CONFORM CU ORIGINALUL

    Am ajuns, în sfârșit la concluzia (la care, probabil, alții au ajuns de mult...) că există doar două lucruri în viață care ne controlează existenta... NEVOILE și IMAGINEA DE SINE. Evident, relația dintre cele două este foarte strânsă. În funcție de imaginea pe care o ai despre tine, îți vei satisface nevoile (A. Maslow), într-un fel sau altul. 
    Dacă deasupra imaginii despre tine pui o eticheta pe care scrie: sunt sărac, n-am bani... vei achiziționa pentru tine și pentru mediul tău de viață lucruri ieftine și de proastă calitate. Sunt oameni care au o imagine de sine echilibrata, buna... care știu că valorează foarte mult, dar lipsa banilor nu-i face sa se eticheteze săraci și niciodată nu vor cumpăra lucruri ieftine și de proastă calitate... vor cumpăra lucruri exact cum își doresc și care li se potrivesc, dar mult mai rar...       
    Același mecanism este acționat și în relații... acceptam în viața noastră relații care ne satisfac nevoile (nivel 1,2,3.../piramida) în raport cu imaginea de sine. Niciodată nu vom accepta să ne împodobim sufletul cu mizerii sau cu „oferte” de proastă calitate din partea celor cu care relaționăm, dacă ele nu corespund imaginii pe care o avem despre noi înșine... 
       Tot ceea ce facem, facem în scopul satisfacerii nevoilor și tot ceea ce acceptam pentru satisfacerea nevoilor este... conform cu „originalul”...

... pentru tine

Îți șoptesc în poală vise,

Îți țin clipele deschise,

Îți aduc în minte vara,

Îți visez făptura seara...

Îmi  spui că sunt așa cum vrei,

Îmi umpli buzele de tei,

Îmi chemi oftatul în simțire,

Îmi așezi fața în gândire,

Îmi ești acolo în acum,

  și-acum te strig ca un nebun...

                                             

                      * ... multumesc! <3. niciodata n-am primit un mesaj mai frumos... 

Cine ești?

Viața de după...

Pluta de buzunar

       Poate nu te întrebi ce este aceea plută de buzunar, dar eu tot am să-ți spun că numesc plută de buzunar ceea ce de fapt ar însemna pluta circumstanțială. Cu siguranță am stins becul în loc să fac mai multă lumină însă, în stângăcia mea de a exprima succint ceva ce as putea descrie în câteva pagini bune, și-n nerăbdarea mea de a posta acest articol nu am găsit o comprimare mai explicită. Cu toate acestea gândesc că...

      

       ... atunci când ne naștem, primim trei elemente de bază: un corp*, un timp și un drum, sau mai exact posibilitatea parcurgerii unui drum, în acest interval de timp (pentru a nu se înțelege că mă refer la destin). Încă de când descoperim lumea și existența, ni se inoculează (din mai multe surse) ideea sau imaginea unei linii, a unui drum, etc., pe care o atașăm conceptului de viață. Din acel punct, suprapunem peste concept imaginea unui drum luuuung, care se pierde într-o zonă cețoasă. 

         Ideea de continuitate ne ajută să parcurgem toate etapele vieții, dar, tocmai această idee ne împiedică uneori să facem față problemelor care se ivesc. Avem permanent impresia că orice obstacol se așează pe acest „drum”, întrerupe definitiv fluența lui. Mulți consideră că... „nu e normal”, „asta nu mai e viață”..., dacă permanent apare ceva ce barează continuitatea aceea lină, comodă, plăcută, a drumului. Unii se plâng de orice frunză căzută pe acest drum, spunând că ideal ar fi fost sa fie curat. Alții acceptă frunzele, dar nu și crengile, și vântul și ploaia, copaci căzuți, apă, multă apăăă... „e totuși prea mult!!!”.

      Ce faci când în drumul tău lin și drept apare dintr-o data un crater imens plin cu apă?

 Ce faci când apare PROBLEMA...?

      Situațiile care nu ne plac, care ne deranjează, care ne fac să simțim disconfort, durere, care par că unesc prezentul cu capătul drumului, și pe care le etichetam cu termenul „problemă”, sunt ca niște lacuri, mai mici sau mai mari, uneori imense, care apar brusc pe drumul drept, fără obstacole, într-o normalitate asumată. 

      Într-un asemenea scenariu există trei variante (de acțiune/non-acțiune):

          1. ocolești lacul.

          2. înoți până pe malul opus.

          3. rămâi la margine lacului.

     Evident, pentru a salva timpul și pentru a continua totuși drumul, cea mai la-ndemână variantă e să te arunci în apă și să înoți. Vitejia de a te arunca poate fi semificativă în primul moment. Unii se aruncă pur și simplu, alții, mai șovăitori intră cu oarece reținere în apă, dar continuă să înoate încet, iar alții nu îndrăznsc decât să-și ude degetele la început, apoi laba piciorului, se retrag, se mai gândesc.. mai bagă și celălalt picior în apă, revin pe mal... Cam asta facem în realitatea cotidiană de cele mai multe ori. Intrăm în „problemă” și ne facem loc spre ieșire, pentru a reveni cât mai repede pe drumul nostru, în diferite feluri. 

    Situația cea mai gravă e când, obosiți de lupta cu prea multe obstacole, cu factori externi, cu trecerea timpului, ne avântăm dar nu reușim să parcurgem decât foarte puțin. Obosim sau ne descurajăm si începem să ne scufundăm. Ne scufundăm până în momentul în care se întâmplă ceva... accesăm toate resursele interioare pe care le mai avem cu noi, și ne ridicăm la suprafață, măcar pentru a striga după ajutor, sau întâmplător cineva observă că ne scufundăm și ne scoate la suprafață. În lipsa acestor două variante de salvare, ne scufundăm cu regretul că n-am rămas cel puțin pe mal și declarăm capăt de drum acolo, la fundul lacului.

      Ei bine, realitatea nu e chiar atât de sterilă. Traversarea lacului ar putea fi făcută cu o plută - pluta de buzunar sau pluta circumstanțială. Porți cu tine permanent o plută sau construiești  una la marginea lacului.

   
      A te afunda în problemă nu e niciodată benefic. Poți s-o analizezi, poți s-o măsori prin aproximare, poți prevedea obstacole suplimentare posibile, poți cântări riscul sau pierderile, dar nu de la fundul lacului. E întuneric și rece și nu poți respira... nu ești făcut să stai acolo, nu ți s-au dat în elementele tale de bază opțiuni de viață la adâncime. Traversează apa cu o plută! Pluta ta din ce-ar putea fi construită?

 * m-am referit la corp ca un intreg - trup, minte, spirit...

Prețul...

       A fost odată un Senior, care a hotărât să facă o excursie prin Europa. Ajungând în Marea Britanie, din aeroport a cumpărat un ghid de călătorie, ce cuprindea castelele care pot fi vizitate în M. Britanie, în el fiind menționate zilele și orele de vizită, uneori acestea fiind foarte limitate. Pe una dintre paginile ghidului, Seniorul a văzut o ofertă specială “Castelul Vieții Tale.” Din fotografiile prezentate, castelul nu este mai bun sau mai rău ca altele… Ghidul mai spune că, din motive care vor fi anunțate mai târziu, pentru vizitarea castelului nu se percepe taxa la intrare, ci la ieșire, iar coordonarea zilei și orei vizitei, urmează a se face individual, la numărul de telefon indicat.
Intrigat de oferta neobișnuită, de cum ajunge la hotel, domnul formează numărul de telefon și se înțelege cu proprietarul despre data călătoriei.Totul în lume decurge după anumite legi, era inscripționat la intrarea în castel, iar la ușă domnul a fost întâmpinat cu foarte multă amabilitate, de către un om îmbrăcat într-o fusta tipic scoțiană, în carouri.
    – Ceilalți vizitatori au intrat deja?, se interesează turistul.
    – Ceilalți vizitatori???, se miră omul. Nu, nu mai e nimeni, vizitele în Castelul nostru se efectuează individual.  

