Femeile aleg? (1)

   Dacă vrea o relație cu mine să mă caute...
   Mi-am amintit de replica asta spusă de un prieten într-o discuție, cu multă vreme în urmă... și acum îmi dau seama că replica are, mai nou, caracter ”unisex”.
   Cu câteva generații înaintea nostră, chiar și în perioada tinereții mele concepția privind debutul unei relații era foarte clară: femeia așteptă să fie curtată. O femeie care dădea semne vizibile de interes față de un bărbat, nu era deloc bine văzută în societate. Evident tiparul comportamental făcea parte dintr-un pachet mai amplu, în care rolul și statusul femeii erau foarte bine stabilite: femeia trebuie să fie supusă bărbatului...
    Cu timpul, dezvoltarea socială a adus cu sine schimbarea poziției femeii în societate și evident și în relația cu familia, cu partenerul de viață. Astăzi nu mai este etichetată ca ”îndrăzneală” din partea femeii să să se exprime public, să solicite și să exercite poziții de conducere, să administreze afaceri, să participe cot la cot cu bărbații la diferite evenimente, să frecventeze localuri „de petrecere a timpului liber”, etc. Cu toate acestea, în afișarea ”interesului” față de un bărbat, încă mai există rețineri.
    Îmi amintesc că de mai multe ori amici, prieteni (bărbați) mi-au spus: tu poți avea orice bărbat vrei lângă tine... ”Ei, aș! Gluma zilei!” Și m-am tezit și eu spunând asta altor femei... Bărbații spun: femeia are o poziție privilegiată... femeia alege. ”Hmmmm...”
    De ce cred bărbații că femeia alege? De ce cred bărbații că deținem ”cheia”? S-au inversat atât de clar rolurile? Ei stau precum yala si ”cheia” deschide sau nu? hmmm...
    Dacă asculți femeile... ele vor spune: bărbatul alege. Nu pot eu ca femeie să mă duc să-l agăț și să-i spun: helooo... aș vrea să-mi petrec timp cu tine sau aș vrea să încercăm o relație!. De ce cred femeile că bărbatul alege? 
   Am auzit femei care spun: dacă mă place să facă și pe naiba' să mă aibă! Am auzit bărbați care spun: dacă vrea o relație cu mine să mă caute!
     Ei bine, cine, pe cine, alege? Cine face primul pas? Într-o societate în care nu mai există reguli clare de conduită relațională pe plan emoțional, relațiile de cuplu funcționează din ce în ce mai defectuos, bărbați și femei deopotrivă, se plâng de relațiile pe care le au, cei care au, iar cei singuri se plâng cât de greu e să găsești pe cineva, în primă fază, și cât de greu e să-l ”atenționezi” că ești interesat.
     Într-o lume în care barierele comunicaționale dispar din ce în ce mai mult, oamenii au probleme din ce în ce mai grave de comunicare si relaționare...
     Să fie fie orgoliul ”zona de interes major” la care nu renunțăm, ba chiar căutăm să-l alimentăm și să-l ridicăm la nivelul cât mai înalt? Să fie teama, frici adunate care iau amploare... frica de ridicol, de refuz, imaginea de sine...? Să fie comoditatea? Să fie nevoia de un backup pentru eșec, să pregătim din start deculpabilizarea... ”tu m-ai cautat, tu ai insistat, tu ai dat buzna în viața mea”?

   
     Încă tind să cred că problemele legate de relații, de la prima privire și pănă la capătul lor, oricare ar fi acel capăt, stau pe temelia unei comunicări defectuoase și că disfuncțiile la nivel comunicațional reprezintă principala cauză a singurătății si a neîmplinirilor în relații.