Azi sunt...

Azi sunt un fir de praf... din praful stelei mele călătoare,

un ciob dintr-un vitraliu ancestral...
Azi, sunt un fir de iarba tremurândă,
în efemerul devenit astral.

Azi sunt doar o scânteie... din aprigele lupte de lumini solare,
un clinchet dintr-un sunet în abis...
Azi, sunt doar o frântură împătrită,
din tot ce, poate, maine va fi vis..

Nu, nu voi privi cu ochii minții... vom dansa!

Niciodată nu mi-am luat timp să gândesc prea mult la faptul că a alege pe cineva ca partener în viața asta, nu e îndeajuns. Credeam că cel mai greu e să alegi dintre doi sau două... sau nouă. Dar odată ce ai ales, totul devine mai simplu și deja minunat.
Însă... a alege, o data pentru totdeauna, nu e îndeajuns!

Și câți dintre noi n-au ales odata, o dată... (?!)

Ce se întâmplă după ce alegi? Este alegerea ultima frontieră spre un tărâm liber, necunoscut?
Cât de mult ți-ai dorit să fii acolo? Cât de mult ți-ai dorit să explorezi acel tărâm? Ai un plan? O hartă? De unde începi și încotro te îndrepți? Ce-ți dorești de la această „aventura”? Unde ai vrea să ajungi... cândva?

Nu ajunge... dacă doar ai ales. Nu ajunge să alegi pe cineva, dacă nu alegi să FII cu cineva...
Dacă nu ești cu totul acolo, în povestea aceea, în povestea alegerii tale... Dacă inima ta bate în alta poveste, nu ajunge că ai ales. Dacă mintea ta te poarta pe alte tărâmuri, nu ești acolo, în povestea aleasă, deși din când în când revii, ca trezit dintr-un vis continuu care te învăluie permanent...

Nu poți trăi împărțit și să fii întreg... niciodată nu e îndeajuns... Chiar dacă îți biciuiești mintea să creadă și să accepte că NU poți avea totul și că realitatea demonstrează asta, că bucuria trăirii din cioburi lipite sau alăturate e însăși viața... Sufletul tău știe că poți avea TOTUL... dovadă e faptul că nu te oprești și că tot cauți...

Când EȘTI acolo unde e sufletul tău... te bucuri de fiecare fărâmă de timp care umple și ultima celulă din tine cu TOT... acolo e totul...

Nu poți trăi într-un vis și nu poți savura viața cu ochii minții... chiar dacă și ochii minții sunt albaștri, sau negri... Nu poți spune...

„... Îți dai seama, toată viața? Când o să privim în trecut, pe la 82 de ani, când îți vei serba ziua de naștere... Cum o să fie? Eu în capul mesei, beau un coniac și fumez un trabuc, iar tu... tu vei privi cu ochii minții cum te invit la dans... ”

...cu ochii minții, doar pentru că am ales alt tărâm și altă poveste...?

Pot ochii minții să te facă să trăiești plenitudinea experienței, pană la ultima vibrație?

Trăirea și visarea se completează dar nu se pot înlocui una pe cealaltă.
Nu poți trăi cu adevărat doar pentru că ai ales o data pentru totdeauna, chiar dacă îți asumi responsabilitatea de a rămâne... Nu poți trăi împlinirea azi, datorită alegerii de altă dată, doar o data (pentru totdeauna) visând sau privind cu ochii minții la ceea ce ar putea fi, dacă n-ar fi... alegerea de altă dată...
Doar când alegi permanent, „tot de-a una” câte una, clipă cu clipă, zi de zi... abia atunci pot spune: Nu, nu voi privi cu ochii minții... vom dansa... 

Poate că totul... e nimic...

Știi ziua aia în care ai simțit că ai ajuns la capătul cărării, la marginea lumii și la sfârșitul timpului?

Nu știi? Înseamnă că n-ai ajuns acolo niciodată... și dacă n-ai ajuns, n-ai dreptul să-i îndrumi pe cei care sunt acolo, departe, ca și cum ai ști. 

Dacă știi... n-ai dreptul să te superi pe cei care strigă după tine din urmă sau pe cei care te lasă(oarecum nepăsători) să-ți urmezi drumul.

Dacă ești acolo... ce faci? Încotro? Pentru că singura variantă e înapoi... Numai că drumul înapoi ți se pare mai greu de suportat decât limita din față. 

Ești ca prins în capcană? Accepți sau te lupți cu imposibilul... 

Imposibilul? Există imposibil? Unii viteji care nu l-au atins niciodată spun că nu există. Cei care l-au pipăit tac.

În ultima vreme mi s-a spus că uneori folosesc cuvinte dure, extreme...  Poate pentru că am văzut polii? Poate pentru ca am văzut viața cu toate marginile ei? (Capătul are borduri înalte, și dacă te-ai cățărat pe ele... e extremul....)

Și ce faci atunci când ajungi la capătul lumii?

Poate ca e victoria ta, poate că înfigi steagul în cel mai extrem punct posibil... poate că e succesul evoluției tale... și poate că din acel moment tot ce aduce viața e bonus. 

Poate că poți trăi două vieți într-una... ca atunci când terminai exercițiul primul și te bucurai și de victorie și de timp de relaxare.

Poate că nimeni nu înțelege și totuși... poate nu ești singur, poate că au ajuns și alții la finish cu tine..

Poate că viața nu e așa cum ni se spune că este și rostul ei nu e dat de cei care nu cunosc decât o parte din ea. Poate că totul înseamna nimic și nimicul înseamnă tot, atunci când nu înseamnă nimic...

Poate că totul nu există decât ca o fantasmă desenată de mintea noastră, conștienta de faptul că trăim într-o dimensiune parțială... care crede că "totul" există așa cum există "infinitul" sau "necuprinsul"...  
Poate că durerea și extazul sunt una, zâmbetul și plânsul se rostogolesc anevoios uneori, într-o bulă indestructibilă... poate că "a fi" și "a nu fi" sunt doar sensuri limitate ale unei dimensiuni cunoscute parțial...

Poate că însuși sensul existenței este demonstrarea faptului că nu există sens... și poate că nici nu ai cu ce să măsori sau să validezi sensul.

Poate că ai obosit... Dar, asta, în sfârșit, e bine... pentru că la marginea lumii și timpului nu poți decât să te așezi și să te odihnești... iar existența să continue să se joace cu fantasmele cu care ne amăgește permanent...

Când ajungi un simplu spectator al existenței, abia atunci ai totul și nimic la un loc... abia atunci EȘTI... Și dacă nu EȘTI și n-ai înțeles nimic din ce spun... admite că nu înțelegi și nu te strădui să spui ceva... pentru că drumul tău continuă și mai e mult până vei înțelege... totul și nimicul...

Poate că acum îți poți lua zborul și să pricepi că dimensiunea bătătorită e doar o mică parte a unei dimensiuni infinite pe care o poți folosi și explora. Poate că abia acum înțelegi micimea lumii din mintea ta conștientă și limitele pe care i le-ai trasat singur. Poate că te vei uita la viață ca la o coală de hârtie pe care ai desenat-o singur și pe care ai colorat-o cu mare grijă ca să nu depășești contururile.

Știi ziua când ai ajuns la capăt?

Și dacă... poate... acel capăt nu există?

„Să te faci mare!”

