Mi-am creat un chip... de străin. Mi-am creat un suflet.
Era pe vremea când noaptea se îmbina cu ziua, dar soarele nu voia sa apară printre freamătul înghețat al iernii și ceața din sufletul meu. Era zi, dar era încă noapte.
L-am creat cu mâinile mele și fiecare atingere aducea cu ea o incantație. Fiecare trăsătură pe care o desenam în lutul moale, purta cu ea emoția întâlnirii... vibrația identității unui „noi” care a existat dintotdeauna și care nu s-a-ntâlnit niciodată.
Apoi, am așteptat. Credeam că într-o zi, soarele va năvăli și printr-o fereastră mică uitata deschisă pe culoarele sufletului meu, va invada cu atâta repeziciune tot spațiul acela infinit de îngust, încât se va lumina tot Universul acoperit de zăpadă, de zăpezi și de ierni repetate.
Și-a venit. N-a venit cu soarele, a venit cu vântul... un vânt puternic, care dărâma totul în cale.
Străinul acela a devenit realitate, a devenit comun, a devenit al meu... pentru o clipă, sau mai multe clipe... Ca o tornadă a răscolit totul în cale și vârtejul de vibrații a spulberat tot ce era... Ce era..? Niște pietre de aducere aminte, neclintite până atunci...
Atât era...
Chipul acela era așa cum l-am creat. L-am privit cum dormea și-am zâmbit. Da, el era... Și cine zicea „să nu-ți faci chip cioplit!”? L-am făcut...
Chipul acela s-a uitat îndelung și adânc în ochii mei și m-a făcut să ma îndrăgostesc prima dată de mine. Ca și cum pân-atunci n-am știut cu adevărat cine sunt... L-am iubit, m-am iubit, ne-am iubit...
Mi-am creat un suflet. Sufletul acela a rămas cu privirea mea încrustată ca o pecete în adâncurile lui, sufletul meu a rămas... doar a rămas...
Vântul și-a urmat drumul, poate la fel de vijelios cum a și venit...
Eu am devenit realitate... eu am devenit chip... Sufletul meu nu mi-a mai fost străin...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu