Dacă n-ai fi...

„Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc...” își începea frumos, Creangă, înșiruirea de imagini și emoții pe care le purta cu el ca pe o baterie de rezerva, într-o viață haotică și fără un sens bine conturat, uneori.

Așa îmi vine și mie să-mi încep introspecția, pentru că deseori mă gândesc dacă mai simte și mai gândește cineva acele trăiri care-mi întrerup uneori fluxul existenței, ca atunci când ești forțat să-ți ții respirația până nu mai poți.

Așadar, nu știu dacă cineva înțelege sau va înțelege vreodată ce scriu câte-odată aici, dar e locul meu de întâlnire cu mine, locul în care dau voie gândurilor să se transforme în cuvinte și-n fraze (poate uneori haotic și deloc inteligibil) și emoțiilor să prindă contur prin metafore colorate.

Nu știu dacă știi cum e să te dizolvi până la a rămâne doar o bucățică de minte cu ochi, doar atât, să te ridici deasupra tuturor lucrurilor și să privești totul ca pe un spectacol, obiectiv, detașat... tot ceea ce în dimensiunea vieții pe care o cunoaștem numim realitate.

Nu știu dacă știi cum e să trăiești uneori cu senzația că nu exiști, că totul e de fapt o plăsmuire a acelui petec de minte despre care vorbeam, care plutește nestingherită într-o dimensiune a infinitului care ne înconjoară. E ca și cum doar realizezi că nu exiști, nu te vede nimeni, nu te aude nimeni, ca „omul-fantoma” și tot freamătul celor din jur, care se desfășoară într-o agonie fără sfârșit, într-o dimensiune de care sunt legați și pe care se străduiesc s-o păstreze, trece pe lângă tine, trece prin tine...
Ceilalți își duc existența independent de tine, intersectându-te doar când ai putea fi una din resursele lor. Da... ai putea fi una din resursele lor, cu care și-ar rezolva problemele sau și-ar îndulci existența, pentru că dacă „n-ai fi”, ar fi alte resurse, la fel de satisfăcătoare sau chiar mai mult de atât.
Pentru că dacă n-ai fi tu, nu ar lipsi nimic, pentru că nu poți simți că lipsește ceva despre care nu știi că ar fi putut fi. Și nici nu poți trăi cu nostalgia unui potențial universal despre care nu poți decât să presupui că ar putea fi, și ar putea fi chiar frumos.

Ne place uneori să credem că fără noi s-ar răsturna pământul sau alții n-ar putea trăi... Ne place să ne auto-înșelăm, să ne credem mai importanți decât suntem...
Ne place să spunem: fără... X (om, sau talent, sau rezultat al existenței sale) lumea ar fi mai săracă, dar lumea e deja la fel de săracă fără infinitatea de posibilități și de oameni și de contexte, care ar fi putut sau ar putea să existe și nu sunt...
Pentru că „ce e o clipă în raport cu nemărginirea?”, spunea Eminescu cândva, sau ce e un om in raport cu nemărginirea, aș spune eu.

Nu știu dacă ai trăit vreodată senzația plutirii între viață și moarte. Când niciuna nu-ți oferă nimic și niciuna nu se supără că nu te conține. Nici măcar pe ele nu le interesează că ești sau nu ești. Ca și cum ar fi atât de ocupate și de grăbite că în viteza cu care se rotesc numai de tine nu sunt interesate...
Ca și cum vizionezi spectacolul vieții ca un perpetuum mobile suprem, în care nu contează decât mișcarea, aceeași mișcare, aceleași cercuri, aceleași legi repetate, ca un set de fractali existențiali.
Ești sau nu ești parte a acestei existențe efemere, dar infinit repetitive, este fix același lucru pentru existență.

Dar, dacă ești? Dacă tot ești, da-ți voie să fii! Da-ți voie să fii esența aceea care a prins contur cândva, pentru că e unică. Dă-i voie sinelui său să fie, așa cum e el, dar să fie. Nu pentru alții, nu pentru lume, nu pentru ceea ce lași în urmă, ci pentru simplu fapt că există. Doar atât, lasă-l să se manifeste, și să plutească în sensul lui, în ritmul lui, cu tot ceea ce conține și cu mixtul de componente care n-a mai fost și nu va mai fi vreodată.

Sinele, esența fiecărui individ  e acalitativ (dacă aș putea inventa cuvântul), adică nici bun, nici rau.... Tot ce urmează după „a fi”, face ființa „bună” sau „rea”, într-o definire subiectivă, a unei existențe duale universale.
Pentru că evaluarea unei valori se face prin raportarea la un standard, iar standardele pe Terra sunt stabilite aprioric pentru noile existențe, bazate pe matematica istoriei, pe legea numerelor mari, pe sume de caracteristici asemănătoare care conțin un element comun.
Uitând, de altfel, infinitatea de posibilități din existență și uitând că suntem unici. Singurele standarde de neclintit, singurele repere sunt legile universale stabilite undeva, cândva, o dată pentru totdeauna. Restul, oricât de cântărit ar fi, e subiectiv...

Așadar, dacă n-ai fi, n-ar fi nicio pierdere, n-ar lipsi nimic,
Dar, dacă că tot ești, atunci, dă-ți voie să fii TOT...

(Foto - http://www.fotocommunity.de/photo/schattenkind-andrea-aplowski/35441695)