Există oameni nefericiți, cu foarte multe blocaje și robi ai acestora, deși au un vast potențial pentru dezvoltare, creație, succes și o viață fericită...
Oameni care se luptă cu ei înșiși mai mult decât se bucură de viață.
Îți vor spune întotdeuna: lucrez cu mine, nu sunt pregătit, am nevoie de timp, gândesc că... dar simt că..., și după o vreme, îi găsești în același punct sau în același sens giratoriu. Ani la rând.

Oameni care au descoperit câte ceva din profunzimile vieții și cred că atunci când vor ajunge să înțeleaga TOT, abia atunci își vor da voie să se bucure de viață.

Oameni care cred în perfecțiunea vieții... care cred în coerență și care caută viața liniară pe care o au ei în minte.
Oameni care se găsesc rătăcind pe câmpul de luptă dintre ceea ce vor să facă și ceea ce trebuie să facă, între ceea ce simt și ceea ce gândesc... ca niște adolescenți.
Oameni care se războiesc cu ei și umbresc viețile celorlalți...
Oameni care nu înțeleg că nu doar lor li se întâmplă, că toți trecem prin nebuloasa asta, dar că unii decid să se bucure de drum.

Și când te gândești că fericirea stă la spatele lor și-i așteaptă să se maturizeze și că viața trece pe lângă ei tristă că nu le poate atrage atenția.

Și de ce toate astea? Pentru că totul e foarte complicat? Pentru că sunt ei niște ciudați, neînțeleși?
Nu.
Pentru simplu fapt că nu vor să se maturizeze. Îți vor spune că vor, dar nu pot, au nevoie de..., de..., de.... Țin cu disperare de trăirile lor copilărești. Nu își asumă responsabilitatea vieții și trăiesc în castelul lor cu Feți-Frumoși și Ilene-Cosânzene și speră că ei nu trebuie să schimbe nimic și că poate viața asta se va transforma într-o zi în poveste și se vor trezi într-o dimineață, într-o alta lume.

Îmi amintesc poveștile bărbaților care au făcut armată și care știu că s-au întors maturizați din această experiență. De ce? Pentru li s-a impus asta. Atunci când nu te poți maturiza și asta îți aduce numai necazuri, va trebui să îți impui.
Va trebui SĂ ÎNVEȚI... să pierzi, să suferi, să cazi și să te ridici, să iei decizii și să le respecți, să fii demn, să nu te gândești doar la tine, să prevezi consecințele acțiunilor tale și să ți le asumi, să iubești, să fii recunoscător, să te resemnezi, să fii dezamăgit, să fii decepționat, să fii umilit, să greșești și să știi să cedezi, să fii flexibil și să ai răbdare, să te detașezi, să renunți și să lupți...
Să înțelegi că toate acestea fac parte din viață și că n-ai timp să le iei prea mult în serios, pentru că timpul nu se oprește din drum o dată cu tine.
Viața  nu te așteaptă.

Încăpățânarea de a te lupta cu tenebrele și cu angoasele vieții, ca principală preocupare, costă... costă scump. Costă viața... o viață pierdută.

Am nevoie de mai mult sex...

De ce ai nevoie foarte mult de sex?
De ce n-ai nevoie de relații stabile?

Pentru că faci o mare confuzie.
Pentru că nu te simți iubit.
Pentru că îți e dor - „să simți”, dar îți e foarte frică.

Golul permanent care te sâcâie, neîmplinirea care te urmărește pas cu pas, te împinge să cauți frenetic sursa de bine, sursa satisfacerii nevoii de „a simți”. Și singurul context în care îți mai dai voie să simți liber, e sexul.

Din păcate, mamele își învață băieții „să nu simtă, să gândească!!!”, dar își doresc să fie fericiți, iar fetele, n-au decât să devină raționale și indiferente dacă vor să nu se mai smiorcăie și să nu mai sufere.
„Nu fii fraier, te îndrăgostești de ea și apoi suferi ca un prost... Las-o pe ea să sufere!”
„Fii fată deșteaptă, nu te îndrăgosti, nu te consuma, mai punele la... „spate”.....!

În ce lume trăim? În lumea în care „n-a/m avut noroc”, e laitmotivul vieții cotidiene.

Cu alte cuvinte, încă din copilărie înveți marea lecție a castrării emoționale, înveți că ceea ce simți, mai mult te încurcă, dar marea calitate umană... rațiunea, este unealta perfectă de ajustare a acestei erori a divinității.

E ca și cum, după ce l-a făcut pe Adam, Dumnezeu ar fi zis: M-am uitat și totul e bun, cu o singură excepție, micăă... foarte mică... mi-au scăpat printre ingrediente, emoțiile.
Acum, na... ca să nu te plictisești, Adame... traba ta e aceea de a le anula... Ești în stare?

Îți e teamă să iubești? Îți e foarte teamă ca nu cumva să te îndragostești. O, da... cei mai mulți cred că au găsit cheia fericirii dacă au învățat să-și blocheze afectivitatea...

Știi cum să fugi când ți se pare că emoțiile încolțesc? Înseamnă că ai ajuns la maturitatea supremă. De ce să suferi când poți să te bucuri de viață fără sentimente, emoții, afectivitate? De ce să te complici? 
De ce să suferi o lună, un an, când poți trăi „fericit” cu nefericirea, toată viața?

Din păcate nu știi că că mecanismul ăsta de blocare a emoțiilor nu acționează doar în cazul îndragostirii, pentru că emoționalul nu știe că tu doar pentru asta pui frână. Așa devii rece, dur, inuman, lipsit de empatie, compasiune, dar, logic, corect, mecanic, robotizat, rațional, într-o alergătură și căutare frenetică de împlinire a unei nevoi fără de care nu poți trăi - afectivitatea.

Trăiești rațional dar aștepți să te SIMȚI bine. Faci sex cât mai mult și cât mai haotic pentru că sexul îți dă senzația de bine, e singura supapă pentru nevoia emoțională. Te înșeli crezând că acea trăire extatica, de moment, va umple golul, nevoia de afectivitate și lipsa trăirilor emoționale.
Și când constați că n-ai rezolvat mare lucru și că golul acela te „roade” în continuare, consideri că ai nevoie de mai mult sex. Picătura de afectivitate pe care o primești în timpul actului sexual, te înșeală.
De ce sunt nefericit? Pentru ca nu fac destul sex.

Castrarea emoțională și supremația rațiunii nu îți anulează dorința de a iubi și de a fi iubit, ci doar te învață să o biciuiești frumos.
E ca si cum atunci când îți este foame te duci lângă hrană, o atingi... dar rațiunea îti spune că dacă o mănânci...s-ar putea să aibă gust rău, sau să nu te simți bine, sau... dacă îți strică dantura?..., sau... dacă devii dependent?, sau daaaaccăăă... se termină și apoi vei suferi? De ce să te complici? Mai bine o atingi doar, sau... poate, doar privești.
Cu alte cuvinte... nu iubi, fă doar sex!

Nevoia de hrană presupune actul de a mânca. Nevoia de afectivitate cere să iubești. Nevoia de sex cere sex.

Nu face sex ca se te simți iubit. N-ai să fii niciodată. Și nu spune ca n-ai nevoie de iubire pentru că te minți singur. Nevoia de afectivitate, ca și nevoia de sex, sunt întipărite în noi.
Si dacă continui să crezi că tu ești bine fără să SIMȚI, fără emoții și sentimente, ori nu respecți profunzimea sinelu tău, ori nu te respecți pe tine cu totul.

