Zidul din viața ta...

    Ai facut permanent eforturi de a depași problemele vieții. Uneori eforturile și problemele au lasat urme pe care încă le porți. Ai sperat și te-ai încurajat cu gândul că se vor termina, că mai ai doar cațiva pași de făcut până ieși la lumină, că lucrurile se vor aranja din mers, că cei apropiați vor înțelege și vor trage cu tine la același „jug” și că într-o zi VA FI BINE. Dar, drumul anevoios te-a obosit. Cu ultimele puteri și cu speranța care abia mai pâlpâie, faci ultimii pași spre oriunde ar fi altfel... Și acest oriunde se arată, într-un moment în care te tezești la realitate, a fi un ZID.

     Te prăbușești și cu tine se prăbușesc toate gândurile, planurile, visurile și frânturile de speranță pe care le-ai purtat în spate până atunci.
Pentru un moment te zbați între teamă și renunțare, între impulsul de a continua chinul și drumul al naibi' de anevoios și realitatea fatidică. Dar, lupta și nebuloasa asta nu poate dura mult pentru că ceea ce nu poate suporta creierul uman e confuzia. Trebuie să alegi una dintre variante... Care variante?

• te agăți de speranțe deșarte și nu accepți sub nicio formă realitatea, continuând o simulare de „supraviețuire”
• lași emoțiile să te copleșească și să-ți blocheze în mod normal rațiunea
• te prăbușești și „apeși butonul de pauză”, izolându-te de tot ceea ce mai e încă în juru tău
• anulezi „programul” prin mecanisme chimice
• te revolți
• începi să pui întrebări cărora știi sigur că n-are cine să le răspundă... DE CE....?!!! De ce mie? De ce acum? De ce așa? De ce (am ajuns) aici? DE ceeee...?!!!

    Orice variantă ai alege, constați că după acest pas nu mai e chiar nimic... e tăcere... 

    În acest moment, pe axa vieții te afli la ... -1. Un singur pas te desparte de 0...
Nivelul sau momentul „zero” reprezintă ZIDUL care te desparte de ultimul pas din ceea ce a fost și de primul pas din ceea ce va fi. Momentul „zero” este momentul cu încărcătura emoțională cea mai puternică. Poartă în el emoția înfrângerii și emoția reușitei. Dacă ești în această poziție, poți să te consideri fericit. Ești la graniță. 

Ce faci acum???!!!

Săraca țară...

Dacă marea dilemă a studenților mei este, de obicei, să definească „societatea”, marea dilemă a „societății”  e să definească conceptul de „țară”. Țara înseamnă pentru mulți, în primul rând ”sistemul de guvernare” și oamenii lui, înstituțiile și cei care le conduc, legislația și cei care o aplică, un teritoriu geografic și undeva... spus cu jumătate de gură... oamenii ei.

Țara...înseamnă oamenii ei. O țară fără un popor nu e decât un teritoriu al nimănui.
Calitatea umană a indivizilor care o populează definesc starea, standardele și poziția acelei țări în lume. Suntem supărați pe țară, suntem supărați pe nivelul ei, pe standardele și poziția ei. Suntem supărați pe guvernanți, pe insituții, pe legislație și într-o mică măsură pe oamenii ei, pentru că oamenii ei suntem noi.

Evenimentele din ultima perioadă au reliefat adevarata față a românilor. Starea României nu se datorează președinților, guvernanților sau sistemului. Starea României se datorează în primul rând și într-o semnificativă măsură, OAMENILOR ei.

Dezvoltarea nu vine peste noapte. Civilizația nu se ia prin contagiune. Calitatea vieții nu ni se toarnă în poală. Dezvoltarea, civilizația, și calitatea vieții depind într-o mare măsură de fiecare individ în parte. În România, nu poate nimeni spune că „sistemul” sau politicienii, nu i-au dat voie să se dezvolte. Dacă în România, n-ai libertatea de a te dezvolta, atunci n-ai nicaieri... Dezvoltarea ține în primul rând de motivație și de determinare.

În România, condusă de oricine, nu-ți este interzis sa citești. Nu-ți este interzis accesul la bibliotecă, nu-ți este interzisă utilizarea internetului în scopul informării, nu-ți este interzis accesul la cercetări sau studii care să te ancoreze într-o perspectivă mai largă si mai complexă asupra vieții. Nu-ți este interzisă tratatea cu seriozitate a disciplinelor din școală. Nu-ți interzice nimeni să gândești, să analizezi și să păstrezi pentru tine cele mai bune principii.

Am auzit români care invocă civilizația din alte țări... Civilizația altor țări se datorează în foarte mare măsură oamenilor acelor țări și nu conducătorilor lor. Dar, evident conducătorii lor, sunt tot ai lor, cu aceeași calitate umană.

Cei mai mulți dintre marii oameni ai lumii și ai țării, oameni cu adevarat valoroși pentru ceea ce fac și ceea ce sunt, sunt oameni care nu s-au avut decât pe ei. Sunt oameni care au căutat să se dezvolte de bună voie, oameni flămânzi după cunoaștere și înțelegere, după descoperirea unor răspunsuri și-a unor sensuri noi. Oameni care au vrut să afle și să fie... Dar sunt puțini, foarte puțini...
O țară a cărei oameni sunt centrați pe calitate și valori, nu are cum să fie condusă de non-valori. Într-o asemenea țară nu are cum să funcționeze un sistem prost... pentru ca „Țara” înseamnă oamenii ei.

Mass media poartă o a doua mare vină asupra stării națiunii, asupra nivelului de dezvoltare a generațiilor care vin din urmă. Mass media superficială si haotică, comercială și ieresponsabilă. Dacă sistemul mass-media nu se va schimba, nu se va schimba nimic, indiferent de cine va guverna. Dacă oamenii nu se vor schimba, România chiar și condusă de președintele Americii, nu va ajunge prea departe...

