Îți amintești cum era când împărțeam culoarea irișilor de la porțile privirilor noastre?
Cum pătrundeam temători dincolo de linia orizontului de lumină?
Cum gândul alerga ca un ștrengar poznaș, temător, pe tărâmul celuilalt?
Cum pulsul ne grăbea să dam un ocol,într-o fuga, și să ne-ntoarcem ca și cum totul a fost o simplă închipuire? Cum zâmbetul se străduia să nu evadeze pentru a nu trăda hoinareala...?
Îți amintești cum întâlneam pentru o frântură de clipă primăvara în privirile celuilalt?
Cum furam în fugă o tresărire și-un dor și alergam înapoi ca și cum n-am fi fost niciodată acolo?
Cum strângeam în pumni dorința și visul și-l păstram pentru altă dată în buzunarul tăinuit al sufletului?
Cum ne prefăceam că nu suntem noi și ca porțile au fost tot timpul închise?
Îți amintești cum ne căutam gândurile și glasurile și pâlpâirea emoției parcă rușinată, care se grăbeau să iasă pe ușa privirii tale întunecate, privirii mele albastre...?
Cum împleteam culorile între noi până când scăpăram o scanteie? Cum o lăsam să se stinga singuratică în urmă? Cum căutam disperați orizonturi opuse pentru a nu ne mai întâlni câteva clipe, ca și cum am fi șters falsa vinovație cu o nouă privire?
Îți amintești...