Lașitate nu e atunci când iubești (și nici atunci când suferi), lașitate e atunci când n-ai curajul să trăiești viața din plin și alegi doar jumătate, din frică.

Dă-ți voie să iubești și vei fi fericit!  Cheia fericirii stă în latura ta emoțională nu în cea rațională.
Fericirea se simte nu se gândește...

Descântec de ploaie

(Ana Blandiana)

...
Ştiu că-i urât să spui "Sunt cea mai frumoasă femeie",
E urât şi poate nici nu e adevărat,
Dar lasă-mă atunci când plouă,
Numai atunci când plouă,
Să rostesc magica formulă "Sunt cea mai frumoasă femeie".
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă
Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt
Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti departe plecat şi eu te aştept,
Şi tu ştii că te-aştept,
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept
Şi totuşi aştept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,
Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,
Şi eu te aştept.
Doar tu ştii -
Iubesc ploile...

Femeia bună, „bună” și...

Cândva, demult, credeam ca o femeie bună ( nu „bună”) este femeia care face totul pentru familia ei. Femeia... care construiește un cămin pănă și cu fire de nisip, unul cate unul... Care face toate treburile în casă, care-și creste copilul fără ajutor, care se dezvoltă intelectual permanent și care are si 2-3 job-uri în același timp... Și cum o teorie o testezi în practică...

Ups, realitatea a infirmat ipoteza... nu poți să le faci pe „toate” bune, deci... nu ești bună.


Mai târziu, credeam că o femeie bună (nu doar „bună”) este femeia care învață și descoperă psihologia masculina, ca să se poată adapta nevoilor acestuia.  Femeia.. care este flexibilă, înțelegătoare și apreciativă...Care il susține în dezvoltarea lui și îl acceptă așa cum e...

Ups... ghonion, mai încercă! Nu poți să-i spui permanent ca e minunat și ca il susți, nu poți să nu emiți pretenții, să nu ceri nimic, deci... esti plictisitoare.


Maaai târziu, credeam că o femeie bună (+/- „”) este femeia înțelegătoare și „open mind”. Femeia care vine în întâmpinarea lui cu înțelegere, suport și noi oportunități (ca să nu spun - fantezii). Care îi respectă individualitatea și mai ales libertatea...

Ups again... eroare 90%. Nu poți să lasi „liber” un bărbat, deci... nu-ți pasă.


Maaaaaai tarziu, credeam  că femeia „part-time” e răspunsul pentru bărbatul modern...

Uuuups... nici chiar așa... fugi de responsabilitate?


Mai tarziu ...AM ÎNȚELES. Cine naiba`, are nevoie de o femeie bună?

Întoarce-te!

Întotdeauna am considerat că expresiile „ciorba reîncălzită” și „ce n-ai trăit la timp, nu mai trăiești niciodată”, poarta în ele adevărul. Relațiile pe care le ratezi, nu se mai întorc, pentru că timpul, contextele și oamenii nu mai sunt aceiași. Și cu toate astea, m-a fascinat întotdeauna sentimentul și trăirea specială a „reîntoarcerii”.

Foarte multe potențiale relații eșuează din fașa, datorită unor detalii contextuale. După un timp, uneori chiar ani, începi să te gândești la... „cum ar fi fost dacă... totuși...?”. Argumetele care altă dată au stat la baza refuzului de implicare, par acum puerile sau false, perspectiva pare mai largă, iar contextul e cu totul diferit.
Abia acum începe să-ți sune în minte contra-argumente care aproape te conving ca „n-a fost să fie”.

Oare? Ai ales să spui  cândva NU cu hotărâre, cu argumente și chiar răsuflând ușurat, și acum pui toate astea pe seama sorții, destinului sau întâmplării?

Dacă ai putea sa te întorci, ai face-o?

Am pus întrebarea asta de mai multe ori. Dezamăgirea mea a fost când răspunsul a fost NU (din nou). Deși se gândește și cântărește, alege din nou să rateze? Evident că motivele erau multe și diferite dar, puteau fi impărțite în două categorii: unele bazate pe orgoliu, altele bazate pe teamă amestecată cu rușine.

O relație bună înseamnă potrivire și satisfactie. O relație bună se construiește. O relație bună reprezintă baza vieții tale și promotorul dezvoltării tale de orice fel.
Cât de usor poți găsi relația care să te împlinească? Crezi că merita s-o pierzi poate, pe cea mai bună? De unde știi că n-ai ratat-o cândva? Îți poți permite să te lași condus de orgoliu, de teamă sau de rușine? Ce-ai putea pierde dacă ai încerca să te întorci? Merită?

Întoarcerea este un mare DAR, este darul dat omenirii cu scopul de a corecta efectele vulnerabilități. Întoarcerea e o șansă, o părticică din infinitatea potențialului viitor.

Întoarcerea înseamnă cea mai frumoasă dovadă de prețuire...

Întoarce-te!

Un bărbat minunat... și „puțină bunătate”...

Vorbesc cu plăcere despre faptul că există și „barbați minunați”, deși unele femei se uită la mine compătimitor, probabil spunâdu-și în gând: săraca, a rămas o visătoare. Eu le privesc tot compătimitor și-mi spun în gând: săraca, nu a avut noroc...

N-am fost niciodată o visătoare, și n-am conturat niciodată profilul bărbatului perfect. Poate pentru că nu mi l-am dorit niciodata perfect sau poate pentru că mi-a plăcut să mă las surprinsă de fiecare dată. Bărbatul perfect nu e bărbatul minunat, sau nu e deloc, iar bărbatul minunat nu e perfect... dar, există.

O discuție cu un amic, zilele trecute, m-a facut să-mi amintesc și să caut o scrisoare mai veche, pe care am scris-o cândva. Discuția înclina cu greutate pe expresia: „... și puțină bunătate”.
M-am întrebat ulterior ce se poate ascunde în această așteptare pe care am putea-o avea de la o femeie sau de la un bărbat... Cum arată cel la care am putea găsi... „și puțină bunătate”?

Știu atâția oameni nemultumiți de partenerul lor. Știu atâtea relații ratate. Știu oameni care și-au dorit mult... sau puțin, dar știu că toți au căutat cândva... „și puțină bunătate”.


...                                                                                                                            

Când m-am apucat să-ți scriu mi-am dat seama că port cu mine o sumedenie de mărunțișuri adunate în timp, până și din cele mai banale momente trăite cu tine... 

„Ce găsești tu la mine...?” m-ai întrebat de nenumărate ori... și de fiecare dată am să răspund: nimic!, pentru că tu nu ai nimic, pentru mine doar EȘTI...

Dincolo de chipul frumos, EȘTI bărbatul care... 

... poate sa ierte cu adevarat și să rămână același... 

... știe să renunțe la el doar atunci când celălalt are nevoie de asta... 

... reușește să recunoască atunci când greșește... 

... se simte liber să-și ceară iertare... 

... alege să respecte și să fie recunoscător...  

... știe să glumească frumos...

... știe să protejeze si să respecte femeia, individualitatea și intimitatea celuilalt... 

... alege să fie tandru atunci când celălalt suferă și să fie ferm atunci când crede că trebuie să-l ridice... 

