Singurătatea, binecuvântare sau blestem?

  Am întâlnit în ultimul an foarte mulți oameni singuri. De la prieteni care divorțează, la studenți care nu-și găsesc perechea, de la comentarii pe Facebook, până la zeci de articole în diverse publicații print sau on-line, care vorbesc despre singurătate.

    Să fie singurătatea flagelul viitorului?
Indiferent că analizez statisticile privind rata divorțialității, extinderea plăgii ”second life”(a vieții în manieră virtuală), a incidenței cancerului (boala „nefericirii”), a nemulțumirilor permanente acuzate de oameni în legătură cu relațiile de cuplu... la orizont se întrevede tendința spre izolare și spre singurătate.
 
   Sunt oameni singuri care consideră statutul lor blestem sau alții care se bucură de fiecare clipă de singurătate cu toată ființa lor.

   Indiferent că suntem adepții creștinismului sau evoluționismului, singurătatea n-a fost prevăzută ca status în pachetul de baza. Perspectiva creștină asupra relațiilor umane stabilește din start că „nu e bine ca omul să fie singur” (și nu se referă la relații sociale pentru că pe lângă Adam, Dumnezeu n-a creat o stradă lungă cu vecini, ci o femeie). Viziunea evoluționistă asupra umanității, prezintă inițial o aglomerare de posibilități de creare a genomului uman, la întâmplare... și nu o ”celula” unică... Până și maimuțele, dacă avansăm în teoriile specifice, au parteneri de coabitare unici... sau chiar familii...

   Indiferent de modul de manifestare sau de ceea ce transmit persoanele singure, toate suferă din cauza acestei realități cu care se confruntă zilnic. Sunt foarte puține, extrem de puține excepțiile și chiar și acolo situația este discutabilă.

    Cred că există trei faze ale singurătății. Eu le numesc - faza primară sau de acomodare, faza de resemnare și faza de disperare.
     Faza primară, este perioada de acomodare sau reacomodare cu singurătatea. În acest stadiu, singurătatea este catalogată ca libertate absolută... sau marea dragoste cu tine însuți.

    Faza de resemnare este cea în care apar primele semne ale durerii. Primele zile în care nu-ți mai place ce trăiești... (sau ieșirea din perioada romantică, sau pasională). Recunoști că nu ți-e bine, dar n-ai cum să rezolvi situația de fond imediat, începi tatonări, constați că e mai greu decât credeai, te îmbeți cu apă rece amintindu-ți de libertate, îți repeți zilnic că ești bine și că nu te mai întâlnești cu perioada asta și începi să speri că într-o zi situația se va schimba. Cu cât trece timpul și rezolvarea nu mai vine, începi să accesezi adicții... ieșiri, nopți pierdute, aventuri, relații pasagere...etc... în căutarea unei zone de ralaxare, de împăcare interioară, să te împaci cu nemulțumirea, și cu durerea...

    Faza de disperare este faza în care nu te mai poți minți singur, în care realizezi că toate surogatele nu au făcut decât să te mențină pe o linie de plutire în timp. Dar timpul a trecut, ești mai bătrân, ai mai puține zile în față și tu tot suferi, tot îți lipsește conexiunea cu o persoană potrivită. E faza în care îți dorești cu ardoare ca zilele care ți-au mai rămas să le trăești în pace și să te bucuri de ele, iar pacea și-mpăcarea cerșesc ardent să te întorci la matcă... Să nu fii singur.

    Interesant este că Singurătatea, ca și opusul ei, Viața de cuplu, trec, în manieră identică, prin aceste trei faze... În cuplu... Îndrăgostirea/pasiunea, când totă lumea e a ta, Resemnarea, când te trezești că nu e chiar cum ți-ai dorit și Disperarea când sufletul tău urlă: gataaa!!!

    Există și excepții, după cum spuneam, în care faza de disperare este înlocuită cu obișnuința, cu compromisul, cu toleranța... Excepții din ce în ce mai rare... În cuplu excepția aceasta se mai poate numi uneori, DRAGOSTE...

    Singurătatea nu poate fi decât blestem... pentru că omul nu e făcut să fie singur...