     Nespunând nimic cu referire la programul de lucru, el a început a-i povesti turistului istoria castelului și a făcut o trecere în revistă a tuturor lucrurilor notabile ce pot fi admirate acolo: tablourile de pe pereți, sala cu modele de armuri de lângă intrare, armele din cameră sub scări, catacombele și camera de tortură din temniță. Când a terminat povestirea, i-a înmânat o lingură și a cerut ca pe parcursul întregii călătorii să țină lingura cu partea concavă în sus.
     – Și asta de ce?, a întrebat el, nedumerit.
     – Astea sunt regulile noastre. Noi nu percepem o taxă de intrare, iar costul excursiei îl stabilim în felul următor: fiecărui vizitator îi dăm o lingură, umplută cu nisip fin, în aceasta fiind exact o sută de grame de nisip, iar fiecare om care intră trebuie să poarte această lingură cu el, pe tot parcursul vizitei. După finalul călătoriei, măsurăm nisipul rămas în lingură, iar pentru fiecare gram lipsă, se achită o Liră sterlină …
     – Și dacă nu vărs nici un gram?
     – O, în acest caz, vizita este gratuită.

      Vizitatorul a fost surprins și amuzat de o astfel de condiție. Gazda primitoare a umplut lingura cu nisip și excursia Seniorului a început. Încrezător în puterea mâinilor sale, el a început să urce încet treptele, neluându-și privirea de la lingura. El a decis să nu meargă în partea de sus, lângă galeria de tablouri, pentru că vântul sufla puternic și ar putea vărsa nisipul. Coboară sub scări pentru a ajunge la sala cu arme, însă stând sub scară, își dă seama că, pentru a ajunge în acea sală, trebuie să sară peste o balustradă – lucru care nu i-ar fi pus viața în pericol, dar care cu siguranţă avea să ducă la vărsarea nisipului din lingură, așa că, s-a limitat să examineze camera, de la distanță. Pentru același motiv, Seniorul nu a coborât în temniță, deoarece trebuia să coboare pe niște scări foarte abrupte. Foarte mulțumit de faptul că a păstrat conținutul din lingură intact, a început să se îndrepte spre locul de unde și-a început turul.

     Acolo era așteptat de persoana în fustă scoțiană, cu o balanță în mână. Seniorul a golit conținutul din lingură în balanță și a așteptat, nerăbdător ,rezultatul.
    – Surprinzător, ați pierdut doar jumătate de gram, ceea ce înseamnă că nu trebuie să plătiți nimic pentru vizita efectuată, spune proprietarul.
   – Mulțumesc.
   – Ți-a plăcut vizita?, întrebă la sfârșit, omul în fustă.
Turistul, după un moment de ezitare, decide să fie sincer.
   – De fapt, nu prea. Tot timpul m-am gândit la nisip și nu am reușit să văd ceea ce era în jur meu.
   – Foarte regretabil!!… Știi, voi face o excepție pentru tine. Din nou îţi voi umple lingura, pentru că astea sunt regulile, dar de data asta uită de nisip, chiar dacă îl verși pe tot, nu vei plăti nimic pentru vizită. Singura condiție e că trebuie să reuşeşti în 12 minute, deoarece după asta trebuie să vină alt vizitator.

    Fără a irosi nici un moment, domnul a luat lingura și a fugit spre sala de lângă antreu, pentru a arunca o privire rapidă la exponatele de armură. După asta, a coborâtrepede pe scări, în temniță. Nisipul era deja vărsat tot, dar asta nu mai conta. Acolo, el nu a petrecut nici un minut, pentru că timpul se scurgea destul de repede. A început să alerge spre camera de sub scări, unde erau depozitate armele, dar aruncând o privire la ceas, și – a dat seama că au trecut deja unsprezece minute. Timp pentru a vizita camera cu arme nu mai avea, de aceea s-a hotărât să plece spre ieșire, unde era așteptat de proprietar.
   – Văd că nu aveți deloc nisip în lingură, lucru ce mă face să cred că, nefiind obligat să aveți grija nisipului, de data asta excursia v-a plăcut. Vizitatorul nu a răspuns imediat.
   – De fapt, nu, a spus el, în cele din urmă
   – Mă gândeam cum să nu întârzii, chiar dacă am vărsat tot nisipul, nu am avut nici o plăcere.
   Omul în fustă își aprinde pipa și spune:
   – Există oameni care trec prin ”Castelul Vieții” lor, încercând să nu plătească pentru nimic și nu se pot bucura de această călătorie. Mai sunt și alții, care întotdeauna sunt grăbiți, pierd repede totul și nu pot obține plăcere. Puțini înțeleg știința vieții. Ei descoperă fiecare ungher și se bucură de fiecare moment. Ei știu că trebuie să plătească pentru tot, dar înțeleg că, în viață, sunt lucruri pentru care merită să plătești

http://filedelumina.ro/2013/04/23/castelul-vietii-tale/#ixzz2RLxzNqKi

Dorințele și momentul „zero”

 La început a fost...   momentul zero.

      Despre momentul zero mi-am propus de mai multă vreme să scriu. N-am făcut-o până acum, ca dovadă că nu înțelesesem (poate) destul de bine valoarea „momentului zero” sau nu reușisem să mi-l însușesc pe deplin.
     
     Am auzit și am trăit în propria experiență, hotărâri legate de schimbarea în bine sau acțiuni cu menirea de a schimba ceva în vederea unei îmbunătățiri generale. De cele mai multe ori spunem - da, am să fac așa...!!!, trebuie să schimb asta...! voi adopta comportamentul...ăsta!
    Din nefericire, tot ceea ce ar trebui schimbat, completat, modificat în viața nostră, în vederea unei îmbunătățiri generale, resimțite la nivel fizic, psihic sau emoțional/spiritual, plasăm într-o zonă atemporală, undeva, paralelă cu axa timpului în care existăm în realitate. Continuăm activitățile zilnice, continuăm același stil de trai, continuăm să ne comportăm la fel, dar cu o promisiune difuză, relativ liniștitoare, a unei schimbări. Orice dorință aduce cu sine ceva nou, o schimbare. Nu există dorință care să nu implice o schimbare personală sau impersonală, de context, de decor, de situație, față de ceea ce există deja. Uneori trăim ani de zile cu această plasare virtuală a dorinței și ajungem să spunem într-un impas marcant... uite, nu mi-am luat timp să schimb..., să fac... etc... !
     Care timp??? - pentru că dorința a fost plasată, așa cum spuneam, într-un spațiu atemporal.

     Evident că există argumente de genul - timpul nu există, timpul este o convenție... etc. Cu toate acestea, existența noastră în această viață este legată de această delimitare care ordonează permanent tot ceea ce facem. Axa timpului este organizatorul general al vieții pe Terra. Tot ceea ce facem este legat de timp, de un timp anume.

    Dorințele noastre, trebuiesc plasate pe axa timpului, altfel ele nu pot exista în realitatea în care trăim noi și nu se pot materializa niciodată. Unii vizionari contemporani, susțin că trecutul s-a dus iar viitorul nu există. Ceea ce există cu certitudine este prezentul. Aceste trei forme ale timpului, așa cum sunt conturate ele convențional, sunt plasate în intervale flexibile. Cât de mare este prezentul? Cât de mare poate fi intervalul numit „prezent”? 24 de ore/zi? o lună? secolul actual? era noastră?
Unde plasăm, de obicei, dorințele?