... a învățat să lase lacrimile să evadeze, fără a ieși din „zona” masculinității... 

... alege să se dăruiască... 

... iubește să fie „prezent”, atunci când este prezent... să asculte, să privească și să se minuneze de culoarea ochilor mei de fiecare dată...

... știe să stabilească standarde si să se lupte pentru a le atinge... 

... iubește rafinamentul si iubește „frumosul”...  știe să fie elegant, să nu epateaze, dar sa se distingă... 

... alege să coopereze, să negocieze...  

... știe să-și transmită superioritatea făra să umilească... 

... poate să fie uman în situații vulnerabile 
... știe să fie bun și știe să iubească

Ești bărbatul care înțelege viața, limitele și libertățile ei... recunoaște și respectă nevoia de independență umană... 

Ești barbatul care știe și poate să gândească „filmul” și nu doar secvențele sau suma lor... 

Ești bărbatul care citește și „citește”... cărți, suflete și minți...

Ești cel care nu renunță ușor... 

Ești bărbatul - copil  și copilul - bărbat... 

Ești bărbatul care ȘTIE si VREA să FIE... un MINUNAT!

Ești arhitectul vieții tale, ești tot ceea ce construiești tu...

și...

„Când toate zăpezile vor fi căzut peste ce a fost 

Și focurile albastre prin sobe se aprind 

Tu, de atâta colindat vei fi poem și dor și rost 

Tu vei deveni colind.” (M.Tuca)
...

Discuția aceea m-a făcut să mă întreb: oare, am reușit și eu vreodată, să fiu... „și puțină bunătate”?

Pierde-te!

Undeva în intervalul de vârstă 35-45 de ani (plus/minus) foarte mulți adulți se confruntă cu criza maturității sau a doua adolescență. Toate fricile și presiunile din adolescență se reactivează, deși nu se manifestă la fel de pregnant și de vulcanic. De această dată, se resimte o eroziune în profunzime sau o presiune internă pe care cei mai mulți la început le ignoră, apoi caută să le trateze din mers și în cele din urmă se declară învinși și se prăbușesc. Unii cedează fizic, alții psihic, cu erori de ordin rațional sau emoțional...


Am nevoie de o pauză! Am nevoie sa înțeleg ce vreau, ce se întâmplă cu mine, încotro s-o iau!?

E ca o criză de identitate - nivelul II.

La maturitate nu e deloc ușor să te descoperi. Cel care ești (oficial) vine în conflict permanent cu ceea ce vrei. Ceea ce vrei (rațional) cu ceea ce-ți place (emoțional) și ceea ce-ți place cu contextul în care deja te găsești. Amintirile de orice fel, semnele și simptomele trecutului sunt atât de prezente încât la un moment dat se confundă cu prezentul. Viitorul pare o gaură neagră pe care dacă n-ar veni fără să te întrebe, ai ocoli-o sau ai ignora-o cu desăvârșire.
Depresiile și confuziile curg în lanț, nebuloasa pare din ce în ce mai densă și toate astea în contextul unei realități care cere de la tine responzabilizare, dezvoltare, seriozitate, viziune și implicare.

De multe ori, ca să mergi înainte, dar fără să cari tot acest bagaj, iei o decizie „la plezneală”, și continui drumul vieții. Constați ulterior că ai greșit din nou, dar, deja ești obosit, nu mai crezi că încă o schimbare te-ar poziționa acolo unde ți-ai dorit întotdeauna, rezistența fizică scade și din păcate unele contexte, persoane sau momente nu se mai pot întoarce. Tot ce ți-a rămas e resemnarea și continui cu ceea ce mai ai până la sfarșit...
Și asta a fost viaţa ta.

În tot acest hățis de trăiri, raționamente și comportamente te conduce TEAMA  DE A TE PIERDE.
Nu, nu e vorba de teama de „a pierde” sau „de eșec”, vădit prezentă și ea în acest scenariu, ci, dincolo de tot, e teama de a te pierde (pe tine). Teama de a nu mai știi cine ești... criza de identitate.

Sunt oameni care în disperarea presiunii pe care o resimt spun: „aș da orice să-mi fie bine!” sau, „pot să pierd tot numai să știu că-mi găsesc liniștea”, deși nu sunt dispuși să piardă ceva sau pe cineva, mai ales persoane apropiate. De ce? Pentru că încă se identifică cu ele, dacă le-ar pierde, s-ar pierde pe sine.

Te uiți la ceea ce ai realizat, la ceea ce îți ocupă timpul și interesele, la oamenii de lânga tine... și încerci să te identifici cu tot, ca în adolecență. Crezi că ceea ce ai făcut, ceea ce faci și cei din jurul tău... ești tu. Dar, vocea interioară urlă și spune că ești altul.

Cine ești?
Ești pe cale de a te pierde?

Pierde-te!

Și... am ales

Poate că e simplu sau chiar banal ceea ce susțineam în articolul anterior privind alegerile situaționale sau contextuale, dar, poate acea rețetă să dea rezultate bune și atunci când alegem un OM? 

Alegerea partenerului de viață reprezintă cea mai importantă alegere, pentru că dacă te vei simți împlinit lângă omul de lângă tine, din plinătatea aceea vei putea oferi îndeajuns oricărui alt palier al vieții.

Când avem de ales un om, fie pentru ceea ce este el, fie prin comparație cu un altul, lucrurile se complică puțin. Omul e cel mai complicat „context”, dacă pot spune așa.

În cazul relațiilor interumane, emoționalul nu mai are privilegiul de a fi cel mai bun și singurul consultant. Paradoxal, nu? Suntem tentați să credem că tocmai aici îți asculți inima și o urmezi.

Aș zice ca lucrurile se asemănă cu situația în care conducem o mașină performantă și suntem pe „pilot automat”. Ne relaxăm total? Lăsăm mașina să meargă și tragem un pui de somn?
Semnele de circulație, regulile și prevederile legale, obstacolele neprevazute,etc., trebuiesc controlate suplimentar.

În relațiile afective dintre doi oameni, suntem deja pe „pilot automat”, deja iubim, deja emoționalul e de partea trăirilor pozitive. Dacă vom analiza ceea ce simțim, așa cum susțineam în articolul anterior, ne vom izbi de emoționalul pozitiv, care ar însemnă, răspuns simplu - DA. 

Dacă nu există aceste emoții, înseamnă ca nu mai suntem în situația de a cântări o alegere, cu siguranță am ales deja - NU.

În alegerile relațiilor interumane, dincolo de emoțional (pilotul automat) avem nevoie de controlul suplimentar al rațiuni. Și de aici totul se complică. Vei spune: până aici știam și eu. Problema e - ce fac cu raționamentele care uneori sunt antagonice (între ele însele) sau se răboiesc cu emoționalul? 

Evident că nu există tipar de rezolvare, o formulă magică sau un pat al lui Procust, însă un fir roșu al „contextului”, cu toate angoasele lui, poate să clarifice direcția noastră.

Dincolo de atracția fizică și toate celelalte emoții pozitive, extrem de importante la debutul unei noi relaționări și nu numai, rațiunea va lua cuvântul.