În România agresivitatea învinge. Femeile proaste dar agresive și perseverente, parșive chiar, îsi ating scopurile. Barbații agresivi au ultimul cuvânt. Copiii le copiază modelul...  În statusurile si rolurile sociale sunt promovate aceleași atitudini și valori. Relațiile sociale n-au niciun contur, iar generațiile care vin din urmă habar n-au ce înseamnă comunicare, relationare și încotro se îndreaptă... 

Niciun președinte, niciun guvern, nicio legislație nu te vor dezvolta pe tine, nu vor schimba ceea ce ești și dezvoltarea ta nu vine peste tine odată cu ploaia, sau cu soarele și nici cu cadoul de sub brad. Dezvoltare înseamnă voință, înseamnă ambiție, înseamnă sacrificiu. Dezvoltarea unei țări e compusă din dezvoltarea fiecărui individ care trăiește în ea. 

Dezvoltarea depinde de tine!
O țară va fi schimbată când oamenii ei se vor schimba...

OM bun sau... om rău?

Mă uit cu uimire la spectacolul mediatic privind „confruntarea” dintre cei doi candidați la președinție, și mai ales, la modul în care susținătotii își argumentează opiniile pe niște evidențe neutre. Ceea ce fac sau nu fac cei doi candidați este interpretat în raport cu atitudinea pe care fiecare persoană o are stabilită deja, față de fiecare dintre ei.

Atitudinea față de un om reprezintă „poziția” pe care o avem fața de acesta și se produce anterior acțiunii. Atitudinea precede comportamentul.

În tratatele de psihologie sunt descrise mai multe mecanisme de conturare a atitudinii si mai mulți factori care pot influența atitudinea, chiar dacă aceasta reprezintă un proces amplu dar care se realizează extrem de rapid.

În viața de zi cu zi, observăm că deși „divinizăm” logica și rațiunea, ca pe un atribut superior și specific uman („suntem oameni și gândim, nu acționăm instinctual”), atitudinea se definește pe considerente afective. Gândirea întărește ceea ce am stabilit deja la nivel atitudinal.

Dacă la primul contact cu o persoană simțim atracție, sau dacă aceasta ne transmite o energie care generează o stare de bine chiar și pentru câteva frânturi de secundă, atitudinea va înclina spre acceptare. Rațiunea va încuraja și va întări imediat această atitudine cu argumente favorabile. Dacă lipsește acea „chimie”, rațiunea va aduce argumente în favoarea unei atitudini de respingere.

Dacă un om tace, argumentele raționale emise de ceilalți pentru evaluarea comportamentului lui, vor purta amprenta instinctului inițial. Așadar, unii vor spune că tacerea lui e o dovadă de „prostie” alții că e dovada de „intelepciune”. Dacă altul vorbește, chiar dacă nu se poate contesta conținutul informației emise, va fi etichetat pozitiv sau negativ în raport cu atitudinea pe care o au față de acea persoană.

Așadar, dacă ne place o persoană pentru că stabilește inconștient și neintenționat o relație optimă cu simțurile noastre atunci îi vom da credit și vom fi tentați să o susținem. Chiar și când aceasta acționează sau gândește diferit de noi... tendința de a fi indulgenți, de a-i acorda circumstațe, de a găsi elementele bune în tot ceea ce face sau emite rău, este net superioară argumentelor pentru care am putea-o eticheta negativ. 

Dacă nu ne place persoana și am definit din start o atitudine negativă instinctual, ori ce ar face bun, acceptat și lăudabil, poate fi interpretat negativ (invocând presupuse intenții ascunse (rele), accentuând potențialul negativ care s-ar ascunde sau ar putea degenera din acțiunile acesteia, conturând un posibil profil ascuns al acesteia, etc.)

Evident că oricine ar putea spune: Părerea pe care o am față de cineva se poate schimba pe parcurs, în funcție de comportamentul acestuia sau Cum să-mi placa X sau Y, când el gândește, face, spune... în felul acesta, cu care nu sunt de acord?

Comportamentul unei persoane poate schimba atitudinea alteia dar tot pe considerente afective (spunem ades: m-a durut ceea ce a zis, ce a facut..., nu mi-a plăcut, m-a deranjat, etc). De fapt nu ne-a plăcut sau nu ne mai place acea persoană la nivel emoțional.  Argumentele „gândite” vin să întărească ceea ce simțim la un moment dat, dar decizia, eticheta, comportamentul față de acea persoană se stabilesc la nivel atitudinal, pe considerente emoționale.

Așadar, oameni sau animale? Stabilim instinctiv sau rațional poziția față de o altă persoană?

Acționăm pe baza unor argumente logice, raționale, care susțin o atitudine definită emoțional... de aceea orice ar face un om, dacă ne place il apreciem, daca nu ne place il blamăm...

Dovada superiorității rațiunii umane se face doar atunci când evaluăm detașat argumentele raționale și ne modelăm atitudinea în raport cu rezultatul acestei analize.

De ce nu ne naștem bătrâni?

Ne place la nebunie să ne dăm cu părerea față de tot ceea ce nu poate fi demonstrat, pentru că până și contraargumentele sunt tot atât de vulnerabile ca și opinia personală.

Ne place să răspundem întrebării „de ce?” pentru că jocul minții în căutarea celui mai bun răspuns ne face să ne simțim utili și chiar învingători.

De ce nu ne naștem bătrâni? Evident că nu poate nimeni să răspundă corect. Putem presupune o sumedenie de ipoteze. Nu știu de ce nu ne naștem bătrâni, așa cum Ana Blandiana scria cu vremuri în urmă...