     Din nefericire, tot ceea ce presupune o schimbare personală, parțială sau totală, plasăm într-un viitor neclar, care oricum nu există (chiar dacă francezii au reușit să-l împartă în două - apropiat și îndepărtat, tot cu virtualul se joacă). Interesant este că plasăm dorința într-un viitor nedelimitat, dar așteptăm efectele sau materializarea ei într-un prezent „foarte apropiat”. Apoi, ne lovim de realitatea imposibilului, ne descurajăm și ajungem să concluzionăm că viața asta nu merită trăită. Sună cunoscut?

     Momentul zero, este momentul acesta, în care ai terminat de citit acest cuvânt. Momentul zero este ceea ce trăiești cu adevărat acum, este cel în care inspiri ultima porție de aer, citind ceea ce scriu aici. Momentul zero este momentul cheie în împlinirea dorințelor. Valoarea momentului zero este mult mai mare decât crezi. Împlinirea schimbărilor se realizează numai când plasezi decizia de schimbare și credința, în acest moment zero. Pentru orice ai vrea să schimbi, pentru orice ai vrea să ți se îndeplinească, trebuie să hotărăști un moment zero, un început. Fără acest moment zero, totul va pluti pe lângă tine zilnic, într-un spațiu paralel care nu se va intersecta niciodată cu realitatea temporală în care exiști tu. Momentul zero, reprezintă momentul când îngropi sămânța într-un mediu propice dezvoltării ei.

    Momentul zero - terenul deciziei.

Am învățat să aștept...

     De când mă știu am urât așteptarea. Poate pentru că n-am destulă răbdare sau poate pentru că o asociez cu timp de „făcut nimic”.

      De fapt, între dorința de a se întâmpla un anumit lucru și materializarea lui, există o perioadă... mai scurtă sau mai lungă, în care rumegi mental, într-un proces anevoios, conturarea momentului când vei trăi ceea ce ți-ai dorit. Fie ca ai alte activități, fie că stai cu ochii în tavan, nu faci decât să ”brodezi” gânduri și imagini. Și pentru ca broderia să fie completă și atrăgătoare... atașezi virtual, emoții.

      Așadar, există două ”acțiuni”- împlinirea la nivel mental a unei dorințe și împlinirea reală, materială. Dacă după definitivarea primei ”construcții” nu urmează imediat cea de-a doua, între cele două se instalează un interval de timp... indiferent de mărimea lui, acesta reprezintă adevărata AȘTEPTARE. 

      De ce este supărătoare așteptarea? Pentru că e un gol. Un gol, o gaură neagră în care parcă, se pierde totul și tu odată cu el. Timpul parcă se dilată, iar imaginea mentală începe să se șteargă, puțin câte puțin... Numim acest interval... PIERDEREA SPERANȚEI. Ceea ce urmează... dacă intervalul devine din ce în ce mai mare... numim DEZAMĂGIRE.

      Există o curbă a așteptării. Urcă până ce imaginea mentală cu împlinirea dorinței se construiește, se șlefuiește, se înfrumusețează. Când totul e desăvârșit atingem apogeul... Tot ce urmează după, coboară...

      Un singur lucru nu se pierde... trăirea, bagajul emoțional agățat broderiei, construcției.... Mai mult decât atât, emoțiile atașate, invers proporționale cu imaginea mentală, cresc în intensitate și devin supărătoare, dureroase... 

Aceasta este toată povestea AȘTEPTĂRII, pe care o urâm. Aștepți ceva? Unde te afli pe curba așteptării?

      Am învățat de-a lungul vremii că cea mai sigură victorie se repurtează atunci când te împrietenești cu dușmanul sau când îi dai senzația că ai renunțat. Am învățat să aștept. Am învățat să mă bucur de tot ce aduce frumos așteptarea, să urc până în vârf și apoi... să suspend pentru o vreme, imaginea, trăirea și dorința... să le las singure în AȘTEPTARE.  În loc să consum energia de a coborâ mai departe, mă arunc să construiesc altă dorință... si să o las... ! Trăiesc numai cu partea frumoasă... Împlinirea se poate realiza și fără prezența, frământarea și suferința mea... 

        Am învățat să trăiesc cu așteptarea, să dansez cu ea, să mă bucur de ea... Pentru că toată viața este o AȘTEPTARE...  și în cazul acesta drumul e mai important decât destinația finală.

     Elimină din sufletul tău, din acțiunile tale, din obiceiurile tale, din principiile tale, tot ceea ce este nefolositor! Lasă loc liber împlinirii! 

Mai laaasă-mă cu... gândirea pozitivă!!!

    De câte ori n-ai auzit această replică sau de câte ori ai folosit-o tu? Zilnic suntem bombardați cu remarca - gândește pozitiv!, ca și cum ar fi aspirina tuturor problemelor. Unii contra-argumentează spunând că nu se pot minți singuri și că nu pot gândi pozitiv despre o situație negativă, alții susțin că au încercat dar că nu reușesc sau că nu au obținut efectul scontat.

   1. Personal am fost omul care spunea: nu pot să mă mint! Cu timpul, pentru că totuși nu negam cu totul valoarea intrinsecă a conceptului, am ajuns să găsesc urme vagi de „pozitiv” în unele situații negative, apoi în toate.  Yess, asta e! mi-am zis... M-am centrat o perioadă pe aceste aspecte, considerând că evidențierea lor, poate diminua restul (negativ), sau chiar îl poate șterge.
Aiureeeea! Aiurea! Aiurea!
Și tăria cu care mi-am dat voie să exprim dezamăgirea, de fapt realitatea, a fost identică cu cea care te-mpinge, la nervi, să dai cu piciorul în prima piatră întâlnită, ca și cum odată cu ea zboară și furia, lăsând loc dezamăgirii... un gust amar. Mama ei de viață!!!

    2. După un timp, am gândit că probabil îmi scapă esențialul. Am început din nou să caut să înțeleg...
     Mă trezeam uneori dimineața fără vlagă, fără puterea de a mă mișca într-un ritm normal, fără chef, fără motivație... fără țintă... Încercam să mă mobilizez și să-mi spun: fataaa! lasă figurile, aduna-ți puterile și revino la normalitate! Nimic. Nu se mișca nimic. Nu vibra nimic. Gandește pozitiv, Mihaelo! Uite ce zi frumosă, soare, ești sănătoasă, nu stai pe stradă, ai un job... un copil minunat... pfff, si câte altele mai înșiram. Nu se schimba nimic, nimic... Eram la fel de căzută, fără dispoziție, fără ”viață”... La naiba' cu gândirea pozitiva!!!!!! Furia era și mai mare, iar dezamăgirea ulterioară pe măsură...

    3. După un alt timp... radiam. Credeam că în sfârșit am descoperit cheia fercirii și a înțelegerii conceptului de gândire pozitivă. Asta ee, yeeeees!!!  In spatele gândirii (p.) stă atitudinea. Înnebunește-i pe toți cu valoarea atitudinii... ”omoară” studenții să adopte  atitudinea pozitivă premergătoare gândirii pozitive:  dimineața când sună ceasul poți să adopți o atitudine pozitivă... gen - bucuria pentru oportunitatea de a face o infinitate de lucruri într-un alt interval de timp limitat, la alegere... sau negativă, gen - chinul unei alte zile la fel... alege atitudinea pozitivă! De tine depinde ce atitudine adopți, și ce gândești după...  Pfffffff!
Aiureeeea! Aiurea! Aiurea!!!

     Când muncești pănă la limita epuizării, când cei din jur nu te înțeleg, când orice încerci (cu un efort resimțit dublu...) eșuiază, când nu mai ai resurse de niciun fel, când dezamăgirea atinge cote maxime și motivația lipsește cu desăvârșire... și cineva binevoitor îți spune zâmbind - gândește pozitiv!!!... fi cinstit și recunoaște că i-ai băga cuvintele pe gât și i-ai mai da și șutul eliberator...
Mă laaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaași!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! Please!!!!! Si-ți vine să-i arunci... cu toate consoanele rotunjite în față...