Există câteva elemente care luate în calcul ar putea fi de mare ajutor:

Comunicarea. Comunicarea reprezintă esența trăirii. Fără comunicare nu putem trăi și tot ea face legătura dintre interiorul nostru și exterior, dintre partea văzuta și cea nevăzuta. Fără acest liant, nu putem trăi în pace cu mediul exterior. Comunicarea bună dintre doi oameni poate denumi acea comunicare care curge și care seamănă cu cea mai placută îmbrățisare. Ceea ce trasmite unul trebuie să se împerecheze cu ceea ce transmite celălalt și să curgă. Lucrul acesta se întâmplă când doi oameni se potrivesc. Comunicarea cu foarte multe obstacole, cu foarte multe noduri, paranteze explicative, analize pe text, blocaje, etc, nu e o comunicare bună, iar cei doi nu vor putea parcurge în pace un drum prea lung.

Obiectivele. Este foarte important ca doi oameni care își doresc să trăiască împreună, să aibă obiective comune. Obiectivele diferite vor aduce cu sine, însingurare, frustrare, distanță, neînțelegeri reciproce, comunicare mediată defectuoasa, etc. Dacă cei doi vor avea drumuri opuse, nu-l vor putea parcurge împreună chiar dacă, poate, se vor întâlni la destinația finală. Acolo vor fi deja obosiți și înstrăinați.

Potrivirea. Potrivirile de orice fel vor lega orice relație și-i vor da un plus de avânt. Când doi oameni descoperă elemente comune în felul lor de viețuire, se vor apropia și nu se vor respinge. Știu voci care spun că polii opuși se atrag dar, nu definesc corect „polii”. Polul este acea delimitare cu „autoritate” maximă. Cei mai evidenți poli diferiți într-o relație nu sunt mărunțișurile ci sunt reprezentați de gen. E deajuns că există diferențe majore între bărbați și femei, nu mai e necesar să existe multe alte diferențe, ca ei să se atragă. Omul simte nevoia de „apartenență”, de regăsire în celălalt. Când ne regăsim în celalalt, ni-l facem prieten. Când suntem foarte diferiți nu putem sta relaxați mult timp în preajma lui.

Principiile și valorile. Asemănarea sau suprapunerea principiilor și valorilor celor doi va lega relația dintre ei. Când există perspective foarte diferite asupra vieții, asupra concepției de relație, când unul vrea mai multa libertate si celalalt e foarte posesiv, fixist sau gelos, când unul vrea copii și altul nu, când unul admiră arta și celalalt o detestă, când unul iubește aventura, iar celălalt rutina, când unul vrea să se dezvolte permanent, iar celălalt comoditate, când unul vrea lux, iar celălalt simplitate...,  în cel mai bun caz, vor trăi unul lângă altul dar nu împreună. 

Și, nu uita... oamenii nu se schimbă, sau nu se schimbă pe termen lung după cum vrei tu, ci după cum vor ei! Dacă cel de lângă tine nu se va schimba niciodată, îl mai vrei?

Încotro...???!!!

Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc... spunea cândva Creangă, și-mi place s-o spun și eu pentru că oricât vrei să-i cunoști pe alții nu reusești prea mult și când te gândești la tine... constați că doar gândești... Nici despre tine nu știi niciodata tot. Descoperi permanent metamorfoza vieții.

Când mă gândesc la mine constat că de multe ori am avut de ales. Și am ales... bine sau rău. Când am ales emoțional am ales bine, când am ales rațional... mmm, a dat cu rest de multe ori. Matematica rațiunii dă erori de multe ori, deși logica pare să fie cel mai exact instrument de operare în viață. Aritmetica sufletului nu dă gres niciodată, deși sunt carcotași care mă contrazic. Am învatat în timp că răspunsurile sunt în mine și am nevoie să le descopăr. Știu ca deja e o lozinca, dar am probat-o și eu și alții și chiar și tu care te îndoiești de asta sau care te încrunți și dai ochii peste cap acum. Am facut-o și eu până cănd m-am săturat și până când am hotărât să verific. Așa am descoperit că atunci când nu știi încotro și nu știi ce ți se potrivește... ascultă! 

Fă liniște în interiorul și în jurul tău! Imaginează-ți contextul asupra căruia trebuie să decizi cu fiecare opțiune în parte! Relaxează-te și urmărește ce simți față de fiecare! Identifică fiecare nuanță de emoție... Și când spun emoție, nu înseamnă că te simti bine sau rău... înseamnă că poți simți față de acel contex... dragoste, atracţie, grijă, tandreţe, compasiune, excitaţie, dorinţă, pasiune, infatuare, bucurie, veselie, extaz, jovialitate, plăcere, jubilare, satisfacţie, euforie, entuziasm, zel, înfiorare, euforie, satisfacţie, plăcere, mândrie, triumf, optimism, speranţă, incântare, ușurare, uimire, surprindere, stupefiere, mânie, iritare, agitare, ţâfnă, exasperare, frustrare, furie, ostilitate, ferocitate, batjocură, acreală, dispreţ, resentiment, respingere, dezgust, repulsie, invidie , gelozie, tortură, tristeţe, suferinţă, agonie, durere, disperare, neajutorare, nefericire, durere, melancolie, dezamăgire, anxietate, ruşine, vină, regret, remuşcări, indiferenţă, izolare, singurătate, înfrângere, jenă, umilire, insultă, simpatie, milă, frică, oroare, alarmă, şoc, groază, teroare, panică, isterie, nervozitate , tensiune, nelinişte, îngrijorare, tristeţe... 

Notează sau reține exact ceea ce simți, evaluează lista... și ăsta va fi cel mai bun răspuns pentru tine.

Eu i-aș iubi...

Am trăit în două lumi paralele.
Lumea mea și lumea lor. 
Singurul punct de intersecție eram eu, dar, doar un punct virtual, o iluzie între două lumi... paralele.

Când am venit, am adus cu mine „lumea mea", dar ei mi-au impus să trăiesc în „lumea lor”, pe principiul conformării în urma aderării la grup. 

Mi-au creat o identitate, cum au vrut ei. Un nume și câteva condiții de existență. Nu puteam ieși din acele contururi.

Pe ei nu-i interesa cine sunt. Erau doar amabili să mă învețe să fiu cine trebuia să fiu. De câte ori alegeam să fiu eu, sufeream. Tot ceea ce aveam de făcut era să adaptez lumea mea la lumea lor și cine sunt eu la cine vor ei să fiu. 

Prizonieră într-o lume liberă. Liberă într-o închisoare. 

Nu aveam decât două șanse... să trăiesc cu lumea mea ascunsă sau să mor în lumea lor limitată. 

Am ales să trăiesc. Să învăț "lecțiile" care mi se predau zi de zi. Și lectiile erau din ce în ce mai multe și mai grele și mă îndepărtau tot mai mult de mine. 

Într-o zi am realizat că am uitat cine sunt și aproape credeam că sunt ceea ce au construit ei în jurul meu. Mi se făcuse dor, tare dor de lumea mea, mi se făcuse tare dor de mine. 

Cum să mă ascund să pot trăi puțin în lumea mea și să fiu eu? Unde să dispar să mă pot dezbraca de hainele lor... sa fiu eu, goală... doar eu...? 

Mi-a trebuit mult să învăț că pot lăsa doar o umbră cu ei, ca să pot fugi... 

