Scântei

Ploua...

Gânduri plictisite și răzlețe se târau pe asfaltul mocirlos al amestecului de timp și spațiu, într-o primăvară timpurie... Mă trăgeau după ele, deși, n-aș fi vrut decât să închid ochii și sa rămân într-un punct fix, pentru eternitate. Mesele erau pline și oamenii fremătau în rămășițe de zâmbete și emoții rămase din iarna care parcă dispăruse cu totul. 

Intru. Zgomotele, lumina întunecoasă și chipurile indiferente de pe margini, n-au reușit să stârnească nicio vibrație nouă. Simțeam apăsarea trăirilor pe care le purtam ca pe-o povară cu care aproape devenisem una... Ridic privirea spre a-mi face loc cu ea printre energiile fremătânde din jur... Ochii mei se întâlnesc cu ochii tăi, dar privirea mea nu te vede... sau, nu te vede bine... 

Tu insiști să privești... eu insist să nu văd... Întunericul meu ignora cu insistență lumina ta.

Ai plecat. 

Întunericul bagajului meu pe care-l căram aproape responsabil, devenise un sine qua-non al existenței mele. 

Plec și eu... Mă îndepărtez greoi și mă tot duc... afundându-mă fără discernământ în profunzimea neantului de altă dată sau dintotdeauna... 

Mă trezesc... și observ că undeva pe rochia neagră cu care dansasem cu o zi înainte printre mesele înghesuite și zgomotele de gânduri amestecate cu ploaie, de rochia mea se agățase o scânteie... 

Era scânteia privirilor tale care ți-a scăpat fără să știi, înainte de a pleca... 

Mă aplec... o iau în palmă, o privesc... închid pumnul și gândesc... Dar, gândurile nu voiau să gândească. Doar o emoție firavă se tot înghesuia să mă împingă într-o direcție necunoscută... Și zăbovesc așa un timp... două timpuri... și-o vreme... Când, dintr-o dată, se face lumină, ca lumina zorilor unei dimineți de primăvară adevărată...  și lumina îmi aduce gândul, iar gândul îmi strigă: dă-i omului înapoi scânteia! 

Te caut. Te văd de departe, acum văd din ce în ce mai bine și simt că vreau să-ți înapoiez scânteia privirilor tale care s-a agățat din greșeală pe rochia mea lălâie și neagră cu care mă înfășurasem cu tot cu povară... 

...

Jocul cu scânteia, jocul de-a aruncatul scânteii de la unul la altul, ca și cum ne-ar frige... ca și cum am da-o și am lua-o cu aceeași dorință, umple întreg universul care mă înconjoară... Aruncarea scânteii, înainte și înapoi, într-o mișcare haotica, dar într-o ordine exemplară a unor emoții clare, face ca realitatea să dezvăluie noi dimensiuni pe care nu știu dacă nu le-am văzut niciodată, dar știu că doar tu ai reușit să le desenezi în bezna aceea învechita și umeda... 

Și din tot jocul asta, privirea mea năștea cu greu prima scânteie după eternități de existență efemeră... 

Dansul scânteilor privirilor noastre, a schimbat dintr-o dată lumea, lumea mea. Ai adus cu tine un alt scenariu, un alt decor, un alt dans... M-ai așezat printre gânduri și emoții noi, lăsând în urmă mesele aglomerate și triste.. Ai plutit cu mine într-o lume pe care n-o cunoscusem până atunci... 

Și urma culorilor pe care le-ai lăsat după tine, mă face încă să dansez cu ele și să trimit spre depărtările orizonturilor tale... alte scântei dansând, pentru timpul în care vei avea nevoie să le culegi de pe poala hainelor tale... 

Dansul acesta va rămâne dansul luminii într-o existență întunecată... iar scânteile vor fi ancorele noastre în toate porturile în care viață ne va poposi pe fiecare...