Nu credeam să-nvăț a trăi, vreodată

   Te văd. Mă uit la fața ta zâmbitoare, stingher nedumerit. Parcă nu îndrăznești să-mi spui ca-i o prostie, sau un sofism. Dar, am să-ți povestesc...

   M-am născut prin clasa a zecea de liceu... când Psalmii lui Arghezi mi-au deschis orizonturile și când am înțeles... 
   ...că viața este infinită... și căutările de a te "găsi" te ajută să-ți construiești, linie cu linie, propriul portret,
   ...că vis al morții eterne, e viața lumii întregi. (Și am săpat adânc la "rădăcina" eminesciană, atât de adânc încât am ajuns să regăsesc, o picătura din izvorul acela nesecat în mine),
   ...că pot fi liberă, că nimeni și nimic nu-mi poate îngrădi trăirea,
   ...că port în mine o mie de vieți,
   ...că pot iubi până la dizolvarea ființei mele,
   ...și pot, în același timp, contempla, distant și rece tot spectacolul ancestral  manifestat ciclic, în acest spațiu definit de noi - viață. 
    După liceu... totul s-a stins... am murit..., sau mai bine zis m-am trezit din visul acela, am intrat în viață și am trăit în moarte. Simțeam în tot acest timp că adun în mine ceva, că se strânge acolo o sevă, care într-o zi va țâșni, și-mi va inunda sufletul. Simțeam nevoia să spun..., să strig..., să urlu de durerea trecerii prin vene a acestui fluid, dar nu era nimeni care să mă audă... 
   Drumul meu, a luat întorsături ciudate, amare, dar într-o zi (nu de mult) am renăscut. Tot chinul acela, ca durerile nașterii... m-au adus din nou în vis... și în libertate. Descopăr acum o nouă viață, descopăr acum că a trăi nu-i doar un verb, o vorbă, o obligație... 
   Învăț să trăiesc, învăț și ce-nseamnă a fi...  
   Învăț să mă bucur și să calc fericită pe drum, alături de mine. Și asta îmi pare că-nsemnă cu adevarat A TRĂI.