Ca să ce? Ca să râd în hohote de rostogolul clipelor jucăușe, ca să țip de bucuria trăirii, să alerg și să mă întrec cu văzduhul, să dansez cu sunetele, să mângâi forme și culori și să iubesc..., să iubesc așa cum "lumea mea" mă lasă să o fac.

Dacă mi-ar da și ei voie să fiu eu, i-aș iubi... și le-aș arăta cât de minunată sunt. Aș trăi cu patima savurării fiecărei clipe și aș împarți cu ei pasiunea existenței. Dacă mi-ar da voie să fiu eu aș împarți lumea mea cu ei și i-aș iubi... Aș împărți zborul și râsetele și muzica sufletului și culoarea sentimentelor... Dar ei, nu-mi dau voie să fiu...

Ei nu se bucură și nu iubesc... doar savurează libertatea trăirii a ceea ce trebuie să fie...
Eu... i-aș iubi...

Povestea OMULUI cu cioburi de suflet...

       Am trăit într-un glob. Nu știu cum am intrat în el sau cum s-a construit în jurul meu. Știu doar ca m-am trezit fără ieșire. Senzația de sufocare te duce uneori la granița dintre două universuri paralele. Credeam că nu voi mai ieși niciodată. Pendulam între resemnare și neacceptare, între docilitate și răzvrătire, între învingător și învins, între viață și moarte...
    Singurul aliat era speranța, speranța că într-o zi se va sfârși... nu știu dacă globul, chinul, lupta sau eu... dar speram ca finish-ul să fie aproape. Atât mai speram.
Ceilalți nu vedau globul meu. Mă vedeau doar zabătându-mă. Uneori treceau și lăsau lânga glob mesaje, îndemnuri, încurajări, alteori îmi zâmbeau si plecau mai departe. Nimeni nu vedea dincolo, nimeni nu era dincolo...

    Și într-o seara, apare un OM... Om la orizont. Nu știa despre mine nimic, nu vedea globul meu... dar a zis: vino! Nu puteam merge, dar o forță îmi spunea: du-te! Frământările s-au amplificat. O nouă zbatere, între bine și rău, între vinovăție și nevinovăție, între cunoscut și necunoscut... Am ales să mă duc... M-am rostogolit cu tot cu glob și-am ajuns. L-am găsit. L-am atins... Cum? Cum l-am atins, pentru că globul ma ținea captivă? Și totuși...

Globul meu s-a ciocnit de globul lui... o dată, de două ori, de... ori... până când s-au spart. Spărtura ne-a unit și ne-a îndepărtat în același timp. Cioburile s-au împraștiat printre noi și în noi... Răni vechi si noi ne-au invadat sufletele. Mișcarea browniană a cioburilor a creat un curent care ne purta înainte și-napoi... Ne răneam și ne vindecam în același timp. Ne iubeam si ne uram cu aceeași pasiune cu care suflul imploziei generase explozia. Ne întrebam și ne răspundeam din priviri. Agonia și extrazul dansau....

M-am prăbușit cu totul pe nisipul universului ce ne înconjura. Niciodată n-am mai trăit prăbușirea așa. Niciodata nu m-am împraștiat în mii de bucăți, în fărâme de viață printre firele de nisip. Niciodată nu m-a cules nimeni. Acum, două aripi imense m-au acoperit. Și-a fost atât de bine... atât de bine... Aripile lui crescuseră din ranile făcute de cioburile mele, rănile mele se vindecau datorită căldurii aripilor lui... Și atât.

M-am întors cu cioburile adunate în palme... cu răni încă sângerând... cu amprenta aripilor calde... și cu un colț de suflet străin, oferit în dar de un OM...

Dincolo de TOT...

Când iadul se unește cu raiul...
Când cerul se unește cu pământul...
Când durerea îmbratișează extazul...
Când moartea dansează cu viața...
Cand lumina și întunericul se contopesc...
Când ești și nu mai ești..
Când te spargi în mii de cioburi 

și alte brațe te adună...
Când nimicul se împreună cu necuprinsul...
Când tăcerea îmbrațișează urletul...
Când cuprinsul și necuprinsul fac pace...
TU..
Când urci și cobori,
Când stai și alergi,
Când vrei și nu vrei,
Când te împrăștii și te aduni,
Când pleci și vii,
Când plangi și râzi,
Când iubești și urăști,
în aceeași frantura de clipă...
EU...
Cand EU există și nu există,
Dincolo de tot, ce mai e?

18...

Iubita mea, de azi înainte...

Când îti va fi bine, zboară!
Zboară și atinge nemărginirea!
Zboară si bucură-te de înalțimile ce-ți învăluie sufletul,
Zboară!
Când îti va fi greu, zboară!
Zboară și lasă în urmă durerea și plansul și dorul...
Zboară și uită umbrele care îți întunecau luminile sufletului,
Zboară!
Între bine și rău... zboară!
Zboară și adună dragoste, bucurie și înțelepciune!
Zboară și culege culoare și mireasmă de vis!
Agață-te de vis și zboara cu el!
Când tu vei fi în povestea lui,
El va fi în realitatea ta,
Și când povestea și visul și zborul
te vor însoți, vei fi fericită.
Visează și zboară până la capăt!
Zboară...

La multi ani, iubita mea! <3

Confluență

Azi, mă gândesc la tine... Tu care ai traversat existența mea în multe feluri. Mă gândesc de ce ai venit, de ce ai rămas, de ce ai lăsat urme adânci, de ce eu...?
Mă gândesc la tine și la sufletul tău... de ce l-a ales pe al meu și de ce îl strigă uneori? 
Mă întreb unde și câte frânturi din mine ai luat cu tine când ai plecat și cât îmi oferi înapoi când revii?
Cum ar fi fost viața mea fără tine și existența ta fără umbrele mele? 
Cât praf de lună sau de stele am adus exisțentei tale ca să fii azi, cel care ești? Ce am atins în zborul meu prin universul tău și ce urme adânci, sau nu... am lăsat? Ce-am luat, ce-am pierdut.... ?
Mă gândesc cum e să trăim unul fără altul, dar cum e să trăim împreună? Cum îmbinăm ca un puzzle cioburi de existență efemeră? Cum trupuri trecatoare se izbesc de suflete nemuritoare?
De ce.. tu? De ce.. eu?
Azi ma gandesc la tine... "omule", oricine ai fi, prin existența mea...



(Photo surce: http://justatouch.tumblr.com/post/23129629287)

Culoarea minții. Arta de a trăi...

Citeam azi o carte în care unul dintre personaje face următoarea remarcă: „Frumusețea nu e necesară. Frumusețea stă în calea preciziei.”

Evident ca ideea m-a intrigat într-o oarecare măsură, dar a reusit să trezească în mine o introspecție și o analiză a ceea ce/cine sunt eu și ceea ce/cine sunt alții.

Am întâlnit, de-a lungul timpului, oameni care gândesc că „frumusețea” nu există, este doar o definire a unor „elemente de viață” care confirmă un anumit confort  unei persoane.
Îmi amintesc multe dintre argumentele celor care „nu cred„ în frumos și care sunau cam așa: „frumusețea nu folosește la nimic”, „cu frumusețea mori de foame”, „toate lucrurile sunt la fel, eu vad totul la fel doar ca din anumite motive le „etichetez” diferit și le numesc „frumoase” sau „urâte”, în funcție de context și de cât caștig am”, „niciun lucru „frumos” sau „urât” nu îmi aduce un plus în viață, decât dacă fac ceva cu el, nu-mi trezesc nicio stare specială, nu au nciun plus de valoare”...