     4. Am înteles acum, deși nu mai cred în descoperiri finale, că înainte de a adopta o atitudine ai nevoie de energie. Dacă nu ai energie... nu funcționează nimic. E ca și cum gândind pozitiv și adoptând o atitudine pozitivă, te-ai bucura că rezervorul de benzină al mașinii tale, GOL, miroase a benzină... Ah, ce frumoasă e viața, nu e chiar atât de rău dacă rezervorul încă miroase a benzinăă... Hmmmmmmmmmmmmmmmmmmmm!!!

     Da, susțin cu tărie Gandirea Pozitivă! Însă nu pot să susțin că este primul pas spre ”mai bine”. No way! Din experiență proprie, în viziunea mea există alți pași premergători despre care nimeni nu vorbește:

1. Energie - încarcă-te permanent cu energia necesară unei funcționari normale! Ia energie din hrană, din apă, din natura înconjurătoare, din muzică, din imagini, din culori, din mirosuri... din  timp petrecut cu tine... Încărcă-te!!!
2. Atitudine - adoptă o atitudine pozitivă! Fii deschis și acceptă tot ce e frumos și bun, nu minimaliza valorile din jur, fii flexibil și schimbă principii și valori dacă ele nu mai corespund cu realitatea pe care o trăiești... vezi și reversul medaliei...
3. Gândire pozitivă - gândește pozitiv! elimină fricile, elimină tot ce e inutil în viața ta, dă mai departe ceea ce-ți prisosește, lasă loc pentru lucruri și experiențe noi...
4.... - Fii pozitiv!
   

Consiliere individuală și de grup pentru copii

CONFUZIA

      Presiunea unei patologii nedefinite clar dar cu multiple fațete, determină permanent omenirea secolului în care existăm să identifice cauze și soluții. Fie că vorbim de boli fizice, psihice, afecțiuni relaționale sau sociale, suntem într-o continuă frământare și căutare. Există două elemente care ne acaparează zilnic existența: atenția și confuzia.

       Trăim într-o continuă confuzie, de la lucruri mărunte, cotidiene, până la cele mai mari și mai importante elemente cosmice despre care considerăm că ar trebui să știm.
      Cineva îmi spunea odată, că singura stare pe care creierul uman nu o poate suporta este confuzia. Nu poți trăi în confuzie, și chiar dacă o faci, presiunea acesteia te va măcina pănă la temelie și te vei prabuși iremediabil. (Poate de aceea reacția instinctuală este de a lua capul în mâini când presiunea confuziei este foarte mare, pentru că ai senzația că trăiești iminența unei explozii.)
       Nu poți trăi fără să știi despre ceea ce se întâmplă cu tine, cu celalți, cu lumea, nu poți trăi cu confuzia alegerii, cu confuzia deciziei, cu confuzia necunoscutului. Cand ai de ales între două sau mai multe variante ale unor lucruri sau situații cu care te confrunți, presiunea este atât de mare, te preocupă atât de mult încât măsori sau cântărești sau iei decizii fără analiză, dar cauți să ieși cât mai repede din această stare.
      Confuzia planează din ce în ce mai mult asupra omenirii, de la alegeri mărunte, care presează permanent, până la decizii importante pentru care simți că trebuie să știi ca să alegi și să ieși din această supărătoare nebuloasă. Confuzia, cel mai iscusit instrument de manipulare, este prezentă din ce în ce mai mult în viața personală și socială a omului modern și este generată de dezvoltare și schimbări permanente și  folosită într-un mod meschin pe multe planuri. Lanțul cauzal continuă să se organizeze circular ca un perpetuum, ca o gaură neagră care atrage în interiorul ei tot ceea ce-i iese în cale. Confuzia socială generează căutări permanente, suspiciuni, manipulare, presiuni și angoase, stres patogen care se revarsă atât la nivel individual cât și social. Cercul vicios se închide și ne cuprinde ca într-o centrifugă viața fiecaruia dintre noi.
      Suntem confuzi, nu știm ce e mai bun pentru fiecare dintre noi, nu știm ce ni se potrivește, și când aflăm, realizăm că nu e folositor sau profitabil, nu știm cine contruiește principii și de ce trebuie să epatăm cu ele, dacă trebuie să fim supuși sau nonconformiști, dacă e mai bine să fii liber sau supus...  
      Suntem confuzi, nu știm dacă cei care ne conduc sunt cei mai buni sau dacă au dreptate, și ce-i dreptatea, și cine știe mai bine dacă job-ul pe care îl avem ne aduce bani pentru o viață mai bună sau împlinire, și care variantă ne-ar folosi mai mult, nu înțelegem de ce cei din jur reacționează diferit și ce-ar trebui să facem, să ne modificăm raționamentele pentru o eventuală aliniere sau să rămânem altfel... Care-i câștigul și unde vreau să ajung? Ce am de făcut, până la urmă? care urmă?... care? cine? cum? când? unde?...
        În toată acestă luptă cu ceața, cu nebuloasa acaparatoare, suntem atrași cât mai aproape de centrul vâltorii, pentru că ne legăm de toată această atracție cu undița atenției. Concentrarea, atenția asupra eliberării de haosul mental, de confuzia care ne învăluie, ne ancorează de fapt, într-un nisip mișcător, cu o singură destinație finală... Dacă ne gândim la cele mai ingenioase și reușite numere de magie, ne amintim că înainte de a începe operațiunea, magicianul spune: vă rog să fiți atenți la mine! fi-ți atenți la...! Atenția îndreptată controlat asupra unui singur punct din planul complet în care se desfășoară realitatea, pare să facă lumină, în timp ce la final generează o nouă confuzie.
         Nemulțumirea și disconfortul interior ne împinge permanent spre căutarea unor soluții și spre eliminarea lui. Astfel, scotocim realitatea care ne înconjoară pentru a înțelege ce se întâmplă și ce s-ar putea întâmpla, căutăm să fim cu un pas înaintea viitorului, să aflăm ce ne așteptă după colț, accesând tot felul de surse - horoscop, ghicitori, analize astrale, efecte benefice ale diferitelor elemente din natura înconjurătoare, alte filozofii și religii, alte adevăruri decât cele cunoscute, etc.
       Cunoașterea nu dăunează sănătății dar confuzia venită odată cu ea, cu siguranță. Pentru că tot ceea ce cunoaștem, mai nou, spre deosebire de alte vremuri, experimentăm și ne însușim haotic fără să fim convinși că ni se potrivește sau ne este necesar. Presiunea confuziei în care trăim determină creierele noastre să ceară cu disperare soluții pentru iluminare și ieșire. Căutarea și descoperirea unor noi zone neexplorate solicită atenția. Centrarea atenției pe o nouă descoperire care aduce cu sine multă nesiguranță ne conectează într-un alt mod, dar la aceeași gaură neagră - confuzia (boala secolului).

   p.s. Întrebarea finală nu este - ce pot face? sau, cum...? ci, CINE SUNT EU?
(dacă nu întelegi... întreabă-mă! :)   )

 

     

Poți alege...

Nu poți trăi toată viața în căutarea sensului, cum nu poți trăi toată viața sub presiunea gândului că sensul pe care ești nu este sensul tău. Nu poți să cauți permanent o nișă descoperită pe care să poți pune eticheta cu numele tau. Nu poți să râvnești continuu la momentul și oportunitatea care să-ți descopere genialitatea din tine. Ai fost creat unic, și nimeni din lumea asta, n-a putut și nu poate să conteste asta. Sensul vieții tale e scris în fiecare celula din tine. Drumul il alegi.

Nu poți trăi toată viața pe câmpul de luptă. Nu poți fi în linia întâi în bătălia dintre minte și suflet. Nu poți să vrei și să nu vrei în același timp. Nu poți să fii și să nu fii în același timp. Nu poți să știi și să nu știi același lucru. Ceea ce este poate exista în spațiul lui ceea ce nu este. Ceea ce vrei se naște din ceea ce nu vrei. Ceea ce știi, umple spațiul a ceea ce nu știi. Cine ești poate fi echivalentul lui cine nu ești?

