Ce faci?

     Recunosc că în ultima vreme întrebarea, clasica, eterna întrebare... CE FACI?,  a început să mă sâcâie dureros, pentru că de fiecare dată, îmi crează un blocaj, un soi de fâstâceală sau poate chiar o rupere din curgerea liberă, firească, a ființei mele în cotidian. E ca și cum în drumul meu, apare cineva cu o paletă roșie, pe care mi-o întinde-n față și pe care scrie cu litere de-o șchioapă STOP!... Și-atunci sunt nevoită să opresc tot procesul gândirii mele efemere (de altfel) și să caut..., repede, repede, repede(și parcă aud deja zgomotul acela pe care il fac mașinile de numărat bani, la bancă)... răspunsul potrivit...

     Poate că râzi, dar cred ca-ți amintesti și tu momente când ai fost nevoit să reașezi, să numeri pentru a mia oară, să reevaluezi lunga listă de pe agenda mentală, și n-ai știut ce să alegi să spui celui din fața ta, într-o secundă...
 De ce?
... pentru că urăști ca și mine, banalul răspuns... BINE!, pentru că acelei  persoane nu-i vei spune tot ci doar ce trebuie să știe..., pentru că deși ți-ai spune of-ul alegi să gândești pozitiv,  pentru că răspunzând corect la întrebarea de baraj îți poți atinge scopul..., pentru că...

      Momentele acelea(fracțiuni de secundă)... când caut, răsfoiesc cu cea mai mare rapiditate, pagină cu pagină (uneori ne mai având timp nici să-mi umezesc degetul în gură, pentru a le desprinde), momentele acelea pe care le numesc evrika-secunda... au început să doară... (Ca și cum, banala întrebare s-a transformat în bici și din când în când mă trezește forțat la realitate)
      
Și-mi amintesc că de multe ori, am zâmbit, am tras aer în piept și am răspuns: nici nu știu ce să-ți spun că fac, fac atât de multe că nu știu ce să aleg să-ți spun...

     Dar mai dureros decât tot ce-am spus până acum mi se pare cu totul altceva... (o chestiune sensibilă și poate subiectivă, îmi vei spune...)  și-anume dezumanizarea. Și..., da, spun bine... dezumanizarea.
Și-am să-ți explic.
      Nu știu și tare mi-aș dori să aflu de unde s-a împământenit(dacă pot spune așa) acestă întrebare, ca un motto... al conversațiilor cotidiene, ca și cum interesul primordial în ceea ce-l privește pe cel de lângă mine este - ce faci? ce-ai mai făcut? și ca o completare, uneori - ce ai? Ca și când verbul a face și a avea mă definesc. Ca și cînd ceea ce se vrea a se ști despre mine, nu e... ce sunt, ce mai sunt azi..., cum ești?...
      Cunosc argumetația... ceea ce faci e o expresie a ceea ce ești... Dar am s-o contrazic, și știi destul de bine, ca și mine, de câte ori poți face...  cum vrei, cum ți-ar plăcea, cum ești...
    

Ce faci? Te-ntreb acum pe tine, pentru a-mi spune cum ești și cum te definești...
(Și-ți amintesc, prieten drag, că te iubesc pentru ceea ce ești și nu pentru ce faci....)

 Cum ești?