Ar trebui să ne naştem bătrâni,
Să venim înţelepţi,
Să fim în stare de-a hotărî soarta noastră în lume,
Să ştim din răscrucea primară ce drumuri pornesc
Şi iresponsabil să fie doar dorul de-a merge.
Apoi să ne facem mai tineri, mai tineri, mergând,
Maturi şi puternici s-ajungem la poarta creaţiei,
Să trecem de ea şi-n iubire intrând adolescenţi,
Să fim copii la naşterea fiilor noştri.
Oricum ei ar fi atunci mai bătrâni decât noi,
Ne-ar învăţa să vorbim, ne-ar legăna să dormim,
Noi am dispărea tot mai mult, devenind tot mai mici,
Cât bobul de strugure, cât bobul de mazăre, cât bobul de grâu...



Nu știu de ce nu ne naștem bătrâni, dar ...

... nu ne naștem bătrâni... pentru ca frumusețea copilăriei să ne însoțească zborul
(pentru ca zâmbetul, inocența, veselia, jocul, visul, încrederea, ambiția, curajul, determinarea... să fie învățate primele și să ne însoțească toată viața)

... nu ne naștem bătrâni... ca să evoluăm împreună cu copiii noștri și să le fim modele
(pentru ca exemplul creșterii noastre permanente să susțină creșterea și dezvoltarea copiilor noștri)

... nu ne naștem bătrâni... ca să putem învăța „începutul” în toate
(ca să întelegem că toate lucrurile au un început, nu încep cu un sfarșit)

... nu ne naștem bătrâni... ca să prețuim timpul și să ne bucurăm de prezent
( pentru că altfel, alergarea spre tinerețe, n-ar fura cu totul prezentul)

... nu ne naștem bătrâni... ca să descoperim dragostea și fascinația ei să ne coloreze viața
(să putem descoperi dragostea de la începutul vieții sub toate formele ei, si să ne bucuram de ea pe tot parcursul...)

... nu ne naștem bătrâni... că să putem pleca conștienți și mulțumiți de evoluția noastră

... nu ne naștem bătrâni pentru că viața nu este... despre tinerețe sau despre bătrânețe, pentru că viața este despre... EVOLUȚIE 

De unde știu că singurul scop al vieții e DEZVOLTAREA? ...pentru că nu ne naștem bătrâni...

Sunt un om bun?

Cum atribuim semnificații, cum decodăm comportamentul uman și cum etichetăm individul în urma acestei evaluări?

În viața de zi cu zi, cântărim valoarea unui om cu greutatea faptelor lui. Și suntem siguri că acest instrument de măsură este corect. Există altul mai bun?

Să comparăm viața unui om cu un tren. Dacă privim doar un compartiment murdar ar fi corect să spunem ca acel tren este sub așteptările noastre? Sau...viața unui om cu un film. Dacă privim doar o secvență negativă sau care nu ne place, înseamna ca filmul este prost?

Cunoaștem pe cineva mai multă vreme despre care putem spune: e o perosoană ok... o știu.... Și dacă într-o zi vedem acea persoană în spațiul public țipând la cineva și folosind cuvinte care nouă nu ne plac? Ups! În acest moment, brusc, eticheta se schimbă ... „Aveam o părere bună despre ea, dar uuite ce face!!! E inadmisibil... M-am lămurit! Nu e așa cum o credeam... Am văzut cu ochii mei cum țipa...!!!

                                                           

Deci, tot ceea ce într-o perioada lungă de timp ne făcea sa evaluam persoana pozitiv, s-a anulat într-o clipă... Și din acea clipă eticheta de ”non grata” o va însoți în viața ei, departe de noi, pentru că nu ne dorim asemenea persoane în apropierea noastră.

Dar dacă acea persoană ești tu? Și într-o conjunctură, o acumulare de factori te-au făcut să-ți pierzi cumpătul, să nu te mai poți controla... Te vei „anula” pentru asta? Te vei urâ pentru gestul tău? Vei considera ca ești cel mai rău om de acum încolo, datorită acelui incident?

Dacă ar trebui să răspunzi acum la întrebarea: sunt eu un om bun?-  vei vedea că avem tendința să răspundem: da, sunt om bun, pentru că... n-am facut rău la nimeni, n-am dat în cap nimănui, n-am omorât pe nimeni... Deci sunt un om bun prin excludere. Sunt un om bun pentru că nu fac rău. Asta este principiul de atribuire și evaluare... Dacă nu fac rău... atunci înseamnă că fac bine și sunt bun. Mai mult decât atât, dacă nu am făcut lucruri grave ca cele enumerate... atunci cu siguranță sunt bun. Dar ce mă fac dacă țip la cineva, dacă jignesc pe cineva într-o conjunctură, dacă n-am răbdare cu alții uneori, dacă fac pe cineva să sufere prin acțiunile mele? Mai sunt sau nu mai sunt un om bun? Răspunsul de obicei este: da, am greșit, e normal, se poate întâmpla oricui, „e uman să greșești”...
Același lucru se întâmplă cu prietenii noștri, cu persoane apropiate și chiar cu partenerul de viață. Cântărim cu o măsură ceea ce fac ei (și cu altă măsură ceea ce facem)... și lipim eticheta. Eticheta prezentă anuleaza eticheta veche, iar eticheta negativă are un termen de valabilitatea mai mare sau poate fi definitivă.