Nu poți aștepta viața, pentru că ea este deja. Nu poți înlocui trăirea cu așteptarea, pentru că "a trăi" nu e sinonim cu "a aștepta".  Nu poți aștepta să fii, pentru ca ești. Nu poți fi liber fiind rob. Nu poți lăsa pe altul să-ți trăiască viața, cum nici tu nu poți s-o trăiești pe a lui. Nu poți ține î
ncuiată o comoară și să te bucuri de beneficiile ei.

O singură opțiune ai primit la pachet cu viața - libertatea de a alege, o sabie cu două tăișuri.

Teama noastră, cea de toate zilele...

     Psihologia definește frica sau teama, ca o emoție cu un mare impact psihologic… se accelerează bătăile inimii și ritmul respirației, mușchii se contractă, mâinile tremură și devin reci, pielea se face ca de găină. Toate aceste manifestări sunt legate de activitatea sistemului nervos simpatic și de doi neurotransmițători - adrenalina si nonadrenalina, care acționează asupra întregului organism în prezența fricii.

     O altă stare emoțională învecinată și chiar legată de frică este anxietatea. Frica este o reacție la o primejdie reală, pe când anxietatea reprezintă anticiparea unei primejdii iminente sau presupuse. Frica are la bază o manifestare de scurtă durată, pe când anxietatea poate deveni cronică. Frica are la bază un motiv real, în timp ce anxietatea nu are un motiv precis. Frica are manifestări fizice predominate, pe când anxietatea are manifestări de natură psihologică - griji, neliniște, incertitudine, nesiguranță... Frica poate să genereze fobie, în timp ce anxietatea poate duce la anxietate generalizată - griji incontrolabile în viața de zi cu zi.
     Conform studiilor psihologice privind frica,  s-a constatat că există două frici innăscute: frica de cădere în gol și frica de zgomote puternice. Restul fricilor pe care le identificam în viața nostră sunt dobândite...

     În mentalitatea comună, curentă, denumim frica și anxietatea... TEAMĂ.
     Trăim zilnic într-o stare de teamă acută, de cele mai multe ori inconștient, dar avem pretenția sa ne simțim liberi, veseli, împliniți... Judecăm pe cei care susțin că ne creem singuri realitatea din jurul nostru, facem chiar glume pe seama lor, dar ne plângem că viața (sau realitatea cotidiană) seamănă atât de bine cu trăirea nostră emoțională, cotidiană. Dacă ne uităm cu puțină atenție asupra radiografiei vieții noastre de zi cu zi, vom constata următoarele:

Dimineața...

• teama de a nu adormi din nou (după ce sună ceasul)
• teama de a nu fi ridicol (în timp ce ne pregătim hainele, ne aranjam părul, machiajul)
• teama de a nu lăsa la vedere starea de discomfort interioara
• teama de a nu fi îmbrăcat inadecvat (prea subțire... teama de a nu răci/îmbolnăvi)
• teama de a nu întârzia la serviciu
• teama de a nu uita acasă ceva din ceea ce ne-ar trebui acolo unde mergem
• teama de a nu prinde blocaje în traseu
• teama de a nu găsi loc de parcare

Peste zi...

• teama de a nu face impresie proastă colegilor
• teama de a nu ne dezamagi șeful
• teama de a nu fi capabil sau ridicol
• teama de a nu greși ceva în ceea ce avem de făcut
• teama de a nu mânca ceva nepotrivit
• teama de a nu ne deteriora aspectul fizic (a nu ne murdări, rupe vestimentatia, etc)
• teama de a nu avea control asupra copilului sau a soțului/soției
• teama de a fi inșelat (furat, manipulat...etc)
• teama de a nu ne ajunge resursele
• teama de a nu ne bloca în trafic la întoarcere

Spre seara...

• teama de a nu uita ceva important (de cumpărat, de achitat...) în drum spre casă
• teama de a nu uita să facem ceva important pentru ziua următoare (haine, hrană, lucrări, promisiuni)
• teama de a nu dezamagi pe cei apropiați (copii, soț/soție, părinți... )
• teama de a nu pierde timpul
• teama de a nu uita să ne culcăm la timp
• teama de a nu ne trezi la timp dimineața... 

                          punem ceasul să sune..., adormim, și cand sună...

Cum cântărim viața?

     Un psiholog îi invăța pe cursantii lui despre  managementul stressului. A luat un pahar cu apă și s-a plimbat prin sală...în liniște. Toată lumea aștepta întrebarea: este pe jumatate plin sau pe jumatate gol?

La un moment dat s-a oprit, a ridicat paharul și și-a întrebat auditorii : cât de greu este acest pahar cu apă? Mirați, cursanții au răspuns: între 250 si 500 ml. Răspunsul psihologului a fost următorul :      

      Greutatea absolută nu contează. Contează cât timp îl vei ține ridicat. Un minut - nicio problemă. O oră - o durere de braț. O zi - îți paralizează brațul. În fiecare din aceste 3 cazuri greutatea paharului nu se schimbă. Se schimbă doar timpul ... și cu cât e mai lung, cu atât mai greu este. Stresul și grijile din viață sunt asemenea paharului cu apă. Dacă te gândești puțin la ele ...nu se întâmplă mare lucru. Dacă te gândești mai mult la ele...începe să te doară sufletul. Daca te gândești tot timpul la ele - îți paralizează mintea... nu mai poți face nimic.

      Eliberează-te de stres( temeri, griji...). Când ajungi acasă, seara...lasă-ți grijile deoparte, nu le purta cu tine în noapte!
     Pune paharul jos !

Binecuvantarea golului

 

     M-am trezit in jurul varstei de 35 de ani, intr-un mare gol. Tot ceea ce construisem pana atunci se prabusise. Ma simteam plutind undeva in neant, fara nicio directie, fara sa inteleg ce si de ce mi se intampla, fara sa simt sau sa mai vreau ceva anume. Consideram ca mi-am consumat prima jumatate din viata traind tot felul de incercari si experiente greu de depasit si ca probabil n-ar mai fi nimic din ce ar putea sa mi se intample care sa ma mai impresioneze sau de care sa-mi mai fie frica.
     Imi amintesc ca un drag student de-al meu, care trecea printr-o anumita experienta de viata, a venit sa ma roage intr-o zi, sa fiu ingaduitoare pentru o perioada in care urma sa absenteze de la facultate. Am incercat sa-l conving sa n-o faca, temandu-ma ca ii va afecta dezvoltarea academica, dar el a continuat sa-mi argumenteze decizia, relatandu-mi cateva aspecte ale situatiei lui familiale. In final mi-a spus: stiu ca nu aveti cum sa ma intelegeti, dar... In momentul acela, toata jumatatea de viata consumata mi s-a derulat prin fata ochilor si i-am spus: pot intelege mai mult decat crezi... daca vrei sa vorbim despre divortul parintilor inteleg, daca vrei sa vorbim despre "abandon" inteleg, daca vrei sa vorbim despre saracie, inteleg, daca vrei sa vorbim despre violenta in familie sau alcoolism, inteleg, daca vrei sa vorbim despre divort si despre problematica familiei monoparentale, inteleg, daca vrei sa vorbim despre boala si despre cancer, inteleg... daca vrei sa vorbim despre singuratate... inteleg... Despre ce vrei sa vorbim si crezi ca nu as fi persoana potrivita?
        Asadar, in deriva in care ma gaseam, faceam calcule si analize tuturor actiunilor din trecutul meu. Incercam sa inteleg care au fost miscarile gresite sau ce mi-a ramas bun, pentru a ma putea agata si incepe o reconstructie.
       Toti cei care inca mai erau langa mine atunci, tineau sa-mi aminteasca ca sunt o luptatoare si ca asa cum am depasit toate experientele anterioare, voi trece si de perioada aceasta si voi renaste ca pasarea Phoenix, cum, de altfel, o facusem de multe ori pana atunci. Imi amintesc ca le spuneam c-am obosit, ca nu mai vreau sa lupt cu viata asta, ca mi-ar placea si mie sa ma bucur, dar uite c-am ajuns ca Iov (din Biblie), pe un petec de cenusa, fara nimic, scarpinandu-mi bubele cu un ciob...
      Altii incercau sa ma incurajeze indemnandu-ma sa vad partea plina a paharului... Recunosc ca argumentul acesta m-a sacait intotdeuna, pentru ca eu am sustinut permanent ca nu ma pot minti. N-am inteles niciodata valoare partii pline, sau nu m-a multumit indeajuns cat sa ma pot incuraja cu ea.