Am intâlnit oameni care idolatrizează „rațiunea”, rațiunea pură... deși, nu mă pot abtine să nu adaug: seacă și goală. Oameni care trăiesc satisfacția vieții doar atunci când reușesc să-și urmeze rațiunea. Când exercițiul logicii lor ajunge la rezultatul stabilit deja. Oameni care cred că satisfacția existenței stă în exactitatea împlinirii matematice a „actelor” de viață.

De cealaltă parte a baricadei, am cunoscut oameni care „idolatrizează” frumosul. Care se încarcă cu energia fiecărui „amănunt” estetic. Oameni care spun: „nu pot trăi fară savurarea frumuseții din jur”. Oameni care admiră permanent detalii cu care își „impodobesc” sufletul. Oameni care admiră o nuanță suavă a unei culori, care admiră rotunjimea unui detaliu, forma „stranie” a unei petale... fragilitatea și armonia unor elemente din jur care ies din „normalitatea” rațiunii pure.

Ce face o floare să fie etichetată „frumoasă” sau ”doar o floare/iarbă/bălărie”?
Încărcătura emoțională pe care o trezeste și o dezvoltă acea „floare” (sau orice altceva), trăirea aceea plăcută care animă „cheful de viață”... face ca unii să „admire” și se se lase cuceriți de încântare, iar alții să o ignore.

Aș desprinde de aici o logică explicativă simplă. Persoanele „raționale” prin definiție, sunt persoane care detestă „emoționalul”, care se tem de „emoții”, care și-au „baricadat” afectivitatea, și o reduc la tacere imediat ce aceasta îndrăznește să iasă din „cutiuța” ei.... Emoția este greu de gestionat pentru ei. Emoția le crează numai probleme, emoția „stă în calea preciziei”, dacă ar fi să preiau argumentația personajului meu. Pot trăi fără emoție, spun mulți...
Aș numi raționalismul, daltonismul sufletului.


Din „întâmplare”, construcția individului uman presupune „rațiune și simțire”, presupune o îmbinare a celor doua si nu „castrarea” uneia dintre ele. Gestionarea echilibrată a celor două laturi umane conturează maximul de satisfactie al existenței. Scopul vieții nu este acela de a anihila o parte din noi pentru a trăi, ci acela de a trăi maxim folosind tot ceea ce avem.

Umbrela „emoționalului” acoperă creativitatea, imaginația, adaptabilitatea, flexibilitatea... Rațiunea nu ajută niciodată în contextele în care ai nevoie de acestea. Rațiunea are menirea de a face ordine în emoțional și de a păstra un echilibru în explorarea infinitului „trăirilor”. Se spune ades „inima are rațiunea ei” dar, niciodată... „rațiunea are „emoția/inima” ei...
Marele gânditor Solomon, spunea: „pazește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieții”... Care sau câte izvoare? Toate... Izvorul vieții se găsește în „emoțional”. Rațiunea, nu este altceva decât instrumentul de gestionare a vieții. Dacă nu faci decat să „colecționezi” instrumente, dar nu ai ce gestiona cu ele... viața e goală... Pe de altă parte, trăirea infinitului emoțional fără instrumente de „acordare” (rațiune) la context și la specificitatea individuală, e nebunie curată.

Mi-ar plăcea să le spun „raționaliștilor”: nu vă mai temeți de emoții, nu vă mai temeți de trairea vieții... bucurați- vă de frumos și de toate emoțiile pe care le aduce cu sine! Nu vă mai temeți de infinitul afectivității, trăiti-l! Invățați să folosiți rațiunea ca pe un instrument de gestionare a vieții nu faceți din el un scop în sine! Lipsa emoțiilor vă face reci, distanți și chiar cruzi uneori... și dincolo de orice baricade si mecanisme de ofensivă ati folosi, în adancul sufletului stiți că lipsește ceva, stiți că nu ați găsit împlinirea vieții de zi cu zi...
Lăsați sufletul să se bucure de culoare, de formă, de sunet... și dați-i voie să se exprime!

Impletirea și folosirea exchilibrată a tuturor „opțiunilor” din „pachetul”cu care am venit în această lume, reprezintă... arta de a trai viața cu adevărat...

Copilărie

Te-am visat, copilărie,

Te-am visat cum alergai,
Cum cântai cândva, zglobie
Și în mreje mă prindeai...

Te-am visat, așa, frumoasă,
Cum te-am întâlnit cândva,
Te făceai că vii acasă,
Și că stai la poarta mea...

Te-am visat cu daruri multe,
Cu cireși și fluturi mii,
Cu nisipul și cu iarba,
Și cu jocuri cu copii...

Te-am visat, copilărie,
Mă trageai în lumea ta,
Mă-strigai râzand de mine
Și dansai în preajma mea...

Te-am visat...
Dar visul fuge, de nu-l prinzi și nu-l păstrezi
Te-am pierdut de mult, copilă,
Te visez... și mă visezi...

Eu, doar sunt...

Tu ești matematică,
Eu sunt poezie...

Numărăm silabe și-mparțim cuvinte.
Adunăm ritmuri,
Versificam necunoscute.
Înmulțim sensurile rimelor îmbrațișate...
Desenăm pătratul perfect al vieții,
Extragem rădăcina cuvântului NOI...
Și rotunjim unghiurile metaforelor vide.


Măsurăm raze de culoare,
Calculăm aria trăirilor accentuate
și deschiderea iambului cotidian
în forma lui pură, sinestezică...
Iubim în strofe,
Traim în cercuri,
Construim sfere de idealuri
și... suntem...

Tu ești matematică...
Eu...
doar sunt...

M.S. 28.05.2016

La marginea orei...

M-am așezat pe o margine de oră.

Sprijineam minutele,

Mângaiam secundele care se scurgeau printre degete...
Să fie joc?
Să fie vis?

Eu și tu eram una...
Ne oglindeam frumusețea în clipele sticloase care dansau pe lângă noi...
Am dansat cu ele,
Și m-am înfășurat cu vălul lila al timpului...
Am continuat să dansez.
Clipele galbene și roșii și albe se agățau de transparența veșmântului meu lung...

Tu și eu eram una...
Ne împleteam gândurile și dorurile cu lumina...
Zorile? Deja?
Abia acum am înteles că a fugit timpul,
Și a tras după sine și veșmantul angelic...

Zorile se unduiau alene printre ultimele stele...
Ultimele secunde...
Și noi doi,
La marginea orei.
La marginea ultimei ore...

M.S. 28.05.2016

Dor...

Astăzi mi-e dor,

Și dorul doare...
Dor de dorința de a dori,
Dor de dorurile toate,
Doruri de dor...

Astăzi ești tu un dor,
Mâine sunt eu...
Dor de dorința de a fi dor,
Dor de dorul de tine,
Doruri de dor...

Astăzi mi-e dor,
Și dorul doare,
Mi-e dor de Soare....

(M.S. 28.07.2015)

Amestec de mine cu tine...

Ce frumos miros mâinile tale, mi-ai spus...
Miros a amestec de mine cu tine,
A amestec de vis cu dor,
Ce frumos miros!

Timpul se oprise
Și clipele se învârteau pe lângă noi goale.
Mâinile modelau gândurile
Gândurile binecuvântau mâinile.

