Prizonier în deșertul sufletului tau, deșertul fără timp și fără cărări... strigi cu disperare în fiecare clipă, cânți cu durere cântecul pustiului, plângi cu amar fiacare fir de nisip care-ți curge printre speranțe...
Alergi dezorientat către libertate, libertatea de a trăi libertatea... Alergi spre o zare a liniștei, spre tăcerea și alinul de mult uitate.
Cauți o oază de tine, cauți un loc de popas, te cauți pe tine și speri să-ți găsești măcar umbra... Te prabușești în țărână, ai vrea să dormi, dar e încă lumină...
Aluneci în groapă, adulmeci tăcerea și bezna, amesteci trecut cu viitor și alegi să ieși la iveala prezentului, la fel de gol și de pustiu în speranța că, poate, soarele de azi e altul și lumea de mâine te va elibera...
Te agăți de fiecare fir de iarbă uscat, îti aduni ultima urmă de viață din vene și te-arunci în lumina de-afara ca într-o nouă viață, din nou și din nou... început...
Dar, constați că tot efortul nu te-a dus prea departe, pustiul e din ce în ce mai larg... Nisipul începe să-ți devină prieten, iar vântul să-ți iubească rănile... Te bucuri de dragostea lui ca de regăsirea eternului Sine... că în sfârșit, cineva te iubește pe tine...
Si urli din nou și mai tare, și speri să te-auda vreun zeu... Grăbești pasul spre eliberare... Dar, noaptea se lasă din nou, și totul în jurul tau tace...
Deșertul e în sufletul tau...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu