înțeleg sau nu vor să le înțeleagă, dar cel mai grav lucru pe care refuză să-l ia în seamă este faptul că „individualitatea” copilului (cu tot ce conține ea) este asemeni unui aluat… este foarte flexibilă. Copilul poate să accepte să treacă peste limitele lui, în baza diferitelor rațiuni pe care le are la îndemână, dar asta nu va însemna că descoperă că ceea ce refuzase i se potrivește acum și e chiar fericit. Asta înseamnă că dezvoltă
o toleranță față de resemnare, față de înfrângere și față de o imaginea de sine scăzută (a unui „neînsemnat”, care nu contează), va dezvolta un pattern cu care se va lupta toată viața.
El nu va fi el, va fi ceea ce și-a dorit părintele lui să fie. Nu se va regăsi în nimic cu adevărat și va trăi o neîmplinire permanentă, va deveni un adult deprimat sau chiar depresiv. Și mai mult decât atât,
toleranța pe care a dezvoltat-o pentru a păstra bune relații cu ceilalți,
toleranța față de părerea fiecăruia în detrimentul a ceea ce ar rezona cu el, îi va controla maturitatea
Unii spun:
acum să facă ce zic eu, pentru ca eu știu mai bine și pentru că îi vreau binele, și când o fi mare să facă ce vrea el...
Numai că, presiunile, rănile, abuzurile crează căi bătătorite, crează pattern-uri comportamentale, care nu se șterg ușor doar pentru că la un anumit moment, societatea îl declară adult și îi oferă o anumită libertate. Rămâne tributarul a ceea ce au modelat părinții din acel aluat. Și de cele mai multe ori aceștia nu vor să cunoască natura acelui aluat și nu vor să accepte că dintr-un aluat de pâine nu poți face cozonac. Astfel, se străduiesc să adauge noi ingrediente în compoziția aluatului de pâine ca să iasă, cozonac. Cu siguranță că nu va ieși... dar, nu va mai ieși nici cea mai bună pâine care ar fi putut ieși vreodată. Nu doar că nu construiesc ceva bun, dar dărâmă și puținul bun care exista inițial.
Toleranța față de influența socială, față de influența mediului și grupului, față de părerea altora, este creată în copilărie de părinți prin forțarea acestora de a se deschide și accepta tot ceea ce vine dinspre superior și autoritate.
Adultul, își trăiește nefericirea pe care aproape că nici nu știe cum s-o definească și de unde să o apuce, pentru că normalitatea stabilită social, găsește uși deschise în mintea și sufletul care până la acel moment a exersat încă din copilărie, toleranță față de acceptare, fără să țină cont de el.
Sunt părinți care îmi spun: și crezi că trebuie lăsat de capul lui?
Nu, nu trebuie „
lăsat” de capul lui, trebuie „
luat în seamă” capul lui (sinele lui).
Antonimul controlului nu este indiferenta, ci respectul.
Părintii uită sau nu gândesc faptul că vor transfera nefericirea cu care se luptă personal la maturitate, către adultul de maine, tocmai în dorința de a nu o face și de a-i asigura fericirea copilului lor mai târziu.
Obsesia față de bine, de corect, de fericire, de perfecțiune reprezintă dușmanul societății moderne care include în normalitate, standarde goale lipsite de conținut și de valoare. Orgoliul de a fi părinte și de a le ști pe toate, fără cunoașterea și recunoașterea individualității copilului se va plăti scump și pe termen lung.
Războiul permanent dus cu limitele noastre individuale, cu trăsăturile, talentele și înclinațiile nostre, pentru a fi entități sociale și nu indivizi umani unici, este de multe ori câștigat de „dușmanul” contra căruia luptam, care cedează, lăsând loc degenerării și bolilor. Eforturile de a transforma tot ceea ce este natural în artificial, au ajuns preocuparea principala a lumii moderne.
În toată această frământare haotică între ce suntem și cine suntem, căutăm fericirea naturală deși pană și pentru ea am reușit să construim o variantă artificială... pe care o facem cadou copiilor noștri, liniștiți că ne-am făcut datoria...
