Madlena nepăsării

Citesc Madlena (Aurora Liiceanu). Savurez cu mare plăcere tot ce scrie această femeie pe care o iubesc și o admir, și nici măcar nu îndrăznesc să cred că vreodată gândurile mele ar ajunge la ea. Ce nevoie ar avea să i se mai spună încă o dată lucruri pe care cred că le-a auzit de sute de ori? O admir așa cum admir și alte femei minunate pe care le consider un izvor nesecat de viață, de profunzime, de culoare. Cred că suntem prietene de-o viață, acel gen de prietenie ascunsă într-un sâmbure de emoție și atât. Acea prietenie pe care o simt față de mai multe persoane cu care nu am interacționat niciodată și pe care îmi place s-o numesc „prietenia umbrelor”.

Citesc Madlena. Aproape toată lumea știe și înțelege metafora, „madlena” lui Proust, care a devenit simbolul „memoriei involuntare”, madlena pomenita de mulți scriitori „devine un procedeu literar [...] Madlena este numele generic al detaliului... Ea însă, funcționează în mod paradoxal, dovedind că involuntarul poate învinge voința. Sau poate se alătură ei, se bagă în față, venind cu lumea lui largă. Căci farmecul și splendoarea detaliului sunt nemăsurate și magice.”(Aurora Liiceanu)

Citesc Madlena. Mai multe detalii din text devin madlenele mele. Aproape la fiecare paragraf dau o fuga undeva în trecut, savurând cu repeziciune madlena trecutului specific.

Sunt câteva elemente care susțin lucrarea ca niște piloni, așa cum „motivele” sunt condimentele de bază ale poeziei.  Madlena, amintirile, detaliul, marea, potrivirile, diferențele, tăcerea, contemplarea, înserările...  mă stârnesc să scriu despre ele, însă un alt amănunt, prezent în mare parte a textului, nepăsarea, mă face să privesc cu atenție în oglinda sufletului meu. Nepăsarea sau lenea, sau indiferența, prind/e în carte alte contururi decât cele comune. Nepăsarea pare să fie parte din esența vieții, din esența normalității trăirii umane.

Mă întorc în timp și timpuri, și încerc să identific ocazii în care am dat dovadă de nepăsare. Nu găsesc prea multe, însă acelea puținele care sunt, încărcate de emoții apăsătoare. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu acuzată de nepăsare, poate nu pentru că ar fi fost rău sau urât ci pentru că mi-aș fi dorit să stăpânesc acest tip de trăire, pe care însa, n-am reușit să-l identific niciodată coerent.
Înțeleg acum că ceea ce alții etichetează la mine ca fiind nepăsare, este, de fapt, un soi de îndepărtare a mea în fața libertății lor, un drept pe care îl recunosc celuilalt la libertatea de a-și trăi viața cum vrea, fără presiunea existenței mele în preajmă. De obicei îmi arat doar intenția, interesul, cu limite... apoi, aștept... apoi, dispar.
Nu mai bat a doua oară și nu mă mai întorc... Unii spun ca e orgoliu, alții spun ca e frustrare, unii nu spun, dar, gândesc ca e prostie, alții cred că e nepăsare...

Eu cred că e normal să fiu așa. Cred că e normal să oferi doar un semn de intenție, o licărire de „păsare” în fața unei infinități de răspunsuri pe care le poți primi înapoi.
Cred că cine are nevoie și vrea să-ți pese de el, va prinde intenția și o va lua cu el în zborul lui, te va prinde de-o aripa și va zbura cu tine... pentru că vrea să fii acolo, pentru că te vrea „a fi”...

Dincolo de aceasta împerechere între a-ți păsa și a fi luat în considerare, sunt detalii... prea multe detalii care se așează ca praful peste intersectarea a doua ființe.
Din fericire suntem flexibili, ne modelăm pe contururile contextelor și facem din „păsare” sau din „nepăsare” instrumente de echilibrare a trăirilor interioare în raport cu cele exterioare.
„

„Suntem aceiași mereu și ne-aceiași mereu sau chiar alții decât credem....” (Aurora Liiceanu)