Dacă partenerul de viață își lasă lucrurile împraștiate prin casă în mod frecvent deși i-ai spus de nenumarate ori: „iar ți-ai lăsat ciorapii...!”, „iar ți-ai lăsat...!”, „iar..., iaaaaaaaar.... !!! - parcă...ești îndreptățit să pui eticheta: „un nesimțit”... sau oricare alta te face să te simți bine.

Atribuirea de semnificații include două elemente pe care le ignoram aproape întotdeauna: MOTIVAȚIA și INTENȚIA. Evaluarea fără aceste două elemente nu poate fi corectă. E ca și cum într-o ecuație matematică, încercăm să aflăm necunoscuta fără să ținem cont de două semne. Abia dupa ce cunoști din sursă sigură (adică de la persoana repectivă) motivația și intenția acelui comportament poți să-l etichetezi pe el (comportamentul) ca fiind de un fel sau de altul.  Predictibilitatea nu este un atribut al unei analize exacte. Probabilitatea nu poate fi un istrument de măsură. De cele mai multe ori presupunem motivația și intenția, iar presupoziția noastră ne dă încrederea că evaluarea e corecta. Ne bazăm evaluările mult prea mult pe presupuneri și asta nu face dacât să contureze relații superficiale si nesigure...

Suntem siguri că ne iubește... presupunând că gestul X... asta înseamnă, sau că prin gestul respectiv asta intenționează să transmită. Suntem siguri că e o persoană bună sau rea, că a greșit sau n-a greșit... presupunând că fapta, gestul, actul (motor, verbal, emoțional) ar însemna ceea ce credem noi că înseamnă.

Eticheta pusă unui comportament, nu poate fi pusa în dreptul valorii acelei persoane. Fapta lui nu-l definește. Valoarea unui om nu sta într-o frântură de experiență pe care o observam la un moment dat. Un om este suma a tot ceea ce-l conține. Este suma gesturilor, faptelor, gândurilor, trăirilor, sentimentelor, alegerilor, motivelor, intențiilor... prezente în viața lui. E foarte greu să definești un om, să-i cântărești valoarea într-o manieră complexă și cât mai apropiată de adevăr, pentru că trebuie să calculezi foarte multe necunoscute. Un om nu se schimbă în urma unui fapt, a unui act, a unui gest... Calitatea și valoarea lui se construiesc în timp, se definesc în timp.

Atribuirea de semnificații comportamentelor umane stă la baza calității relațiilor pe care le avem cu ceilalți, iar relațiile interumane atârnă greu în definirea calității vieții.

Să divorțez de România...?

„Nu credeam să învăț a muri vreodată”... sunt gândurile care mă invadează acum când simt nevoia să aștern aici despre intenția mea de a divorța de România. Evident că dacă „prietenii” mei de la pateticul post de televiziune,  Kanal D, ar avea nevoie să folosescă în interes propriu și acest articol, ar scrie mare, pe o burtieră căt mai roșie posibil:
  Părăsită de România când se lupta să-i ajute pe oamenii ei!!!

Am cochetat ades cu ideea plecării, deși,  în ultimii ani am considerat că sunt destui oameni minunați aici, cărora le pot oferi din ceea ce mi-a fost dat mie, pentru a-i ajuta sau învăța să depășească obstacolele vieții, să ia tot ce-i bun din tot ce-i rău și să construiască mai departe cu el, dezvoltarea lor. Dar, probabil visez și probabil cred că trăiesc, dar nu trăiesc, sau am greșit petecul de lume căruia mă adresez...

Din ce în ce mai mult cred că nu poți să oferi parte din sufletul tău unei țări în care marile puteri nu văd de la înălțimea soclului lor că în jur mai există demnitate, valoare, omenie. Că în jur mai există oamenii pe umeri cărora s-au cațarat să ajungă acolo. Despre puterea politică nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc nici macar din perspectivă sociologică, sau în sensul de poveste a vorbei, pentru că aș vorbi degeaba. Mă obosește și mă plictisește însuși faptul de a mai gândi ceva în sensul ăsta, pentru că e chiar o pierdere de vreme. Orice ai gândi, orice ai spune... ar fi în zadar. Și pentru exercițiu, prefer alte domenii...

Despre a doua putere în stat, mass-media... aș mai fi spus câte ceva până acum două zile. Dar, nu mai am putere să spun și nu mai văd rostul de a vorbi despre un mare tomberon de gunoi... Și nu exagerez deloc... Jurnaliștii „obișnuiți” trăiesc călcați în picioare de către superiori, iar ei la rândul lor, calcă în picioare pe toți cei care, până la urmă, le asigură existența.
Emisiuni întregi și rubrici semnificative arată cu degetul spre declinul unei societăți care se caută pe ea însăși de multă vreme, cu aceeași nonșalanță cu care promovează nonvaloarea, dar mai ales denaturează și îngropă tot ceea ce, încă, mai există bun.

Nu credeam sa învaț a muri vreodată...  nu credeam că voi ajunge să mă bucur pentru orice om de valoare care pleacă să ofere altora rezultatele inteligenței, educației și eperiențelor lui și să-și ofere cu toată deschiderea sufletul unor societăți al căror sânge nu-i curge prin vene. Nu credeam că voi simți într-o zi, că nu mai vreau relația asta, că nu mai pot iubi decât natura din tot ceea ce-nseamnă România... că vreau să divorțez de România!

Gandurile... și capcana lor

”Lumea gândurilor este ca un film mut pentru care scriem fiecare alte dialoguri. Iar diferitele interpretări ale unui fapt care tocmai s-a întâmplat pot afecta ce se va petrece pe urmă... Găndurile negative sunt adesea înșelatoare, apărând sub forma unor întrebări la care nu se poate găsi răspuns... Asemenea gânduri ne pot prinde în capcana, prefacând o tristețe trecatoare într-o pânză complicată de păianjen, urzită cu frământările noastre - depresia.” (Williams,Teasdale, Segal, Kabat-Zinn)

Îmbrățișările și mângâierile - tablete de fericire pentru o relație frumoasă și de durată...

     Gestul îmbrațișării sau cel al mângâierii secretă oxitocina în creier (hormonul fericirii si al atașamentului), mai ales la femei, și determină automat, tendința de a manifesta încredere față de autorul gesturilor respective(1). Sporește, de asemenea, și predispoziția de a crede tot ceea ce spune respectivul... Bărbații au nevoie să fie mângaiați de doua/trei ori mai mult decât femeile, pentru a menține un nivel similar de oxitocină (2).
     Atât la femei, cât și la barbați, oxitocina provoacă relaxare, curaj, atașament și mulțumire în relația reciprocă. În plus, pentru a-și menține efectul pe termen lung, sistemul de atașament al creierului are nevoie de o activare repetată, zilnică, prin intermediul secreției de oxitocină stimulate de atingere... (Phd. Louanen Brizendine)



1. Light, Grewen, Lim 2005.
2. Kersten Uvanas-Moberg, 2003 / Studiu efectuat de cercetatoarea suedeza pe tema - The Oxytocin Factor.

Păstrează miezul...

Ceea ce trebuie sa păstrezi din trecut sunt doar învățăturile din experiențele tale... pentru că ele reprezintă miezul... Coaja, ambalajul, contextul... nu-ți mai folosc la nimic. Nu aduna în sufletul tău „coji și ambalaje goale”, nu aduna contexte și imagini... Folosește „miezul”, învațătura, lecția, pentru a te dezvolta... și lasă spațiu gol pentru alte contexte noi și pentru miezul lor...

Agață-te de vis...!

     M-am trezit în dimineața aceasta cu un gând pentru cel mai minunat bărbat din inima mea, ever... și pentru oricine are nevoie de el azi...

Viseaza frumos! Agață-te de vis și zboara cu el! Când vei fi acolo (sus)... vei ști ca EȘTI deja în realitatea lui și ca el ESTE deja... realitatea ta...

„A iubi” n-ar trebui sa fie verb...

      Astazi am realizat pentru prima data ca ”a iubi” n-ar trebui sa fie verb... poate singurul verb care nu reprezintă o acțiune în adevaratul sens al cuvântului. Orice acțiune conține un act volitiv delimitat temporal, presupune o programare, măcar mentală. Iubirea nu poate fi programata, nu este un act determinat, voit... Iubirea se instalează și se face simțită... Nu o poți provoca, nu o poți controla... pentru că ea vine din afara ta... Nu poți spune: „de mâine, de la 8 te voi iubi, sau nu te voi mai iubi”, și nu poți spune: „mă voi îndragosti de X sau de Y”... Nu-mi poți multumi pentru că te iubesc, deoarece nu fac ceva special în sensul asta...
     Evident, există trei forme recunoscute ale iubirii (eros, phileo, agapae), și ele se pot manifesta independent una de cealaltă, chiar programat... dar, adevarata iubire, mixtul celor trei forme, nu poate fi o acțiune, ea este o trăire... este DIVINITATE.

*chiar dacă în definiția verbului se spune ca poate „exprima o stare”... orice „stare” care poate fi cuprinsă aici, poate ”începe de maine de la ora 7 și se poate termina la ora 9”, mai puțin iubirea... :)

„De ce merg fetele împreună la toaletă?”

          „Băieții au întrebat ceva ce doreau să-și lămurească de foarte mult timp: „De ce merg fetele împreună la toaletă?” Ei au presupus că răspunsul va avea niscaiva conotații sexuale, dar fetele au dat următoarea replică: „Este singurul loc privat unde putem și noi STA DE VORBA!” Inutil să mai spun, băieților nici nu le-ar trece prin cap să-i spună unuia dintre ei: „Auzi, vrei să mergem împreuna la toaletă?” Scena surprinde una dintre diferențele esențiale dintre bărbați și femei... Conexiunile aferente interacțiunii sociale și verbale sunt mult mai impregnate în creierul feminin tipic decât în cel caracteristic masculin.”

    De ce simt nevoia fetele să se retragă într-un loc liniștit și să vorbească?

  
       „Există o motivație biologică pentru acest tip de comportament. Adolescentele... atunci când își împărtășesc secrete își activează centrii de plăcere din creier, prin intermediul activităților de vorbire. Împărtășirea secretelor cu implicații sentimentale și sexuale activează și mai mult centrii respectivi. Și nu vorbim despre o doză neglijabilă de plăcere. Dimpotrivă, aceasta este intensă. Este o secreție majoră de dopamină și oxitocină, care constituie recompensa cea mai mare și cea mai consistentă în afara celei obținute prin orgasm... Eliberarea de dopamină este comparabilă cu cea activată la un dependent de cocaină sau heroină atunci când își administrează drogul....

    De ce se duc fetele la toaletă să vorbească? De ce petrec atât de mult timp discutând la telefon, închise în cameră? Ele își împărtășesc secrete și bârfesc pe seama altora pentru a crea legătura de intimitate cu tovarășele lor. Dezvoltă relații închise, cu reguli secrete... Faptul de a vorbi, de a dezvălui secrete și de a bârfi, devine — instrumentul lor de a pluti peste suișutile și coborâșurile vieții și de a-și ușura situațiile de stres cu care se confruntă(1).”

    Așadar, putem considera că explicația privind plăcerea femeii de a vorbi foarte mult și de a vorbi cu prietenele într-o manieră „excesivă”, derivă din nevoia acesteia de oxitocină și dopamină, obținute în acest fel sau prin orgasm sexual. Sau, cum ar spune una dintre prietenele mele... oxitocina și dopanima la femei se obține prin ORGASM. Punct. Fie el sexual sau intelectual (cerebral).