Partea plina a paharului care "suplineste" aspectele pozitive ale vietii, nu reprezenta pentru mine un avantaj. Faptul ca exista ceva, care umple un gol, nu inseamna neaparat o implinire. Calitatea acelei parti pline, conta pentru mine mai mult decat cantitatea... Mult mult decat atat, ca sa ajungi la partea plina intotdeuna trebuie sa treci prin partea goala, si ca sa te poti bucura sau folosi de continutul acesteia, trebuie sa se produca schimbul... partea plina sa umple partea goala si invers...

      Intr-un mare pahar pe jumate plin, sau pe jumatate gol se gasea existenta mea pe Terra in perioada cand ma indeletniceam cu toate aceste analize... Trecutul plin, viitorul un mare gol, prezentul linia firava de demarcatie. 

      Intr-o zi, mi-am asezat o noua panza pe sevalet, pentru cateva ore de rasfat cu culorile mele, cand, am inteles pentru prima data, valoarea marelui gol. Partea goala a paharului, viitorul neconturat, vidul, golul,  poarta in el o infinitate de posibiltati. Binecuvantarea golului aduce cu sine libertatea creatiei si infinitatea de optiuni cu care poate fi construit.

Am inteles atunci ca sunt iubita si chiar rasfatata de Divinitate, ca la jumatatea vietii, am sansa de a reconstrui din nimic celalata jumatate avand avantajul experientelor partii pline, a primei jumatati de viata... M-am intrebat atunci surazand, retoric, ca incurajare si ca o exprimare victorioasa a descoperirii facute: cine naiba' n-ar vrea sa aiba sansa, la jumatatea vietii sa o ia de la capat si sa aiba si intelepciunea acumulata din experienta tumultoasa a primei jumatati? Yess!!!

    In tot acest timp, pasarea din mine isi intindea pe nesimtite aripile si tot acest proces aducea cu sine, o deviere de perspectiva ce se indeparta in fiecare zi de sablonul vechi cu cateva grade. Mi-am luat zborul in cautarea celor mai frumoase "podoabe" pentru jumatatea goala, si pentru "noul tablou" al vietii mele. Am inceput sa pictez cu sentimente frumoase, cu dragoste, cu bucuria fiecarei dimineti si cu asteptarea surprizelor placute aduse de fiecare zi, cu binecuvantarea soarelui si florilor, cu zambetul celor din jur si cu perspectiva infinitului in directia mea de zbor...


Partea goala apartine viitorului... si poti aseza in ea o infinitate de continuturi... Ce vrei sa contina?

ETERNUL FEMININ...

FEMEIA -cadoul meu pentru tine...
(Eseu de Daniel Roxin - http://danielroxin.blogspot.ro/)


Ca sa ii poti descoperi conturul, lasa-ti mana sa alunece in jurul fiecarei vibratii ce erupe din corpul ei plin de dorinta. Modeleaz-o in mii de forme, imbraca-te cu ea, traverseaza-i fiecare por, pana ce nimic nu-ti va mai pare strain. Fa o harta a tuturor culmilor pe care le-a atins, ca sa stii drumul catre cele mai infiorate imbratisari. Si nu uita sa o aduci pe poteci noi, cu fiecare expeditie pe care o veti face impreuna.

Ca sa ii poti timti emotiile, fa-te tarm in jurul ei. Primeste-i valurile cu rezistenta pe care ti-o da stanca crescuta in tine. Arata-i ca poti sa faci fata si va deveni atat de calma, incat iti vei putea vedea in ea trecutul, prezentul si viitorul.

Ca sa ii experimentezi focul interior, trebuie sa fii pregatit pentru alchimia pe care femeia trezita o aduce ca dar de nunta. Daca nu ti-e frica de puterea ce arde in ochii ei, de jarul in care vrea sa-ti consume micimile sufletesti, daca vrei sa fii eroul cauia sa-i dea torta propriei vieti, atunci transforma-te in aur pur,sub mana ei fierbinte, si traluciti impreuna in intunericul ignorantei din jur.

Ca sa-i auzi lumea interioara, acopera-ti timpanul cu valuri de tacere si patrunde in spatiul fara cuvinte din inima ei. Vezi-i parul despletit, unduindu-se ca un curcubeu in inma ta si din octava in octava contruiti poduri peste care se va impleti sunetul primordial.

Ca sa intelegi cine e EA cu adevarat, ridica-ti privirea pana la inceputul tuturor lucrurilor, caci in ea vei gasi matricea din care s-a nascut candva, totul. EA este datatoarea de viata, poarta dintre lumi, pastratoarea tainelor existentei.

Daca pricepi cine este EA cu adevarat, aseaza-te cu adoratie la picioarele sale si iubeste-o pana la sfarsitul vremurilor si dincolo de acestea...

Nu mai pot continua asa!!! Ce fac? (I)

     In ultima vreme m-au contactat mai multe persoane, cu rugamintea de a le acorda putin timp pentru a impartasi cu mine problemele lor.
     Nu stiu de ce m-au ales pe mine, stiu insa ca toate aceste persoane au simtit ca tensiunea interioara acumulata de multa vreme a atins cote maxime si ca nu mai pot continua asa. In acealasi timp, am amici care se confrunta cu un discomfort asemanator, dar care nu cer ajutor nimanui, in timp ce constientizeaza ca se sting cate putin, in fiecare zi.
   
     Daca te-ai oprit asupra acestor randuri inseamna ca te intereseaza parerea sau ajutorul meu. De aceea voi incerca sa expun in continuare opiniile personale si partial, tehnicile mele de interventie.