Ce frumos ești tu, ți-am spus...
Ce frumos e amestecul tău de gând cu iubire,
Amestec de primăvara cu soare,
Ce frumos ești!

Timpul se oprise
Și lumea dispăruse în neant.
Freamătul trezea neliniștea,
Neliniștea amăgea trăirea...

Ce frumoși suntem, am gândit
Ce frumos e amestecul de pulbere din stele noastre,
Amestec de lumină cu umbre,
Amestec de mine cu tine...

Îți amintești privirea...?

Îți amintești cum era când împărțeam culoarea irișilor de la porțile privirilor noastre?
Cum pătrundeam temători dincolo de linia orizontului de lumină?
Cum gândul alerga ca un ștrengar poznaș, temător, pe tărâmul celuilalt?
Cum pulsul ne grăbea să dam un ocol,într-o fuga, și să ne-ntoarcem ca și cum totul a fost o simplă închipuire? Cum zâmbetul se străduia să nu evadeze pentru a nu trăda hoinareala...?

Îți amintești cum întâlneam pentru o frântură de clipă primăvara în privirile celuilalt?
Cum furam în fugă o tresărire și-un dor și alergam înapoi ca și cum n-am fi fost niciodată acolo?
Cum strângeam în pumni dorința și visul și-l păstram pentru altă dată în buzunarul tăinuit al sufletului?
Cum ne prefăceam că nu suntem noi și ca porțile au fost tot timpul închise?

Îți amintești cum ne căutam gândurile și glasurile și pâlpâirea emoției parcă rușinată, care se grăbeau să iasă pe ușa privirii tale întunecate, privirii mele albastre...?
Cum împleteam culorile între noi până când scăpăram o scanteie? Cum o lăsam să se stinga singuratică în urmă? Cum căutam disperați orizonturi opuse pentru a nu ne mai întâlni câteva clipe, ca și cum am fi șters falsa vinovație cu o nouă privire?

Îți amintești...

Și tu și eu...

Știu că gândul tău se întâlnește cu gândul meu pe ascuns...
Se privesc și se pierd în profunzimea lăuntrului lor,
și tac.

Știu că mă visezi uneori, când evadezi în tarâmuri străine
Și că aripile visului tău ma ating în somn pe obraz,
Și zâmbesc.

Știu că alergi uneori după sufletul tău care mă caută cu nerabdare
Și că tragi de el să-l aduci înapoi la tine,
Și vine.

Știu că închizi ochii și mă aștepți în brațele tale, ca pe o amforă
Și că adulmeci preaplinul din ea ca pe ambrozie,
Și eu vin.

Știu că dansăm uneori până când sufletele noastre se împletesc
Și că emoția nu poate urma decât un singur ritm,
Și plutim.

Știu că ne întalnim deseori, rezamându-ne de o clipă, de-o oră, de-o privire, de-o umbră, de-un glas...
Și că întretăierile acelea lasă urme,
Dar, tocmai acele urme
Sunt eu... și ești tu...

Deșertului sufletului tău.... (un altfel de poem)

Prizonier în deșertul sufletului tau, deșertul fără timp și fără cărări... strigi cu disperare în fiecare clipă, cânți cu durere cântecul pustiului, plângi cu amar fiacare fir de nisip care-ți curge printre speranțe...

Alergi dezorientat către libertate, libertatea de a trăi libertatea... Alergi spre o zare a liniștei, spre tăcerea și alinul de mult uitate.

Cauți o oază de tine, cauți un loc de popas, te cauți pe tine și speri să-ți găsești măcar umbra... Te prabușești în țărână, ai vrea să dormi, dar e încă lumină...

Aluneci în groapă, adulmeci tăcerea și bezna, amesteci trecut cu viitor și alegi să ieși la iveala prezentului, la fel de gol și de pustiu în speranța că, poate, soarele de azi e altul și lumea de mâine te va elibera...

Te agăți de fiecare fir de iarbă uscat, îti aduni ultima urmă de viață din vene și te-arunci în lumina de-afara ca într-o nouă viață, din nou și din nou... început...

Dar, constați că tot efortul nu te-a dus prea departe, pustiul e din ce în ce mai larg... Nisipul începe să-ți devină prieten, iar vântul să-ți iubească rănile... Te bucuri de dragostea lui ca de regăsirea eternului Sine... că în sfârșit, cineva te iubește pe tine...

Si urli din nou și mai tare, și speri să te-auda vreun zeu... Grăbești pasul spre eliberare... Dar, noaptea se lasă din nou, și totul în jurul tau tace...

Deșertul e în sufletul tau...

Călătorule...

Te port în suflet, călător prin vreme,

Și timp nu e, ca să-ți măsoare clipa.

Te port în gând, rătăcitor prin lume,
Și nu e loc, ca să-ți păstreze urma.

Te port cu mine între două morți,
Și viață nu-i, ca să-nfioare firea.

Deschizătură slabă în desișul nopții,
Fărâmă de lumină și de pas,
Fir de nisip ce zgârie trăirea,
Te port în umbra sorții fără glas,
Și cântec n-am, ca să-ți încant iubirea.

Te port în răsflarea întretăiată,
Și tu nu ești,
Nici eu nu sunt.
Te port în gând...

Scrisoare deschisă adresată publicației Click Sănătate

Doamnă/domnule redactor șef,



Reprezint „subiectul” unuia dintre articolele publicației Click Sănătate, apărut în ianuarie, Nr.1/2016 si vă scriu pentru a aduce în atenția dumneavostră prejudiciul creat de articolul menționat.

Conținutul articolului în care este prezentată experiența mea, reprezentă un interviu pe care l-am dat în luna octombrie 2014, în cadrul Conferinței de presă care a avut loc la Hotel Marriott, în legătură cu Proiectul „Planeta Roz”, derulat de Asociația M.A.M.E.. Iesirea mea în public, expunerea acestei experiențe și propunerea de a consilia (în baza pregătirii mele profesionale și a experienței în această problematică) și de a forma grupuri de suport în cadrul proiectului, a avut ca scop, exclusiv, ajutorarea femeilor care se confruntă cu cancer de sân, pentru care nu am pretins niciun fel de beneficii financiare sau materiale.

Materialul acela nu a fost publicat în Click până în luna ianuarie 2016.

În luna decembrie 2015, am fost contactată de d-na Sorina Severin, în vederea publicării acelui material. În urma schimbului de mesaje pe care l-am avut cu dumneaei, am fost de acord ca articolul să fie publicat. Materialul a apărut în luna ianuarie 2016 în pagina de „Concurs - Povestea mea”.

Menționez că nu am fost informată cu privire la acest aspect și nici nu mi-am dat acordul ca „povestea mea” să apară sub forma unei scrisori, presupus trimise de mine, în scopul de a caștiga suma de 100 lei.

Mai mult decât atât, consider acest gest abuziv și totodata un prejudiciu grav adus imaginii mele. Subliniez faptul că sunt persoană publică, sunt Lector Universitar Dr. și predau în doua Universități din București, iar situația în care m-ați prezentat, aceea a unei persoane care își trimite/ vinde experiența de viață, pentru o sumă de bani, reprezintă un grav prejudiciu adus statutului și imaginii mele de cadru didactic universitar, de consilier și de om.



Lect. Dr. Mihaela Sofrone