Să înțelegem de aici că femeile cu o viață sexual-afectivă satisfăcătoare nu simt nevoia de a vorbi foarte mult si de a coaliza cu prietenele lor? Și dacă stau și mă gândesc bine, da, răspunsul este afirmativ.

    O altă întrebare pertinentă care se ridică ar fi: de ce femeile mature simt aceeași nevoie ca adolescentele? Răspunsul ar putea avea două valențe — fie, din motivul enunțat mai sus, fie, dintr-o maturizare incompletă. Dacă despre bărbați se spune că rămân copii toată viața și că foarte mulți dintre ei nu se maturizează niciodata (dar ei acceptă cu seninătate acest fapt), iată că și femeile copilăresc de-a lungul vieții manifestând această formă de infantilitate.

    Despre capacitatea de comunicare verbală a femeilor, net superioară față de bărbați, la modul general, s-a studiat si s-a scris foarte mult. „Cifrele variază de la un studiu la altul, dar în medie, fete/femeile(n.a) folosesc de două, până la trei ori mai multe cuvinte decât băieții/bărbații(2) și vorbesc mai repede în medie — mai ales când se află într-un context social(3). Cu toate acestea, excesul și comportamentele favorizante în acest sens, derivă din nevoia de ”plăcere interioară”.

Așadar, barbați, dacă vreți ca femeile să vorbească mai puțin între ele, iubiți-le mai mult! 

Spicuiri din — Phd Louann Brizendine, ”Creierul femeii”, 2008
1. Rose, 2006; Maccoby, 1998; Dunbar, 1996.
2. Hyde, J.S, 1998
3. Tannen, 1990

... și tu ești departe

Plouă… și tu ești departe.

Plouă… și-n veacuri de gând, timpul tăcut ne desparte…

Plouă... și dorul meu călător printre mii de atomi se strecoară

S-ajungă la tine în suflet, pe seară…



Plouă… și tu ești departe.

Plouă… și vântul tristeții mă bântuie-n noapte...

Plouă și mări de simțiri vin spre tine grăbite

S-aducă cu ele un dram din mine, iubite…

Ploua… și tu ești departe...

De ce ți se întâmplă ceea ce ți se întâmplă? (II)

Dovezi științifice conform cărora ești responsabil de/pentru tot ceea ce ți se întâmplă.

Spicuiri din prezentarea Dr. Bruce Lipton -  Noua Biologie. Unde mintea și materia se întâlnesc, pe înțelesul tuturor... 

Dezvoltarea si sănătatea
  ·   Înainte este creștere, înapoi este protecție. Celulele din corpul nostru se mișcă înainte și înapoi pentru creștere sau protecție, bazându-se pe percepția mediului înconjurător. Dar, ele trăiesc în comunitate și comunică. Deci, pe măsură ce gândim le dam informație celulelor despre mediul înconjurător. Dacă gândiți: Nu pot face asta, pentru că s-a stricat X...! Ce vor face celulele? OMG!!!!! Ascundeți-va acum!!! Cealaltă atitudine ar fi... Suuuper, putem face orice, putem supraviețui!!!!  Atitudinea celulelor este digitalizată. Deși avem sute de mii de programe în gene ele se grupează în două categorii, unele pentru  creștere, altele pentru distrugere.... Creșterea trebuie să se realizeze în fiecare zi, pentru că dacă, cele care mor nu sunt înlocuite, ne îmbolnăvim și murim. Pentru a supraviețui, trebuie să creștem tot timpul. Creșterea ne ține sănătoși și în viață...

  ·    Ai nevoie de energie ca să crești? Ai nevoie de energie ca să te aperi?  Când te afli în protecție trebuie să folosești energie, dar cu cât te protejezi mai mult cu atât consumi mai multă energie. De unde luăm aceasta energie? Există o balanță contabila în interiorul nostru și cu cât scrie mai multe cecuri pentru protecție, ce se întâmplă cu balanța? Devine mai mică. Și cu cât folosești mai multă protecție, cu atât scurtezi procesele de creștere.

         ·    Așadar, în fiecare zi, dacă tu crezi că ai nevoie de mai multă protecție, cu atât mai puțină creștere primești.  Poți fi atât de înfricoșat încât poți muri de frică. Frica poate fi atât de mare încât oprește atât de rapid creșterea și de total încât chiar murim în acel moment.

      ·   Supraviețuirea este creșterea împărțita la protecție. Tot ceea ce ne înconjoară, informațiile, etc... induc mai mult motive sa ne protejăm... aerul nu est bun, apa nu e bună, mâncarea nu e bună, acești oameni sunt nebuni... oriunde întorci capul îți vine să te retragi cu un pas. Creșterea înseamnă să mergi înainte... cu cât suntem mai legați de frică cu atât închidem creșterea

      Iubirea și stresul

           ·   Iubirea este hrana cea mai puternică pentru creștere. Când ești îndrăgostit alergi către acel om, oriunde ar fi el, vei trece peste munte sau prin el, vei fi atât de tare atrași de el. De ce? Deoarece iubirea transmite întregului sistem, tuturor hormonilor și conexiunilor sistemului, să furnizeze cele necesare creșterii. Când îți este frică te retragi, te izolezi, te separi de mediul înconjurător, protecție și izolare care te rupe de viață.

           ·   Neprimind iubire înseamna că nu primești hrană, nu ai suport și vei încerca să te protejezi. În absența iubirii apare frica. Și rezultatul este: frica va opri sistemul de creștere

            ·   Axa - hipotalamus-pituitara-suprarenala - ne afectează pe toți și funcționează așa: dacă mă gândesc la un semnal și acesta este un semnal înfricoșător atunci e stresant pentru mine.. Semnalul din creier spune: mobilizează corpul; și merge din creier la glanda pituitara si zice: protecție sau creștere... Sub stres va zice: protecție! (Glanda pituitara eliberează ACTH un hormon care duce la glanda suprarenala, aflata la vârful rinichilor. gl. suprarenala secreta - hormoni adrenocorticorpi... adrenalina.)

          ·   Când comanda este stres... hormonii strâng și contractă vasele de sânge viscere., forțează sângele din viscere să meargă către brațe și picioare. Imediat ce sunt stresat închid mecanismele de creștere. Cu cât sunt mai stresat cu atât voi suprima mai cronic mecanismele de creștere. Sistemul imunitar este forțat să contribuie la protecție

            ·      3 lucruri se întâmplă sub stres:

              1.  Viscerele tale se închid. Mecanismele de creștere și mentenanță sunt reduse.

              2.  Sistemul imunitar este oprit sau înhibat și permite organismelor care locuiesc în organismul tău să se plimbe și să se dezvolte după bunul plac.

              3.  Ca răspuns la stres acționezi dintr-un comportament reflex și inteligența din reacții este pierdută.

                  ·    Credințele ne selectează genele, credințele cu care suntem programați

                  ·    Celulele au filtre. Unul este credința (ceea ce crezi)... credința intervine între mediul înconjurător și răspunsul celulei, deci credința este un filtru care ia mediul înconjurător și-l convertește în ceva ce poate înțelege și apoi va face legătura cu celula și celula va face un complementar din asta.

              

             Comportamentul și credințele

             ·         Am fost îndoctrinați de la concepție că viața e o luptă, că supraviețuirea este bazată pe abilitatea de a lupta pentru a supraviețui.  Cu cine ne luptăm? Ne luptam cu credințe. Nu este nimic real. Și în fiecare zi auziți la știri: fie-ți frică! fie-ți frică!... Ochelarii se îngroașă, și se îngroașă...

                      ·      Un dispozitiv - magneto-encefalograf... citește activitatea din creier fără să atingă capul. Există o sonda deasupra capului omului, care se numește SQUID (dispozitiv de inducție super cuantica - DISCU). El citește câmpurile magnetice și ne arată că pe măsură ce facem o procesare neurologică gândurile nu stau în capul tău. Undele cerebrale emană și se transmit din capul tău. Ca și atomii și moleculele, tu mereu emiți și absorbi energie. Și gândurile tale sunt energii pe care le trimiți afară. Nu este ceva mistic sau ceva asemănător, este ceva fizic, bazat pe reguli simple ale fizicii.

            ·   Gândurile tale radio-emit. (Experiment: Doi oameni care nu s-au cunoscut niciodată dar care au șansa să se cunoască, să vorbească și să interacționeze pentru a crea o legătură, cât de cât, sunt puși la 15 metri distanță, fiecare în câte o cușca cablată care să fie protejată de câmpurile electromagnetice. Dacă unuia dintre aceștia i se pune o lumina intermitenta în ochi, ceea ce va cauza ceea ce se numește un „potențial evocat”, se observă că celălalt are același potențial evocat.) Creierele sunt interconectate. Pe măsură ce se crează o legătură între oameni cu atât mai mult sunt interconectați. Și oamenii care sunt  sau au fost cupluri suficient de mult timp, știu ca unul poate avea un gând și celălalt să-i răspundă fără să fi vorbit. Suntem conectați de energia dintre noi?

          ·      Puterea rugăciunii... Rugăciunea poate fi trimisă către alți oameni și sa le influențeze biologia. Putem influența sănătatea prin sistemul nostru de credințe și să afectăm pe ceilalți din jurul nostru de asemenea. Puterea urii lucrează în același fel. Gândurile noastre sunt în câmp și se prind în mod specific acelora care sunt asociate cu ele.(Ex.: câți dintre voi ați spus în mod frecvent: Știi am tot vorbit de Bob... nu l-am mai văzut de 25 de ani... Suna telefonul... Hey! Bob!!!! Tocmai vorbeam despre tine...)

            ·     Celulele n-au memorie, dar citesc identitatea. De asta le resping pe cele care vin din corpul altuia. Identitatea vine din antenele pe care le au. Primești identitate din mediul exterior... Mamele și copiii sunt conectați permanent din cauza schimbului de celule cu antene... Corpul nostru e ca un Tv cu antena reglată către o anumita identitate...

             ·    Credințele sunt create în creier. Credințele ajustează corpul să se potrivească credințelor.Undele cerebrale sunt transmise în mediul înconjurător, împachetează acei oameni cu care ești cel mai apropiat. Cu cât ești mai aproape de cineva (cu cât se potrivește cu credințele din interiorul tău) cu atât mai mare va fi impactul. Deci importanță acestui fapt este: vindecarea prin rugăciune este de înțeles. Rănirea prin rea intenție e de înțeles. Realitatea e un sistem de credințe... nu un sistem de gene. Îți poți schimba credințele instantaneu (Ex.: Care e  mai mare? Nordul sau Sudul? Nordul? R: Sudul) Vezi, cât ți-a trebuit sa îți schimbi părerea? Nu foarte mult. Credințele îți determină viața.  Dacă îți schimbi credințele,  îți schimbi viața! Dacă nu e așa cum dorești, schimbă credințele și o să vezi că o să începi să aduci schimbări în viața ta. Iți poți schimba viața la fel de repede cum îți schimbi credințele. Și credințele pot fi schimbate instantaneu. Și realitatea e că nu ești o victimă decât a propriilor credințe, iar asta poți schimba.