      Modalitatile sau metodele fiecaruia de a-si restabili echilibrul pierdut sunt diferite. Poate ca nici nu exista o solutie universala sau o reteta standard, exista insa niste legi naturale imuabile care functioneaza, fara ajustari si upgrade, intre minus si plus infinit. Acestea interactioneaza cu noi si noi cu ele. Fie ca vrem, fie ca nu, ele reprezinta pentru entitatea umana, un fel de inele din coloana vertebrala a existentei. Sunt flexibile si ne folosesc, dar intr-un spatiu limitat. Nu putem trece dincolo de ele si nu le putem ignora. Nu putem ignora, gravitatia, energia, constructia si natura atomului, atractia, vibratia, rezonanta, magnetismul... si multe alte forme de "principii universale", si nici nu putem interveni asupra lor. Ele exista si ne pot fi facile sau potrivnice deopotriva, in functie de modul in care alegem sa le folosim. Asemeni unui cutit, "principiile naturale" pot fi unelte si arme in acelasi timp.
    Uneori ne luptam tocmai cu aceste legi sau, "principii naturale", considerand ca putem schimba ceva sau ca putem interveni asupra lor, pentru a le adapta situatiei in care ne gasim. Din nefericire existenta in acest univers nu functioneaza asa. Situatiile trebuiesc adaptate "principiilor naturale" si nu invers. Si daca este adevarata aceasta ratiune, ce pot face eu pentru a folosi in favoarea mea ca unelte si nu ca arme, legile naturale?
    Atunci cand simti ca nu mai stii incotro s-o iei, ca esti parca prins intre patru ziduri imense fara iesire, intreaba-te ce vrei de fapt. Chiar vrei? Chiar iti doresti sa schimbi ceva? Daca esti convins ca vrei sa iesi, atunci incepe cu primul pas.
     Asigura-te ca meriti o viata mai frumoasa. Esti convins de asta? Gaseste toate argumentele posibile pentru a te convinge fara nicio rezerva ca esti o persoana minunata si ca este normal sa ai o viata asa cum iti doresti. Nu poti trece la urmatorul pas pana cand nu ai terminat cu primul. Poate sa-ti ia cateva minute sau cateva zile. Nu te grabi! Daca nu ai rezolvat prima etapa, va fi o pierdere de timp, energie si incredere, implicarea in etapele urmatoare.
      Pentru a-ti fi mai usor iti sugerez sa iei o coala de hartie si sa notezi toate momentele din viata ta in care te-ai simtit fericit, implinit, in care ai trait bucuria unui succes cat de mic. Fi sincer cu tine, si nu te sabota singur! De-a lungul existentei tale pana in acest moment, au fost multe momente in care ai fost multumit de tine. Noteaza-le pe toate! Zambeste! E doar o parte a argumentelor privind valoarea ta personala.
      Pe o alta coala de hartie noteaza toate lucrurile bune pe care le oferi celorlalti de obicei (sub forma de principii: bunatate, iubire, bani, timp, compasiune...etc.). Meriti ca toate acestea sa se intoarca la tine? Nu, nu continua sa spui, merit dar nu se intampla... sau orice altceva de genul acesta. Repeta-ti in fiecare dimineata ca meriti ca toate aceste calitati sa se intoarca la tine si atat.
      Fii recunoscator Puterii Divine (denumit cum vrei tu...Univers, Dumnezeu, Putere Creatoare... etc) ca a creat o faptura atat de minunata in persoana ta.
 
      Noteaza-ti in fiecare zi ce simti de cand faci exercitiul acesta. Noteaza-ti toate schimbarile din viata ta, oricat de mici, si nu te opri. Abia apoi poti trece la pasul urmator... (II...)
      Stiu ca ti se pare ridicol sa scrii si consideri ca e de ajuns sa te gandesti la toate acestea. Nu, nu e de ajuns. Tu trebuie sa scrii! Pana la urma ce ai de pierdut daca o faci? Aminteste-ti ca ai ajuns in povestea asta, manat de convingerea ca vrei sa faci ceva ca viata ta sa se schimbe. Scrie! Viata ta se va schimba. Daca n-as fi avut convingerea asta si daca n-as fi probat, n-as fi insistat asupra acestei metode de interventie.

Esti o persoana minunata. Ai demonstrat de multe ori asta. Meriti sa se intoarca la tine tot ceea ce oferi. Legile naturale vor face asta pentru tine. Priveste cum viata ta se schimba! Bucura-te si mergi mai departe...!!!

Daca ai nelamuriri, intrebari sau chiar simti nevoia sa avem o discutie, contacteaza-ma cu incredere, asa cum ai mai facut-o sau cum o fac altii. Abia astept sa zambim impreuna...

Paradoxul vremurilor noastre - Octavian Paler

Paradoxul vremurilor noastre este ca... 

Avem cladiri mai mari, dar suflete mai mici;
autostrazi mai largi, dar minti mai înguste.

Cheltuim mai mult, dar avem mai putin;
cumparam mai mult, dar ne bucuram mai putin.

Avem case mai mari, dar familii mai mici,

Avem mai multe accesorii, dar mai putin timp;
avem mai multe functii, dar mai putina minte,

mai multe cunostinte, dar mai putina judecata;
mai multi experti si totusi mai multe probleme,

mai multa medicina, dar mai putina sanatate.

Bem prea mult, fumam prea mult,
Cheltuim prea nesabuit,

Râdem prea putin,
Conducem prea repede,

Ne enervam prea tare,
Ne culcam prea târziu,

ne sculam prea obositi,

Citim prea putin, ne uitam prea mult la televizor si

ne rugam prea rar.

Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile.

Vorbim prea mult, iubim prea rar si urâm prea des.

Am învatat cum sa ne câstigam existenta, dar nu cum sa
ne facem o viata,

Am adaugat ani vietii si nu viata anilor.

Am ajuns pâna la luna si înapoi, dar avem probleme
când trebuie sa traversam strada sa facem cunostinta cu un vecin.

Am cucerit spatiul cosmic, dar nu si pe cel interior.
Am facut lucruri mai mari, dar nu si mai bune.

Am curatat aerul, dar am poluat solul.

Am cucerit atomul, dar nu si prejudecatile noastre.

Scriem mai mult, dar învatam mai putin.

Planuim mai multe, dar realizam mai putine.

Am învatat sa ne grabim, dar nu si sa asteptam.

Am construit mai multe calculatoare: sa detina mai
multe informatii, sa produca mai multe copii ca
niciodata, dar comunicam din ce în ce mai putin.

Acestea sunt vremurile fast-food-urilor si digestiei
încete; oamenilor mari si caracterelor meschine;
profiturilor rapide si relatiilor superficiale.

Acestea sunt vremurile în care avem doua venituri, dar
mai multe divorturi,

Case mai frumoase, dar camine destramate.

Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide,
scutece de unica folosinta,
moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte,

corpuri supraponderale si pastile care îti induc orice
stare, de la bucurie, la liniste si la moarte.

Sunt niste vremuri în care sunt prea multe vitrine,
dar nimic în interior.

Vremuri în care tehnologia îti poate aduce aceasta
scrisoare si în care poti decide

fie sa împartasesti acest punct de vedere,
fie sa stergi aceste randuri.

Aminteste-ti sa-ti petreci timp cu persoanele iubite,
Pentru ca nu vor fi lânga tine o eternitate.

Aminteste-ti sa spui o vorba buna copilului care te
veneraza, pentru ca acel copil va creste curând si va
pleca de lânga tine.

Aminteste-ti sa-l îmbratisezi cu dragoste pe cel de
lânga tine pentru ca aceasta este singura comoara pe
care o poti oferi cu inima si nu te costa nimic.

Aminteste-ti sa spui “TE IUBESC” partenerului si
persoanelor pe care le îndragesti, dar mai ales sa o
spui din inima.

O sarutare si o îmbratisare vor alina durerea atunci
când sunt sincere.

Aminteste-ti sa-i tii pe cei dragi de mâna si sa
pretuiesti acel moment pentru ca într-o zi acea
persoana nu va mai fi lânga tine.

Fa-ti timp sa iubesti, fa-ti timp sa vorbesti, fa-ti
timp sa împartasesti gândurile pretioase pe care le ai.

                                                     Octavian Paler

Centrul de Dezvoltare Personala PERSPECTIVE

Nu lasa viata sociala sa influenteze confortul tau psihic! 

Daca nu reusesti, nu uita..., nu esti singur!!!

Plânsul lui Nietzsche

Solutia Schopenhauer

Fragmente de gând. Cine sunt?

- Am să vă rog pe fiecare, să vă prezentaţi, spune decanul, la prima întâlnire a Şcolii Doctorale din acel an. Şi încep prezentarile celor cincizeci, şaizeci de suflete aflate în sală. De la dreapta spre stânga...
" Mă numesc..., am terminat facultatea de..., am urmat masterul..., lucrez.... "
" Mă numesc..., am terminat facultatea de..., am urmat masterul..., lucrez.... "
" Mă numesc..., am terminat facultatea de..., am urmat masterul..., lucrez.... "
" Mă numesc..., am terminat facultatea de..., am urmat masterul..., lucrez.... "
...
După audierea acestei formule de câteva zeci de ori, se ridică o doamna şi spune:
"În primul rând, sunt soţia lui X, în al doilea rând, mă numesc..., am terminat facultatea.... şi prezentarea intră pe făgaşul normal, până când, curiozitatea decanului nu mai poate fi ţinută sub control, izbucneşte şi întreabă: Dar, cine este X... ???
Se face linişte. Nimeni nu mai respiră, pentru ca întrebarea ne roade pe toţi...
Tânăra zâmbeşte, face o pauză, puţin încurcată... şi spune: Soţul meu. Un om extraordinar..."
Punct. Zic eu, pentru că ea a continuat detaşat de unde rămăsese...

