Așteptând magia vieții

        Citeam zilele trecute, gândurile unui prieten, care scria că viața se reduce, de fapt, la o sumă de momente magice. Am zâmbit și am fost de acord pentru că euforia pe care o trezea plăsmuirea acelei argumentații a reușit să mă-mbete, să deruleze în fața mea momentele plăcute pe care, într-adevar, memoria mea le păstrase.
Dar zâmbetul meu și visarea s-au împiedicat la-ntâlnirea cu rațiunea ce nu cu mult timp înainte mă convinsese să pledez pentru o altă perspectivă a vieții..., susținând că de fapt, nu e vorba decât despre o sumă de așteptari... ale unor momente frumoase.
     În copilărie așteptam să vină mama și tata, bunica..., vecinii, să mergem la școală, să vină vacanța..., să creștem..., „să ne facem mari”. Apoi, așteptăm marea dragoste, așteptăm să vină spre noi fericirea (într-o zi o să fie bine!), așteptăm promovarea și ascensiunea profesională, așteptăm șanse și oferte, așteptăm norocul să ne iasă în cale... După o vreme, obosind, așteptăm sfârșitul de săptămână cu o ardoare de-a dreptul febrilă, ca și când fericirea s-ar ivi doar în zilele de sărbătoare, așteptăm concediul, așteptăm..., așteptăm..., așteptăm ziua în care vom simți cu toată ființa, adevărata viață.
     Sunt zile și nopți ce se scurg, printre acele momente... în care, parcă uităm că trăim. Presiunea și vraja așteptării se așează ca o fantasmă între noi și realitate, între noi și frumos, între noi și iubire...

Ne-am epuizat în așteptare, și nu ne-a mai rămas nici o picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului așteptat. [...] Uneori așteptarea ne maturizează, alteori ne omoară.(O. Paler

    Mi-am dat seama atunci, poate pentru prima dată, că eu, poate ca și tine, valorizez viața după cât este și nu după cum este (cantitativ/calitativ). Așa cum sunt tentată să spun despre-un pahar în care există doar de un deget apă, că e gol, așa cum prea ades arunc felia de pâine rămasă, doar pentru că e prea puțină, așa constat că viața e definită de ce-i mai mult decât de ce-i frumos... și bun... și prețios.

   Greșeala oamenilor a fost că niciodată nu s-au priceput să se uite lângă ei. Li s-a părut că dacă fericirea există, ea trebuie să fie inaccesibilă sau, oricum foarte greu de atins. Dincolo de orizontul lor... (O.Paler)

    Mă uit lângă mine și văd un ghem de blăniță ce încearcă să se cuibăreasca în bratele mele, ca și cum aici își va găsi fericirea, apoi o fetiță-mi zambește și ascunde la spate o șotie, un cadou cu care desigur, mă va face să râd. Pe noptieră un buchet de maci roșii îmi încântă privirea... Închid ochii. Parcă visez. E atât de frumos... Și cum de nu am mai văzut toate acestea? Să fi venit oare, la mine, vreun moment din acela magic și eu să nu știu?
    De-afară trilul unei păsări, ce zăbovește pe crengile teiului din față, 'mi-mbată visarea. Dar nu visez... sunt trează, zâmbesc..., e un dar..., cineva mi-a trimis un moment magic... Și... parcă, și ieri am văzut... da, firul acela de iarbă... și apusul... și fluturii... și zambete..., zambetul lui - talisman matinal pentru o zi minunată... și aerul și timpul, și gîndurile celor ce mă iubesc... și soarele ce mă face cochetă, purtând ochelarii la modă, și... toate aceste momente...