„Nu credeam să învăț a muri vreodată”... sunt gândurile care mă invadează acum când simt nevoia să aștern aici despre intenția mea de a divorța de România. Evident că dacă „prietenii” mei de la pateticul post de televiziune, Kanal D, ar avea nevoie să folosescă în interes propriu și acest articol, ar scrie mare, pe o burtieră căt mai roșie posibil:Părăsită de România când se lupta să-i ajute pe oamenii ei!!!
Am cochetat ades cu ideea plecării, deși, în ultimii ani am considerat că sunt destui oameni minunați aici, cărora le pot oferi din ceea ce mi-a fost dat mie, pentru a-i ajuta sau învăța să depășească obstacolele vieții, să ia tot ce-i bun din tot ce-i rău și să construiască mai departe cu el, dezvoltarea lor. Dar, probabil visez și probabil cred că trăiesc, dar nu trăiesc, sau am greșit petecul de lume căruia mă adresez...
Din ce în ce mai mult cred că nu poți să oferi parte din sufletul tău unei țări în care marile puteri nu văd de la înălțimea soclului lor că în jur mai există demnitate, valoare, omenie. Că în jur mai există oamenii pe umeri cărora s-au cațarat să ajungă acolo. Despre puterea politică nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc nici macar din perspectivă sociologică, sau în sensul de poveste a vorbei, pentru că aș vorbi degeaba. Mă obosește și mă plictisește însuși faptul de a mai gândi ceva în sensul ăsta, pentru că e chiar o pierdere de vreme. Orice ai gândi, orice ai spune... ar fi în zadar. Și pentru exercițiu, prefer alte domenii...
Despre a doua putere în stat, mass-media... aș mai fi spus câte ceva până acum două zile. Dar, nu mai am putere să spun și nu mai văd rostul de a vorbi despre un mare tomberon de gunoi... Și nu exagerez deloc... Jurnaliștii „obișnuiți” trăiesc călcați în picioare de către superiori, iar ei la rândul lor, calcă în picioare pe toți cei care, până la urmă, le asigură existența.
Emisiuni întregi și rubrici semnificative arată cu degetul spre declinul unei societăți care se caută pe ea însăși de multă vreme, cu aceeași nonșalanță cu care promovează nonvaloarea, dar mai ales denaturează și îngropă tot ceea ce, încă, mai există bun.
Nu credeam sa învaț a muri vreodată... nu credeam că voi ajunge să mă bucur pentru orice om de valoare care pleacă să ofere altora rezultatele inteligenței, educației și eperiențelor lui și să-și ofere cu toată deschiderea sufletul unor societăți al căror sânge nu-i curge prin vene. Nu credeam că voi simți într-o zi, că nu mai vreau relația asta, că nu mai pot iubi decât natura din tot ceea ce-nseamnă România... că vreau să divorțez de România!
Trist! Nu stim sa ne punem in valoare. Nu stim sa tinem la noi insine. Imi pare rau pentru toate aceste momente de disperare. La noi e cumva si moda de a ni se face lehamite de tara, intr-o maniera in care un neamt sau american nu ar face-o cu toata sila fata de presa, de politica, de administratie si de toate celelalte pecingini.
RăspundețiȘtergereHahaha... da, din nefericire comparatia e utopica... Nicio pecingine nemteasca sau americana nu se potriveste cu cea romaneasca... Daca as fi trait acolo, aveam deja asigurate batranetile cu despagubirea pe care as fi luat-o pentru prejudiciul adus de presa... Intamplator stiu ce e rau si ce e bine si acolo, si vorbim de cu totul alte variabile si raporturi... Peste cativa ani buni, ai sa-mi dai dreptate...
RăspundețiȘtergereMie chiar imi pare rau de chestia asta. Cred insa, in acelasi timp, ca putei pati la fel si in America si sa te judeci cu ei pana la adanci batraneti, invatand din aceasta experienta care e puterea corporatiilor, lobbistilor, presei, la fel cum invatam in Romania care e puterea structurilor militarizate (servicii secrete, armata, politie etc etc). Am revazut, de curand, filmul The Constant Gardener si m-am intrebat cum o fi sa te nasti om si sa ai destin de soarece? Probabil ca intre tarile cu conducere militara din Africa si noi diferenta nu e de esenta, ci de grad. Totusi, nu divorta de Romania. Pentru ca... habar n-am, asta e parerea mea.
RăspundețiȘtergere