Atunci m-am întrebat pentru prima dată (dincolo de zâmbete şi chicoteli), cu maximă seriozitate - cine sunt? Nu la adolescenţă, nu atunci cănd încercam să-mi croiesc un drum în viaţă... Şi mă întreb şi azi, din ce în ce mai serios...

Dacă m-aş uita în oglindă aş găsi potrivit să răspund repede... fata blondă cu ochi albaştri, cu pistrui, cu dinţii strâmbi, cu corpul... Această caracterizare este o conturare a ceea ce oricine poate afirma, confirma, cu mici diferenţe de opinie, privind unele aspecte. Dar nu mă termin aici. Eu nu sunt goală, nu sunt "mulţimea vidă"...
Am auzit pe cineva afirmând, de curând, că termenul  "vid" este foarte controversat, deoarece unii susţin că nu conţine nimic, alţii că lipseşte doar aerul, iar alţii că e plin cu atomi... energie, vibraţii... etc.
Cine sunt eu în complexitatea mea, cine sunt eu - văzută şi nevăzută? Cine sau ce defineşte partea nevăzută a eu-lui meu? Amintirile? Greşelile? Gândurile? Alegerile făcute? Sentimentele? Experienţele anterioare? Determinarea? Voinţa?...

Cu siguranţă cel mai simplu ar fi să spun - TOTUL. Dar asta nu constituie un răspuns mulţumitor, pentru că  nu mă defineşte pe mine, defineşte fiinţa umană. Mă întreb: cât din ceea ce sunt este produs de mine (îmi aparţine) şi cât "mi s-a dat" (din afara mea)?

Există o teorie conform căreia, în interiorul nostru există două "zone" concurente, în toate alegerile pe care suntem nevoiţi să le facem, zilnic: amintirile - incluzând toate experienţele  fiecăruia de până acum şi ale celorlalţi, pe care le-am preluat în interacţiunea cu ei (chiar şi doar la nivel raţional) şi intuiţia - acel ceva care ne conduce să alegem fără "argument".

Împletitura de "lut şi fier" care mă caracterizează, nu numai că mi-a fost dată ca şi construcţie, la naştere, dar mă urmăreşte permanent. Întotdeauna văd în tot ceea ce vine spre mine atât pământul cât şi aerul (cerul). Şi când spun asta mă refer la pământ = tot ce e vizibil, palpabil, cu greutate, justificat, susţinut, verificat, unanim acceptat şi dovedit ştiinţific şi la aer = tot ce e invizibil, subiectiv, fără greutate, neverificat, fără baze solide, fără justficare, valabil doar la nivelul simţurilor, bazat pe credinţă.
Din fericire, dualitatea pe care o percep în ceea ce mă înconjoară, mă ajută să deosebesc mai uşor "amintirile" de "intuiţie". Bagajul greu (acumulat cu multe sacrificii şi eforturi, în timp) şi golul, vidul, de unde apare ca din neant, ca un fulg plutind în aer într-o noapte "întunecată", fără luminători... ideea, intuiţia... . Dualitatea aceasta, însă, nu mă lasă să disting cu exactitate... CINE SUNT...

Mai departe, te las pe tine să spui... CINE SUNT... CINE EŞTI... ???
... fragmente de gând...

Ce ne-a apropiat? Comunicarea. Ce ne-a desparţit? Comunicarea.

Una dintre cele mai recente descoperiri pe care am facut-o (sper că nu v-am dezamăgit prea tare pentru faptul că nu vorbesc despre "cercetătorii britanici"), este legată de mesajele pe care le emitem în afara noastră şi de cele pe care le receptăm din afara noastră. Cu alte cuvinte, am descoperit roata şi oul... şi comunicarea, ele existând de când lumea sau poate neexistând vreodata, cu adevărat.

Nu mi-am propus să filosofez şi nici să reduc existenţa la nivel de neexistenţă, cum exprima cândva, o cunoscută poetă, focul dezamagirilor personale: "... Nimicul te aduce, Nimicul te reia, Nimic din tine-n urmă, Nu va mai rămânea" (Veronica Micle, 1889). Mi-am propus să scriu, doar să scriu, despre mesajul comunicărilor noastre şi despre despachetarea lui, aşa cum o facem de fiecare dată.

De curând am pierdut un prieten. Probabil, un fapt ajuns derizoriu în vâltoarea vieţii cotidiene, dar un fapt care pentru mine are însemnătate, ori de câte ori se întâmplă, pentru că pierderea nu se poate măsura cu nimic şi mai ales pentru faptul că ea nu poate fi înlocuită.

Ce ne-a apropiat? Comunicarea. Ce ne-a desparţit? Comunicarea. Şi dincolo de această legătură pompoasă, un element, considerat nesemnificativ uneori, mesajul.
Prietenul meu, mi-a comunicat în final că n-a înţeles rostul aprecierilor mele şi a cuvintelor frumoase pe care i le transmiteam uneori, pentru că nu le merită... el fiind un om normal nu unul extraordinar.

Am constat pentru prima dată, după ce câteva zile ruptura mi s-a tot învârtit în cale, că nu există mesaj care să nu deţină (agăţat de el, ca o funda imensă sau un ambalaj 'lucitor) energie, sentimente, trăire, oricum vreţi să-i spuneţi, care în momentul "despachetării" invadează destinatarul şi se aşează între el şi mesaj, ca o lentilă, facilitând vederea dincolo de litere, de cifre, de formă, de culoare... Simţim ceea ce ni s-a transmis, cu o mai mare exactitate (dacă s-ar putea spune aşa) decât o fac elementele "fizice", "palpabile". Trăirea, acel element de o fineţe extraordinară care însoţeşte mesajul, are cea mai mare greutate şi valoare, atunci când internalizăm ceea ce am primit.

Cei care ma cunosc bine, ştiu motivul pentru care nu ezit să subliniez fiecare element frumos pe care il descopăr la cei din jur şi mai ales să transmit de fiecare dată asta, ataşând mesajului toată trăirea pozitivă pe care o deţin în acel moment.
Şi de ce o fac? Pentru că este o realitate, pentru că merită să-i amintesc de ea, pentru că asta îmi face bine şi mie şi lui, pentru că este singura recompensă pe care i-o pot oferi,  pentru că nu costă nimic, pentru că ne face viaţa frumosă, pentru că transformă "ordinarul" în "extraordinar", pentru că sunt prea multe alte lucruri urate care ne inconjoară, pentru că poate e singura realitate care există cu adevarat...

Aprecierea, prietenia, iubirea (phileo si agapae), stârnesc cele mai de temut suspiciuni, într-o perioadă în care numai certitudinea durerii şi trădării mai poate convinge, iar explorarea dincolo de teritoriul înţelegerii, sau dincolo de ceea ce experienţa de viaţă, poate ajusta (ca un pat al lui Procust), nu-şi mai găseşte rostul dar, mai ales, răsplata.

Prietenia nu face diferenţa între "normal" şi "extraordinar", între defecte şi calităţi, prietenia ia totul "la pachet", iar ceea ce păstrăm în noi din celălalt şi defineşte "prietenia", nu este omul, nu este frumuseţea, nu este este măreţia... este "mesajul", ceea ce ne transmite fiecare particică din el, ceea ce ne apropie şi ceea ce ne poate îndepărta.