           NOUA BIOLOGIE - Unde Mintea Şi Materia Se Întâlnesc partea  a II a  (Bruce Lipton, Ph.D)

        

De ce ți se întamplă ceea ce ți se întamplă? (I)

Dovezi științifice conform cărora ești responsabil de/pentru tot ceea ce ți se întâmplă.

Spicuiri din prezentarea Dr. Bruce Lipton -  Noua Biologie. Unde mintea și materia se întâlnesc, pe înțelesul tuturor... 

Celula

      ·  Cercetări recente au demonstrat că genele sunt influențate de anumite proteine... nu ele influențează... Genele nu se pot activa pe sine!

      ·   Celula are organe și funcții în interiorul ei precum organismul nostru. Cine controlează celula? Care e creierul celulei? S-a considerat multă vreme că nucleul e creierul celulei. Mai nou s-a constatat ca nu e așa. Dacă se scoate nucleul, celula mai trăiește o perioada ca și până atunci (se hrănește și se comportă normal...) Nucleul este aparatul reproducător. Și totuși, creierul cine e? S-a constatat mai nou, ca membrana este creierul celulei! Așa că procesele din interiorul celulei și controlul le are membrana care lasă să pătrundă informația din afara ei. (De aici bolile... induse de ceea ce transmite creierul)  Deci... în funcție de informația transmisă la nivel de celula,  se setează anumite procese mai departe...

·    S-a demonstrat că fiecare celulă comunică cu celelalte printr-o formă de comunicare

extrasenzoriala, sau un fel de energie electrica emisa. Astfel se formează comunități celulare, care se comportă conform comenzii primite din exterior. Pielea, văzul, auzul, organele de simț sunt cele care preiau din exteriorul nostru informații și le transmit organismului. Creierul creează niște imagini, niște definiții, pe baza percepțiilor noastre (pe care le transformăm ulterior în credințe) și le transmite la nivel celular, iar ele lucrează ca să îndeplinească acea comandă. 

Atomul și încărcătura lui energetică

     ·    Atomii au unde de energie de o anumita frecvență, deci fiecare atom vibrează pe o
frecvență și nu numai că emite pe o anumita frecventa, dar pot fi și absorbiți de frecvență, deoarece energia poate fi absorbită de altă energie. Fiecare atom are o anumită frecvență, o semnătură vibrațională care îl separă de alți atomi. Noi putem citi frecvențe și putem înțelege materia prin frecvențe.

     ·   Medicina nu recunoaște rolul energiei, dar folosește toate noile dispozitive ale fizicii
cuantice ca sa citească energia. Scanările PET, CAT, MRI...

           ·    Cum știu ca o parte din țesut este bolnav? Energia emisă de acele celule este diferită de celelalte energii. Medicina convențională va spune: ceea ce trebuie să fac este sa merg în interior,  fizic, să tai acel țesut și să-l îndepărtez. Folosesc procesele energetice numai pentru diagnostice. Dar, atomii nu numai că emit energie, ei și absorb energie. Deci, mai degrabă, decât să merg la modul fizic în interior, este posibil să pun energia înapoi să se ajusteze energiei celorlalte celule. Vindecarea energiilor se face cu ajutorul altor energii... oamenii emit energie și aceste energii influențează celulele.
        ·   Când celulele mononucleare încep să se dividă depășind măsura, procesul se numește
leucemie. Deci, cu alte cuvinte, pot induce leucemie într-un câmp electromagnetic determinând celulele să se dividă mai mult decât este programat.
      ·   Telefoanele, microunde, firele electrice... influențează câmpurile elecromagnetice și
organismul. De ce nu se credea înainte asta? Pentru că informația era greșită. Astăzi dacă se studiază se va constata altceva. Toate acestea influențează hormonii noștri (răspunzători de echilibrul organismului) și apoi „aruncă” trupul în afara aliniamentului, doar fiind în camp. Dar... dacă nu suntem sub stres, câmpurile nu ne afectează! Dacă suntem sub stres câmpurile devin foarte specifice și pot afecta biologia. Stresul este mecanismul principal care ne deschide corpul către vulnerabilizarea și schimbarea funcțiilor lui, prin câmpuri electromagnetice. În special estrogenul, unul dintre hormonii din corp care răspund cel mai ușor câmpurilor electro-magnetice. Estrogenul este responsabil de proliferarea celulelor și de apariția cancerului.

        ·   Semnalele controlează biologia.
       ·   Energia activează receptorii. Am o celulă și știu ca ea se comportă după cum spun
receptorii care citesc semnalele. Obișnuiam să clonez celule. Și când le puneam în vasul de cultură le observam comportamentul. Și primul lucru foarte interesant: dacă pun o celula în vasul de cultură când încep, și celula este aici și pun mâncare într-o altă parte a vasului, mai tarziu observ că celula se mișcă spre mâncare. Dacă pun celula aici și în altă zonă a vasului o toxină, mai târziu celula va fi la distanță de toxină.
     ·   Exista 3 comportamente pe care le poate avea o celula:
- celula se poate muta spre semnal,
- celula se poate îndepărta de semnal
- celula poate ignora semnalul pentru că nu este relevant
     ·   Comportamentul celulei are 2 forme de atitudini: când un semnal este prezentat ca și cum celula ar avea nevoie de el pentru mentenanță și pentru creștere, și atunci celula se va îndrepta spre semnal. Când un semnal se prezintă ca o amenințare către viața celulei, atunci se îndepărtează. 

NOUA BIOLOGIE - Unde Mintea Şi Materia Se Întâlnesc partea I (Bruce Lipton, Ph.D)